Vreau să ştiu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Subiectul zilei de azi a mai fost prezentat în paginile acestui blog. Este vorba de cele două aspecte corelate cu care se confruntă limba română în zilele noastre: siluirea ei şi apatia manifestată în faţa acestei samavolnicii. Acest viol colectiv îl resimt ca pe unul personal din motivul pur şi simplu că nu accept să fiu obligat să învăţ o limbă străină pentru că aşa vrea altul. Mă consider suficient de liber ca să învăţ ce limbă vreau şi când vreau.

Atât cât pot constata de la nivelul meu, fără a pretinde că este unul exhaustiv, unul din nucleele de unde radiază zilnic şi în proporţii de masă aceşti violatori ai limbii române sunt mediile de publicitate. O seară petrecută în faţa televizorului cu intenţia explicită de a urmări doar reclamele m-a dus la concluzia paradoxală că niciun produs cosmetic sau de parfunmerie prezentat nu are denumirea în româneşte. Şi nu mă refer la numele producătorului, ci la numele produsului. Dacă vrei o pastă de dinţi, trebuie să o ceri în englezeşte. La fel dacă doreşti un deodorant. O vopsea de păr sau un fixativ nu pot fi cerute decât în engleză. Mai mult, sunt reclame la care întreaga prezentare este făcută în limba engleză, fără existenţa unei traduceri minimale.

Nu sunt absurd sau fanatic al Şcolii Ardelene şi accept termenii străini de limba mea atunci când aceştia sunt mai compleţi sau când cei în limba română sunt insuficienţi. Dar a înlocui termenul de ţintă cu cel de target mi se pare un efort inutil. Asemeni limbii hindi (indienii având cel puţin scuza că au fost colonie britanică), limba română a devenit o limbă metisată, o limbă ciudată în care termeni englezeşti sau pseudo-englezeşti sunt de-a valma cu cei româneşti, o limbă care a căpătat proprietatea ciudată ca cea vorbită să fie diferită de cea academică.

Astfel, asistăm la apariţia unor cuvinte inutile, dar care nu aparţin niciunei limbi şi care nu fac altceva decât să îngreuneze transmitera informaţiei. Cum spuneam, cuvântul ţintă a fost înlocuit în mod inutil cu cel de dar pronunţat targhet. Acesta este faptul pe care îl ştiu. Ce nu ştiu, şi vreau să ştiu, este răspunsul la întrebarea cine e geniul care stabileşte regulile gramaticale pentru aceste, hai să le zicem, neologisme. Cine a stabilt că la plural se spune targheturi şi nu targhete sau targheţi? Cine a stabilit că pluralul de la job este joburi şi nu joabe sau jobi? Cine este mintosul care a hotărât că se scrie show, se pronunţă şou, iar la plural se spune şouri, dar scris showuri? Nu mai este limba română o limbă fonetică doar pentru că aşa vrea un propagandist snob din publicitate?

Îmi doresc să ştiu cine e deşteptul care a stabilit să se spună look în loc de înfăţişare şi de ce e mai complet sau sugestiv acest cuvânt englezesc şi de ce să-l pronunţ luc şi nu look, aşa cum e scris, din moment ce a fost introdus în vocabularul limbii române? Vreau să ştiu cine e geniul care a stabilit că se spune vipuri şi nu vi-ai-pi-uri, din moment ce cuvântul este acronimul expresiei englezeşti Very Important Person? Atunci cine a decretat că pluralul este vipuri şi nu vipe sau vipi?

Sunt curios să aflu a cui este mintea luminată care a hotărât că termenul de experienţă să fie înlocuit cu cel de expertiză, producând astfel confuzii grosolane în exprimare? Doar pentru că este englezesc? Atunci de ce nu este scris expertise, ci expertiză? Acestea, precum şi multe alte întrebări mă frământă legat de cea mai frumoasă limbă din lume, limba română, limba mea. Pentru că la întrebarea de ce nu ia nimeni atitudine am deja răspunsul. Începe cu cuvântul mămăligă...

Să auzim de bine!