Îmbinarea frumosului cu utilul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De-a lungul istoriei sale zbuciumate omenirea s-a străduit din toate puterile să îmbine frumosul cu utilul. În mod tacit, se intuia că produsul din Frumuseţe şi Util trebuia să fie constant. Altfel spus, o creştere a frumuseţii se făcea în detrimentul utilităţii şi reciproc. Ideea a apărut odată cu zorii omenirii, dar primele ei materializări de amploare au fost piramidele egiptene. Aceste nu au nici urmă de frumuseţe, dar sunt deosebit de utile din punct de vedere al materializării cunoştinţelor matematice. Ulterior, vechii greci au materializat în sculpturile lor cele mai frumoase trăsături ale corpului omenesc, dar fără nicio utilitate, având în vedere că frumuseţile respective au fost şi au rămas simple statui.
Oamenii nu au reuşit să dea o formă ştiinţifică respectivei idei, dar odată cu dezvoltarea termodinamicii s-a observat o oarecare analogie cu celebra formulă P*V = constant.
Moda şi cinematografia au facilitat apariţia unei formule derivate în care constanta este reprezentată de produsul dintre Frumuseţe şi Prostie. Sau, altfel spus, cu cât o persoană este mai frumoasă, cu atât prostia îi este mai evidentă. Un exemplu deosebit de elocvent al materializării acestei formule este cazul prezentatoarelor posturilor noastre de televiziune. În acest aspect particular al formulei s-a observat şi o oarecare pedeapsă aplicată respectivelor proaste prin căsătorirea lor cu fotbaliştii găsiţi disponibili.
Până acum societatea a asistat placidă la apariţia şi dezvoltarea respectivelor constante, iar oamenii de ştiinţă au fost preocupaţi de lucruri mult mai serioase, cum ar fi numirea lui Băsescu ca academician. Dar nimeni nu a reuşit să găsească până acum o aplicare concretă, în folosul societăţii a respectivelor formule. Iată că viaţa nu stă în loc şi îşi găseşte singură soluţiile.
Nu de mult timp a apărut pe micile ecrane o reclamă thriller. Este vorba de reclama unei bănci în care apare o vrăjitoare, un personaj grotesc şi sinistru care încearcă să facă nişte vrăji voodoo asupra unor tineri inocenţi. Efectul paselor şi vrăjilor pare evident din moment ce tinerii încep să copieze mişcările de caracatiţă ale maşterei. Că este vorba de o vrăjitorie nu încape nicio îndoială din moment ce este îndeobşte cunoscut faptul că niciodată, dar niciodată tinerii nu ascultă de bătrâni.
Pe când populaţia României urmărea cu un deosebit interes respectiva reclamă încercând să-i desluşească tâlcurile ascunse, iată că o nouă nenorocire s-a abătut asupra bietei ţărişoare: norul de cenuşă emanat de un vulcan islandez. În stilul lor specific, românii au început să se vaite în loc să caute soluţii. Profitând de ocazie, românii se vaită acum de necazurile produse de nor, se vaită de soacre cicălitoare sau de gineri beţivi, se vaită că nu mai e Andrei Gheorghe purtător de cuvânt sau că nu se ieftinesc ardeii verzi.
Văzând disperarea ce a cuprins poporul, ca un bun patriot ce sunt, mă gândesc la faptul că, în sfârşit, viaţa ne oferă posibilitatea aplicării concrete pentru prima dată în istorie a respectivei formule, Frumuseţe * Utilitate egal constant şi aceasta ar fi:
SĂ FIE PROIECTATĂ IMAGINEA RESPECTIVEI VRĂJITOARE CĂTRE NORUL DE CENUŞĂ. Urâţenia ei şi a reclamei sunt atât de mari încât utilitatea le va creşte nemăsurat şi, cu siguranţă, acesta se va speria şi se va retrage nu în Islanda, de unde a pornit, ci tocmai în fundul pământului. Şi asta, în sunetele triumfale ale melodiei interpretate de Dan Bitman.
Să auzim de bine!

Partida de pescuit

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Fiica mea cea mare a devenit foarte insistentă odată cu apropierea vacanţei de vară. Vrea o undiţă ca să pescuiască. Deoarece mi se pare o pasiune decentă, încerc să o ajut, deşi ştiam că acel “vreau să pescuiesc” se traduce prin „vreau să pescuieşti”. Aşa că, încep să colind magazinele de specialitate şi să achiziţionez undiţa, guta, cârligele şi toate cele trebuitoare unui pescuit sănătos. Personal, nu am avut nicio apetenţă pentru acest sport, aşa că experienţa mea în domeniu este practic nulă. Cu puţin noroc reuşesc să am pregătită trusa în totalitatea ei cu câteva zile înainte de plecare. Urma să ne petrecem prima parte a concediului pe malul unui lac, ceea ce explica şi dragostea subită a fetei pentru respectiva activitate. Vine şi ziua plecării, ajungem cu bine la destinaţie, ne cazăm şi a doua zi ieşim pe malul apei ca să ne aplicăm un strat decent de bronz. Lucru perfect posibil pentru un părinte care nu are un copil insistent... Ca urmare, mă îndrept spre malul lacului în căutarea unui loc propice. Este ora nouă dimineaţa şi se anunţă o zi frumoasă. Văd în stânga mea, la vreo treizeci de metri un mic grup strâns în jurul unui pescar, aşa că îmi modific deplasarea în teren spre un punct aflat la o depărtare pe care o consider decentă. Pregătesc undiţa sub privirile curioase ale copilei, intru în apă până la genunchi şi arunc cârligul cât pot de departe. Stau. Stau. Stau în continuare. După aproximativ trei sferturi de oră de stat de pomană, copila plictisită se îndreaptă spre grupul văzut la sosire. Văd cu coada ochiului cum intră în vorbă cu respectivii. Eu continui să stau şi să nu fac nimic. Nicio mişcare. După încă vreo douăzeci de minute, văd cum respectivul pescar se ridică şi vine spre mine alături de copilă. Se apropie şi mă salută. Ca un cetăţean civilizat ce sunt, îi răspund. După care, mă întreabă:
- Aţi prins ceva?
Întrebarea e stânjenitoare, ca să nu zic jenantă pentru un individ aflat în situaţia mea.
- Nu, n-am prins nimic.
- Cu ce daţi? continuă el.
- Cu mămăligă, răspund sec.
Deja simţeam că vorbim prea mult.
- Şi de când staţi? continuă el interogatoriul.
- Bleah, cred că de mai mult de o oră.
- Vă deranjează dacă încerc şi eu?
Ce puteam să-i răspund? În fond, omul dădea aparenţa unei persoane binevoitoare. Aşa că îi înmânez undiţa şi îi fac loc lângă mine. Omul ia undiţa într-o mână, momeala în cealaltă şi glăsuieşte:
- Vedeţi? Aşa se prinde undiţa (şi îmi arată), aşa se prinde momeala (şi îmi arată), aşa se aruncă (şi aruncă cârligul cu momeala prinsă în el la o oarecare distanţă).
După care continuă:
- Acuma urmăriţi pluta. Dacă se mişcă (şi se mişca) trebuie să trageţi (şi trage).
În cârlig atârnă cu mişcări spasmodice un peşte de vreo douăzeci de centimetri. Copila nu mai poate de bucurie. Omul scoate peştele din cârlig, îl pune jos şi mă întreabă:
- Aţi prins mişcarea?
- Da, cred că da, îi răspund cu un uşor tremur în glas.
- Perfect! Atunci haideţi să vă mai arăt odată.
Şi iterează procedura de la cap la coadă. La momentul când a zis “trebuie să trageţi” a tras şi a mai scos un peşte cam de aceeaşi dimensiune cu primul. Îl scoate din cârlig şi îl pune lângă primul. Tensiunea mea oscilează lejer între valorile 12 cu 6 şi 24 cu 12. Mâna stângă îmi tremură vizibil atunci când o întind ca să îmi recuperez undiţa.
- Câţi sunteţi? mă întreabă omul jovial.
- Trei, răspund eu cu dinţii strânşi.
- Bine. Atunci haideţi să vă mai scot unul ca să fiţi la egalitate.
După care, aruncă cârligul şi, evident, scoate al treilea peşte. Totul nu îi luase mai mult de 7 minute şi 53 de secunde. Respiraţia îmi devine gâfâită. Mă întorc spre el şi îl mitraliez scurt:
- Domnule, ştii ce? Nu eu te-am chemat aici. De ce nu te duci matale frumuşel la scaunul lu’ matale, la undiţa lu’ matale, la peştii lu’ matale şi să mă laşi pe mine în durerea mea? Ai?
Omul recuperează rapid. Îmi înmânează undiţa trist, se întoarce şi pleacă spre locul lui. Copila se uită la mine cu privirea aceea de genul “lasă că prinde tata acum toţi peştii şi îţi arată el”. Fără să-l mai urmăresc, mă întorc spre lac şi arunc cârligul în conformitate cu indicaţiile lui. După douăzeci şi şapte de minute de privit ţintă la plută încep să-mi lăcrimeze ochii. Niciun peşte prins. Pe la patru după amiază soţia a venit să-mi aducă ceva de mâncare şi apă. Niciun peşte prins. La ora şase seara a trimis copila să mă întrebe dacă am de gând să stau toată noaptea acolo şi să-mi aducă o pătură sau am de gând să revin în cameră, unde e ceva mai cald şi nu bate vântul. Nu prinsesem nici măcar o cutie goală de conserve, aşa că nu aveam de ce să mai stau. Oricum pescarul cel viteaz şi trupa lui plecaseră de mult.
Să auzim de bine!

Şedinţa de TIR

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem invitaţii unor rude. Dornici să ne simţim cât mai bine, aceştia, în complicitate cu naşii lor, organizează o mică petrecere (de doar două zile) la vila naşilor. Aceasta (adică vila) se află la vreo şase kilometri de localitate, într-o zonă cu dealuri şi livezi, atăt de frumoasă încât nu-ţi vine să mai pleci. O desfătare pentru ochi şi pentru suflet. Ca să fie petrecerea cât mai completă, rudele noastre au invitat şi alte două familii prietene. În total suntem zece persoane. Pentru că nu suntem aşa de mulţi, gazdele nu au fost nevoite să facă sacrificii prea mari: un purcel tăiat, o capră făcută pastramă, două roţi mari de caşcaval, patru kilograme de ardei copţi în vatră, maximum trei metri liniari de rude de mezeluri, zece kilograme de vinete coapte şi făcute cu maioneză, o oală de douăzeci şi cinci de litri de ciorbă de burtă. Un desert subţire era constituit dintr-un tort de patru kilograme şi un sac de mere. Nu suntem niciunul aşa mari băutori, drept pentru care nu au pregătit mai mult de trei vedre de vin, patru kilograme de palincă şi trei baxuri de sucuri de fructe. Cafeaua şi fursecurile nu le mai pun la socoteală pentru că nu am băut niciunul mai mult de şase căni şi nu am ronţăit mai mult de o jumătate de kilogram de fursecuri. Ce mai tura-vura, o petrecere modestă, ca pe vreme de criză. Terenul pe care se află vila fiind de doar şase hectare, oamenii, mari amatori de sport, au agăţat în nişte pomi (fructiferi) aflaţi la vreo treizeci-patruzeci de metri nişte sticle PET goale, sticle care constituiau ţintele unor şedinţe de tir cu o armă cu aer comprimat. După o masă frugală, aşa, ca de sosire, până vor pregăti doamnele cina, ne decidem să facem o mică partidă de tir. Arma este nouă şi foarte eficientă, muniţie avem din belşug. Singurul impediment în derularea unei activităţi performante este dimensiunea căpătată de burta mea, ceea ce mă face să nu pot ochi decât între două gâfâituri. Cu mâna pe inimă vă declar, aşa cum le-am declarat şi lor că nu am mai tras de când am terminat armata. Nici măcar la bâlciuri. Observ un schimb de priviri semnificative între convivi, ceva în genul ‘nu-l supăraţi că e crud şi pune la inimă’. Începem şedinţa. Ruşinos, solicit ca să fiu ultimul. Trage primul şi ratează. ‘Vezi, dacă ţinteşti ca mine, dar puţin mai sus, nimereşti din prima’ vine imediat povaţa. Vine la rând cel de-al doilea. Alica se duce undeva, spre Sirius. ‘Vezi, aşa vei păţi dacă nu ţii bine arma fixată în umăr’ aud povaţa venind şi din partea lui. La fel păţeşte şi al treilea şi al patrulea trăgător. Sfatul lor a fost că trebuie să-mi ţin repiraţia când trag, altfel alica va face o groapă ca a lor în faţa ţintei. Şi vine rândul meu. Pun arma la umăr, mă fixez pe picioare, ochesc şi trag. Bang, drept în bidonul care se dă de câteva ori peste cap. Râsetele sunt generale:
- Uitaţi-vă fraţilor ce înseamnă norocul începătorului! Hai, încă o tură, dacă ai curaj.
Succesiunea se reia: toţi trag în dude cu excepţia mea care dau o altă sticlă peste cap. O uşoară stânjeneală se aşterne. Urmează seria a treia de trageri. Acelaşi rezultat neplăcut. Cu excepţia mea, care reuşesc să nimeresc drept în sârma care ţinea o sticlă agăţată de gât şi să o tai. Doamnele s-au oprit din treabă. Soţia mea se simte stânjenită. Seria a patra a fost diferită. Unul din trăgători a reuşit să atingă uşor una din sticle.
- Ei vezi, vine comentariul lui, aşa trebuie să tragi.
Din fundal se aude o voce:
- Ia vedeţi cine nimereşte de mai multe ori din zece trageri.
E un colac de salvare pentru toţi. Rezultatul nu a fost cel dorit: am fost singurul care am făcut nouă din zece. Ceilalţi nu au depăşit două din zece. Mi-e frică să nu rămânem nemâncaţi. Soţia mă întreabă mai mult din priviri şi din gesturi: Te-ai gândit unde dormim la noapte? Cu un rânjet sălbatic, unul dintre invitaţi, vine cu o altă propunere:
- Hai să punem lângă pom nişte cutii de bere şi să vedem cine le nimereşte.
Toţi ceilalţi aprobă trişti dând din cap. Distracţia devine maximă odată cu lăsarea întunericului. Pun arma la ochi, o fixez în umăr, ochesc şi trag. Zbang, zboară prima cutie.
- Eu mă duc să văd dacă s-au copt ardeii, se scuză unul.
- Mami, aud vocea celui de-al doilea, nu crezi că ar fi bine să încep deja să trag vinul din damigeană?
Şi pleacă spre pivniţă. Mi-a frică de o sinucidere. Al treilea, cel care nu nimerise nimic toată seara, vine şi el cu o scuză:
- Eu mă opresc aici, ştiţi, eu nu prea trag bine noaptea.
Cel de-al patrulea, om de mare caracter şi cu mult tact, decide scurt:
- Luaţi-i arma!
După care continuă:
- Ce ziceai, că nu ai mai tras niciodată? Hai, fii bărbat şi recunoaşte, tot aşa o să ne faci şi cu băutura?
Să auzim de bine!