În Satul de Vacanţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Că ştirile prezentate de posturile noastre de televiziune sunt doar despre sex, tâlhărie şi viol este deja un loc comun. Se pare că doar ele pot ţine audienţa ridicată... dar conştiinţa scăzută...

Unele sunt atât de sadice sau de violente încât cu greu pot fi urmărite. Altele, doar ating domeniul criminalităţii. Orice ar spune diverşi comentatori, sociologi sau analişti prezenţi toată ziua pe ecranele televizoarelor, eu rămân la convingerea că nu publicul este cel care cere aşa ceva, ci posturile sunt cele care oferă...

Dar nu despre acest aspect voi face vorbire acum, ci despre o ştire prezentată, ca de multe alte ori, trunchiat sau fals, ştire care a pus accentul pe efect şi nicidecum pe cauză.

Ştirea care a ţinut ecranele televizoarelor câteva zile se referea la “un grup de turişti atacat de personalul unui centru de distracţii din Satul de Vacanţă, Mamaia, România”. Ca să pătrundem sensul mai bine, voi repeta faptul că ştirea anunţa clar şi răspicat că grupul de turişti a fost atacat de personalul parcului respectiv. Ce spunea apoi comentatorul în descrierea pe larg? Păi, ce să spună, spunea exact contrariul, cum că, respectivii turişti, nemulţumiţi că nu sunt lăsaţi să urce doar ei în gondolă, au scos un pistol şi au tras, drept pentru care, salariaţii parcului au pus mâna pe ciomege.

Cu scuzele de rigoare, vă cer să recapitulăm afirmaţia că turiştii au scos pistolul şi au tras, nemulţumiţi că nu sunt lăsaţi de capul lor. Acum, haideţi ca să mai vedem odată sensul afirmaţiei iniţiale, care spune că turiştii au fost atacaţi de personalul parcului. Ei, cum vi se pare? Cine pe cine a atacat? Există mai multe sensuri ale verbului “a ataca”?

Dar haideţi ca să nu ne pierdem în consideraţii lingvistice sau de natură juridică şi să trecem la partea care mie mi se pare esenţială în această ştire. Şi ea sună astfel: unul dintre turişti a scos pistolul şi a tras. Ei, aţi prins ideea? Dacă nu, haideţi ca să vă dau o mână de ajutor. Câţi dintre voi, cititorii acestui blog, vă duceţi în parcul de distracţii cu pistolul la voi?

Să auzim de bine!

O zi la Waterpark

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E vineri seară şi o zi toridă se anunţă pentru bucureşteni. Zic „se anunţă” deşi e seară, pentru că prognoza celor de la televizor se referă la ziua de mâine, adică sâmbătă. Ce poate face o familie de bucureşteni pe o zi toridă? Păi, n-ar fi decât trei variante: 1. Să iasă în pijama pe bancă în faţa blocului şi să bea o bere cu vecinii sau să joace o tablă mică; 2. Să dea drumul la aerul condiţionat până face pleurezie şi 3. Să meargă la ştrand. Noi am ales-o pe cea de a patra, să mergem la Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark.

Zis şi făcut. Ne sculăm cu noaptea în cap, pregătim strictul necesar, inclusiv gentuţele frigorifice din dotarea fiecăruia şi ne aburcăm în autoturismul propriu plini de entuziasm tineresc, deşi avem o vârstă totuşi...

Prima oprire e şi prima surpriză. La benzinăria unde am oprit pentru o binemeritată alimentare a maşinii, ne dăm seama că este necesară şi achiziţionarea celebrei rovignete. Un lucru simplu, dar logica mea dă rateuri: alimentez, scot maşina de la pompă şi mă aşez la coadă ca să achit benzina şi rovigneta. Greşit, greşit, greşit! Nu trec decât câteva secunde şi sunt luat la rost de o vânzătoare arţăgoasă: trebuia ca să alimentez, să vin să plătesc benzina, să scot maşina de la pompă şi apoi să vin să achit rovigneta, este logica lucrurilor explicată de ea. În timp ce aşteptam eliberarea chitanţei, iată că un alt ins nededat la raţionamente fine comite aceeaşi eroare: alimentează, scoate maşina de la pompă şi vine ca să achite benzina şi rovigneta. O uşoară senzaţie de plăcere răutăcioasă şi meschină mă încearcă atunci când văd cum este luat şi el la bumbăcit de către vânzătoarea cea ciufută.

Terminăm toată tevatura şi plecăm cu cântec (cu altul, nu cu acelaşi cu care pornisem de acasă) spre Otopeni, locul plăcerilor noastre visate. Ajungem în dreptul aeroportului Henri Conadă dar încă nu văd NICIUN semn care să indice drumul spre Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Instinctiv mă înscriu pe bretea şi virez stânga pe sub pod. În continuare, NICIUN indicator spre Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Conducând într-o stare de confuzie totală, opresc în dreptul unui aborigen, cobor geamul şi întreb pe unde să o iau. Amabil, omul îmi spune că mai am vreo cinci sute de metri de mers şi voi vedea “ceva” între nişte blocuri! Indicaţie deosebit de preţioasă pentru că acel “ceva”, după logica băştinaşilor, nu poate fi decât Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Parcurg cei cinci sute de metri, trec pe lângă o coadă de maşini pe care o bănuiesc a fi de la o spălătorie şi instinctul îmi spune că trebuie ca să opresc. Trag pe dreapta în peluza celor de la Ferrari, dar nu cumpăr nicio maşină pentru că au magazinul închis sâmbăta. În schimb, aflu că tocmai trecusem de coada de la intrarea în Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Nu se pune problema unui mers în marche arrière, aşa că îmi continui drumul spre Bucureşti, cu speranţa unei bretele de ieşire în suflet. Şi uite aşa, ajungem la podul de la linia de centură cu un al treilea cântec pe buze. Ies pe o bretea, mă învârt ca bezmeticul pe sub pod şi, într-un sfârşit, îmi dau seama că nu există nicio bretea de întoarcere. Nu-mi rămâne decât să efectuez o menevră pe care nu o pot reda public ca să nu fac puşcărie, şi reintru pe drumul naţional pe care sunt singurul şofer care se deplasează cu viteza legală. Îmi este frică să nu fiu amendat, aşa că iuţesc puţin mersul ca să mă încadrez în linia generală şi astfel, nici nu observ când ajung iar la podul de la aeroport. Fac stânga, parcurg cei cinci sute de metri şi intru la dreapta pe o străduţă fără ca să văd nici acum un singur indicator spre Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Suntem întâmpinaţi cordial de un flăcău care ne dă un bon de parcare, după care suntem luaţi în primire de o trupă de ghizi care ne îndrumă spre locul de parcare cuvenit. Coborâm buimaci de fericire şi cu un psihic tocmai bun ca să vedem coada. Este vorba de coada de la intrare, formată din persoane cu aceleaşi plăceri de sfârşit de săptămână. Îmi cer scuze, dar vă las vouă plăcerea număratului... Efectul deprimant provocat de vederea cozii este puternic atenuat de cel al vederii tarifului pentru parcare: doi lei pe oră. Pentru matematicienii zeloşi fac menţiunea ca să nu uite să adauge la acest cost şi pe cele ale rovignetei (pe o săptămână, pentru că nu există pentru o zi) şi benzinei. Iar biletul de intrare nu costă mai mult de patru zeci de lei per capita.

Ne ajută bunul Dumnezeu ca să intrăm şi ne repezim ca să ocupăm vremelnic un şezlong cu umbreluţă şi măsuţă cu tot. Se pare că nu sunt probleme în acest sens pentru că, cu toată aglomeraţia de la intrare, sunt ocupate doar jumătate din locuri. Şi distracţia începe! De la un punct special amenajat, turiştii primesc un colac cât toate zilele prevăzut cu mânere, tocmai bun de dat pe tobogan. Nu trece mult şi descopăr cum funcţionează sistemul: ai primit un colac, trebuie ca să îl foloseşti. L-ai lăsat lângă şezlong? Ţi-l ia altul sau organizatorii. Cuvântul de ordine este: colacul nu stă! Începem ca să ne dăm pe tobogane şi tiribombe, cu sau fără colac. Suntem o familie de oameni temperaţi, aşa că nicunul din noi nu se dă de mai mult de o sută treizeci şi şapte de ori pe fiecare tobogan. Nici nu s-ar fi putut mai mult din cauză că trebuie să urci pe jos înălţimea unui bloc cu două sau trei etaje pentru a ajunge la punctul de acces pe tobogan. Cu timpul ne dăm seama că aceasta este singura preocupare pe care o putem avea pentru că bazine de înot nu există. Cel mai adânc ajunge pe la vreun metru şi jumătate adâncime şi este atât de plin încât nu poţi înainta decât călcând pe cadavre...

Ne bălăcim cu colacii într-n bazin de optzeci de centimetri, iar aceasta îmi aduce aminte de frumoasele momente ale copilăriei când mă bălăceam pe malul mării... Mai am puţin şi, cuprins de emoţie, voi scoate găleţica şi lopăţica din bagaje... Atmosfera generală este plăcut susţinută de nişte difuzoare montate pe stâlpii aflaţi la tot pasul. Asta până începe programul discotecii, care are o staţie suficient de puternică să acopere orice alte sunete în incintă, dar nu suficient de clară pentru ca în capătul celălalt al locaţiei să poţi auzi şi altceva decât un bubuit continuu. Aerul este în continuare curat, netulburat de mirosuri de mici sau cârnaţi la grătar, iar ţiganii se strigă lejer unii pe alţii, urlând dintr-un capăt în celălalt al stabilimentului.

Vecinii de la aeroport îşi complică viaţa cu un miting aviatic, prilej şi pentru noi de a vedea câte ceva din măiestria piloţilor. La un moment dat, unul din piloţii unui avion de vânătoare se gândeşte că nu e sănătos să intri în apă cu burta plină, aşa că trece într-un zbor razant pe deasupra noastră şi BAANG! un bang sonic ne zdruncină intestinele. Şi stomacul. Prilej de a face cunoştinţă cu existenţa grupurilor sanitare şi a garderobelor, mari, suficiente şi curate. Dar fără duşuri. De altfel, nu am remarcat existenţa duşurilor în niciun punct al peisajului, chiar dacă am încercat o panoramare de la înălţimea celui mai mare tobogan.

Sucurile păstrate reci în gentuţele individuale s-au terminat. La fel şi pacheţelele cu mâncare, iar soarele începe s-o ia la vale. Prilej de a ne strânge catrafusele, de a intra în maşina topită de căldură (pentru că parcarea nu este acoperită) şi de a ne îndrepta spre casă. Nu înainte de a achita la barieră contravaloarea parcării şi de a admira îndemânarea unui şofer care încearcă să evite punctul de control. Aceasta a fost, dragii mei, o zi la Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark.

Să auzim de bine!

O să jucăm şi fotbal

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem, eu şi grupul meu de prieteni, la o vârstă la care tuleiele au mijit bine de tot. Ba chiar şi nişte coşuri pe lângă ele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun... Tineri? Suntem. Frumoşi? Atât cât trebuie. Bani? Nu avem. Aşa că, atunci când ni se iveşte o ocazie de distracţie, nu stăm mult pe gânduri. Cum este cea de azi. Un vecin de bloc, om ceva mai în vârstă, dar cu o mică proprietate lângă Bucureşti, mă invită la el pentru o mică discuţie.
- Auzi, ce faceţi voi sâmbătă? mă chestionează el cu referire la grupul nostru deja bine cunoscut în partea asta a Europei.
- Ce să facem? Cred că vom merge la un film sau la o discotecă, nu ştim încă nimic precis, răspund eu oarecum circumspect.
- Dacă vă dau cheile de la casa mea de la ţară ca să mergeţi acolo să vă distraţi, promiţi că vei avea grijă să nu distrugeţi nimic?
Vestea cade ca un fulger. Tremur de emoţie. O veste mai bună nici că puteam visa!
- Da, da, promit! zbier eu din fundul plămânilor. Voi avea grijă! subliniez cu un zbierăt auxiliar.
- Poftim, uite cheile, mi le aduci luni dimineaţă. Acum, ia harta aia de pe masă şi hai să-ţi explic cum ajungeţi.
După un scurt dar eficient instructaj de protecţia muncii părăsesc incinta şi zbor să mă întâlnesc cu prietenii. Întâlnirea am hotărât să o ţinem la domiciliul lui Dănuţ. În acest fel, doream să-i oferim un mic sprijin moral sărmanei lui mame, care ajunsese să fie convinsă că fiul din dotare e prea idiot pentru a avea prieteni. Discuţiile au fost furtunoase. Ce mâncare să luăm, în ce cantitate, la ce oră plecăm, cum ne îmbrăcăm etc. Iar la sfârşit, Iulian pune punctul pe I:
- Luăm şi fete cu noi?
Ne privim descumpăniţi câteva clipe. De mai bine de 2.732 de ani (cea mai veche atestare fiind cea a lui Diogene Laertius) nu se pomenise petrecere fără femei. Toţi aveam câte o prietenă şi acum era prilejul cel mai bun de distracţie.
- Sigur, sigur, strigăm cu toţii din rărunchi. Eşti nebun, cum să nu?
În timp ce săream şi dădeam din mâini ca apucaţii la gândul distracţiei apropiate, îl vedem pe Dănuţ că iese din cameră. Reapare după vreo 2 minute cu o minge de fotbal sub braţ.
Brusc, în cameră s-a făcut tăcere.
- Asta ce mama naibii mai e? întreabă oripilat Mihai, susţinut din priviri de noi, ceilalţi.
- Păi, aţi zis că o să ne distrăm. N-o să jucăm şi fotbal? întreabă cu demnitate Dănuţ.
Să auzim de bine!

Şedinţa de TIR

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem invitaţii unor rude. Dornici să ne simţim cât mai bine, aceştia, în complicitate cu naşii lor, organizează o mică petrecere (de doar două zile) la vila naşilor. Aceasta (adică vila) se află la vreo şase kilometri de localitate, într-o zonă cu dealuri şi livezi, atăt de frumoasă încât nu-ţi vine să mai pleci. O desfătare pentru ochi şi pentru suflet. Ca să fie petrecerea cât mai completă, rudele noastre au invitat şi alte două familii prietene. În total suntem zece persoane. Pentru că nu suntem aşa de mulţi, gazdele nu au fost nevoite să facă sacrificii prea mari: un purcel tăiat, o capră făcută pastramă, două roţi mari de caşcaval, patru kilograme de ardei copţi în vatră, maximum trei metri liniari de rude de mezeluri, zece kilograme de vinete coapte şi făcute cu maioneză, o oală de douăzeci şi cinci de litri de ciorbă de burtă. Un desert subţire era constituit dintr-un tort de patru kilograme şi un sac de mere. Nu suntem niciunul aşa mari băutori, drept pentru care nu au pregătit mai mult de trei vedre de vin, patru kilograme de palincă şi trei baxuri de sucuri de fructe. Cafeaua şi fursecurile nu le mai pun la socoteală pentru că nu am băut niciunul mai mult de şase căni şi nu am ronţăit mai mult de o jumătate de kilogram de fursecuri. Ce mai tura-vura, o petrecere modestă, ca pe vreme de criză. Terenul pe care se află vila fiind de doar şase hectare, oamenii, mari amatori de sport, au agăţat în nişte pomi (fructiferi) aflaţi la vreo treizeci-patruzeci de metri nişte sticle PET goale, sticle care constituiau ţintele unor şedinţe de tir cu o armă cu aer comprimat. După o masă frugală, aşa, ca de sosire, până vor pregăti doamnele cina, ne decidem să facem o mică partidă de tir. Arma este nouă şi foarte eficientă, muniţie avem din belşug. Singurul impediment în derularea unei activităţi performante este dimensiunea căpătată de burta mea, ceea ce mă face să nu pot ochi decât între două gâfâituri. Cu mâna pe inimă vă declar, aşa cum le-am declarat şi lor că nu am mai tras de când am terminat armata. Nici măcar la bâlciuri. Observ un schimb de priviri semnificative între convivi, ceva în genul ‘nu-l supăraţi că e crud şi pune la inimă’. Începem şedinţa. Ruşinos, solicit ca să fiu ultimul. Trage primul şi ratează. ‘Vezi, dacă ţinteşti ca mine, dar puţin mai sus, nimereşti din prima’ vine imediat povaţa. Vine la rând cel de-al doilea. Alica se duce undeva, spre Sirius. ‘Vezi, aşa vei păţi dacă nu ţii bine arma fixată în umăr’ aud povaţa venind şi din partea lui. La fel păţeşte şi al treilea şi al patrulea trăgător. Sfatul lor a fost că trebuie să-mi ţin repiraţia când trag, altfel alica va face o groapă ca a lor în faţa ţintei. Şi vine rândul meu. Pun arma la umăr, mă fixez pe picioare, ochesc şi trag. Bang, drept în bidonul care se dă de câteva ori peste cap. Râsetele sunt generale:
- Uitaţi-vă fraţilor ce înseamnă norocul începătorului! Hai, încă o tură, dacă ai curaj.
Succesiunea se reia: toţi trag în dude cu excepţia mea care dau o altă sticlă peste cap. O uşoară stânjeneală se aşterne. Urmează seria a treia de trageri. Acelaşi rezultat neplăcut. Cu excepţia mea, care reuşesc să nimeresc drept în sârma care ţinea o sticlă agăţată de gât şi să o tai. Doamnele s-au oprit din treabă. Soţia mea se simte stânjenită. Seria a patra a fost diferită. Unul din trăgători a reuşit să atingă uşor una din sticle.
- Ei vezi, vine comentariul lui, aşa trebuie să tragi.
Din fundal se aude o voce:
- Ia vedeţi cine nimereşte de mai multe ori din zece trageri.
E un colac de salvare pentru toţi. Rezultatul nu a fost cel dorit: am fost singurul care am făcut nouă din zece. Ceilalţi nu au depăşit două din zece. Mi-e frică să nu rămânem nemâncaţi. Soţia mă întreabă mai mult din priviri şi din gesturi: Te-ai gândit unde dormim la noapte? Cu un rânjet sălbatic, unul dintre invitaţi, vine cu o altă propunere:
- Hai să punem lângă pom nişte cutii de bere şi să vedem cine le nimereşte.
Toţi ceilalţi aprobă trişti dând din cap. Distracţia devine maximă odată cu lăsarea întunericului. Pun arma la ochi, o fixez în umăr, ochesc şi trag. Zbang, zboară prima cutie.
- Eu mă duc să văd dacă s-au copt ardeii, se scuză unul.
- Mami, aud vocea celui de-al doilea, nu crezi că ar fi bine să încep deja să trag vinul din damigeană?
Şi pleacă spre pivniţă. Mi-a frică de o sinucidere. Al treilea, cel care nu nimerise nimic toată seara, vine şi el cu o scuză:
- Eu mă opresc aici, ştiţi, eu nu prea trag bine noaptea.
Cel de-al patrulea, om de mare caracter şi cu mult tact, decide scurt:
- Luaţi-i arma!
După care continuă:
- Ce ziceai, că nu ai mai tras niciodată? Hai, fii bărbat şi recunoaşte, tot aşa o să ne faci şi cu băutura?
Să auzim de bine!