În Satul de Vacanţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Că ştirile prezentate de posturile noastre de televiziune sunt doar despre sex, tâlhărie şi viol este deja un loc comun. Se pare că doar ele pot ţine audienţa ridicată... dar conştiinţa scăzută...

Unele sunt atât de sadice sau de violente încât cu greu pot fi urmărite. Altele, doar ating domeniul criminalităţii. Orice ar spune diverşi comentatori, sociologi sau analişti prezenţi toată ziua pe ecranele televizoarelor, eu rămân la convingerea că nu publicul este cel care cere aşa ceva, ci posturile sunt cele care oferă...

Dar nu despre acest aspect voi face vorbire acum, ci despre o ştire prezentată, ca de multe alte ori, trunchiat sau fals, ştire care a pus accentul pe efect şi nicidecum pe cauză.

Ştirea care a ţinut ecranele televizoarelor câteva zile se referea la “un grup de turişti atacat de personalul unui centru de distracţii din Satul de Vacanţă, Mamaia, România”. Ca să pătrundem sensul mai bine, voi repeta faptul că ştirea anunţa clar şi răspicat că grupul de turişti a fost atacat de personalul parcului respectiv. Ce spunea apoi comentatorul în descrierea pe larg? Păi, ce să spună, spunea exact contrariul, cum că, respectivii turişti, nemulţumiţi că nu sunt lăsaţi să urce doar ei în gondolă, au scos un pistol şi au tras, drept pentru care, salariaţii parcului au pus mâna pe ciomege.

Cu scuzele de rigoare, vă cer să recapitulăm afirmaţia că turiştii au scos pistolul şi au tras, nemulţumiţi că nu sunt lăsaţi de capul lor. Acum, haideţi ca să mai vedem odată sensul afirmaţiei iniţiale, care spune că turiştii au fost atacaţi de personalul parcului. Ei, cum vi se pare? Cine pe cine a atacat? Există mai multe sensuri ale verbului “a ataca”?

Dar haideţi ca să nu ne pierdem în consideraţii lingvistice sau de natură juridică şi să trecem la partea care mie mi se pare esenţială în această ştire. Şi ea sună astfel: unul dintre turişti a scos pistolul şi a tras. Ei, aţi prins ideea? Dacă nu, haideţi ca să vă dau o mână de ajutor. Câţi dintre voi, cititorii acestui blog, vă duceţi în parcul de distracţii cu pistolul la voi?

Să auzim de bine!

O groază de salvamontişti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Una dintre cele mai dificile probleme pentru un ghid montan este stăpânirea turiştilor din grup. Şi aici nu este vorba de stăpânire în sensul de asuprire, ci în sensul de control. Orice ghid, chiar şi numai cu o lună de activitate în urmă, poate observa lesne că turiştii din grup sunt asemenea unor iepuri: sar şi ţâşnesc care încotro exact atunci când te aştepţi mai puţin.
Aparent, problema nu e gravă pentru că există şi arme de foc cu lunetă şi bătaie lungă... Adevărata problemă este că trebuie să-i aduci la punctul iniţial în aceeaşi stare în care au fost la plecare. Corolarul este că, atunci când îi preiau, întâi îi miros ca să aflu care e beat şi care nu, pentru că exact în aceeaşi stare va trebui să-i aduc înapoi.
Astăzi am un grup de tineri neliniştiţi, dar nu băuţi. Îi preiau conform listei de inventar şi pornim la drum. Personal, am un obicei ciudat: de câte ori vedem ceva interesant, fac un popas şi le explic. Probleme de istorie a locului sau legende legate de el, le dau amănunte despre ce văd spre toate punctele cardinale etc. Se pare că metoda dă roade. Punându-i să gândească, afluxul de sânge din muşchi se îndreaptă spre creier şi astfel sunt mai liniştiţi. E doar o presupunere...
Din panoramă în panoramă şi din popas în popas ajungem la vila unde urma să fim cazaţi. A doua zi, urma să plecăm de acolo pe trasee montane. Pe drum am o atitudine democratică, în sensul că merg în mijlocul lor. Acest lucru le permite să-mi asculte diverse povestiri legate de munte şi de viaţa de aici. Între ele, una le captează atenţia în mod deosebit. Le povestesc cum mi s-a întâmplat odată ca, fiind cu un grup pe un traseu, să mă întâlnesc cu un salvamontist pe care îl cunoşteam. Omul plecase iarna, pe o zăpadă de un metru, prin creierul munţilor, doar în cămaşă, până la o cabană aflată la vreo două ore de mers (pentru noi) ca să-şi cumpere ţigări. La sfârşitul istorisirii am simţit cum sentimentele lor faţă de salvamontişti au suferit o schimbare radicală.
Ajunşi la vilă le dau camerele în primire şi merg cu ei la masă. Mi se par destul de responsabili ca să îi las singuri până la ora de culcare, dar nu atât de responsabili încât să îi las de capul lor. Drept pentru care, ajunşi înapoi la vilă, îi strâng pe toţi şi le spun:
- Dragii mei, uitaţi cum stau lucrurile. Eu mă voi băga acum în pat şi mă voi culca. Voi aveţi liber să umblaţi prin staţiune până la orele doisprezece fix. Aţi înţeles?
- Da, îmi răspund ei într-un mod nu prea convingător, ca să nu zic cu jumătate de gură.
Atunci continui:
- Dacă la ora doisprezece fix nu sunteţi la căpătâiul meu să ştiţi că nu voi chema Poliţia.
- Nuu? se miră ei nevenindu-le să creadă urechilor.
- Nu! Adică da, nu voi chema Poliţia, ci voi chema Salvamontul. Şi ăia vor şti ce să vă facă...
Grupul pleacă spăşit, cu capetele în pământ. Mă învelesc şi adorm instantaneu. La orele unsprezece şi cincizeci de minute fix, simt cum mă zgâlţâie cineva. Fac ochi, mă ridic în capul oaselor şi văd tot grupul adunat la capul patului ca la priveghi. Toţi cu ochii cât cepele şi respiraţia precipitată.
- Mgh, mbhm, ce s-a întâmplat? L-a prins pe asasin? bâigui pe jumătate adormit şi trezit brusc din vis.
- Domnu’ ghid, vă rugăm uitaţi-vă la ceas. Nu am întârziat niciun minut. Vă rugăm frumos să nu chemaţi Salvamontul!
Stăpânindu-mi cu greu hohotele de râs, le răspund cât pot de sobru:
- Bine, e-n regulă. Mergeţi la culcare. Tocmai pusesem mâna pe telefon...
Să auzim de bine!

Diminutive din Sinaia

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt ani de când nu am mai fost în Sinaia. S-au petrecut multe între timp. Oricum, azi am venit în calitate de turist şi nu de ghid, aşa cum se întâmplase de atâtea ori anterior. Noua postură îmi oferea avantajul de a fi stăpânul timpului meu, de a putea mânca şi bea oricât şi oriunde, de a dormi sau de a colinda. Ce să mai zic, era o postură nouă, dar care îmi oferea deja câteva avantaje prezumate. Inclusiv acelea de a-mi alege hotelul unde doresc să mă cazez sau restaurantul unde doresc să mănânc. Portbagajul maşinii era plin cu haine de schimb, pantofi şi ghete, inclusiv un fier de călcat şi un filtru de cafea. Un singur lucru omisesem: existenţa locurilor de cazare. Cum am intrat în localitate, am tras maşina în prima parcare şi am început să colindăm recepţiile hotelurilor. Răspunsul era invariabil acelaşi: nu mai avem locuri. Obosiţi de umblatul fără măsură, decidem să intrăm în primul restaurant cu hotărârea că, după ce vom mânca, ne vom întoarce acasă. Măcar ne vom putea lăuda că am cinat în Sinaia, ceea ce e o chestie, nu? Intrăm, suntem conduşi la o masă de un ospătar grav, care ne linişteşte cu vorbele:
- Poftiţi, uitaţi, aici avem o măsuţă tocmai bună pentru dumneavoastră.
Ne aşezăm şi omul ne întreabă condescendent:
- Să vă aduc listuţa de bucate?
După un schimb scurt de priviri nedumerite, ne exprimăm acordul şi omul apare imediat cu meniul, după care ne lasă preţ de câteva momente bune ca să îl consultăm. Ne decidem, îi fac semn să se apropie şi personajul se înfăţişează instantaneu lângă noi. Îi dictăm comanda, iar omul o revede cu voce tare:
- Deci, avem o ciorbiţă de burtă, o ciorbiţă ardelenească, o tocăniţă cu mămăliguţă, un pieptişor de pui cu cartofiori, două sălăţele de varză, o berică şi o cafeluţă. Pâinică doriţi?
Confirmăm comanda, după care rămânem într-o tăcere stânjenitoare, uitându-ne unul la altul. Ceva nu era în regulă, ceva ne scăpa. Nu trece mult şi apare omul lângă noi, solicitând un supliment de lămuriri:
- Doriţi peste tocăniţă să vă sparg şi un ouşor?
Accept, stăpânindu-mi cu greu râsul. Se anunţa o seară inedită. Odată adusă comanda, mâncăm liniştiţi, ca oamenii care nu au ce pierde. Chem ospătarul pentru plată, acesta face socoteala şi spune:
- Uitaţi, aveţi notiţa pe măsuţă.
O verific, scot banii, plătesc şi ne sculăm ca să ne luăm hainele şi să plecăm. Plin de solicitudine, omul glăsuieşte iar:
- Un moment, să vă trag eu scăunelul.
Ţinându-ne de burtă de râs, ne îndreptăm spre maşină când, observ existenţa unui hotel chiar deasupra restaurantului din care abia ieşisem. Fuga, fuga, dăm buzna la recepţie şi, antrenat deja de modul de vorbire specific zonei, îi spun recepţionerei:
- Sărut mânuţele, acum am venit cu maşinuţa şi am vrea şi noi o cămăruţă cu un pătuţ dublu şi duşuleţ. Televizor nu vrem, că l-am adus pe al nostru.
Recepţionera ne răspunde zâmbind:
- Sigur că da! Tocmai a plecat un grupuleţ şi avem o cămăruţă liberă sub scăriţă.
Acceptăm uluiţi atât de de norocul avut, cât şi de persistenţa genului acesta de limbaj, iar ea continuă:
- Poftiţi, aici aveţi cheiţa!
Să auzim de bine!

Soluţia extremă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt cu un grup compact de turişti la cabana Muntele Roşu. Ne-am cazat într-un dormitor larg, cu o mulţime de paturi suprapuse, după care ne retragem în sala de mese pentru o cină pe care noi o considerăm binemeritată. Între un ţoi cu ţuică fiartă şi un pahar cu vin fiert, conducătorul grupului îmi spune, printre altele, că li s-a strecurat în grup un tip pe care nimeni nu-l agreează şi care le strică toată plăcerea excursiei. Ca ghid, trebuie să dovedesc o atitudine neutră în faţa civililor, dar om sunt şi rezist cu greu tentaţiei unei farse. Soarta ne oferă o mână de ajutor neaşteptată: tipul a ocupat un pat de sus, iar sub el va dormi un coleg agabaritic, ca să zic aşa. Lăsăm distracţia şi băutura pentru mai târziu şi mergem pe teren în recunoaştere: teritorii vicinale, puncte cardinale, zone de interes, căi de evacuare, obstacole naturale etc.

Pe la ora unu din noapte suntem gata cu planul. Pentru a avea parte de un climat propice, mai întârziem preţ de o oră la o carafă de vin. Ajunşi la dormitor ne vine să ţopăim de bucurie, dar acest lucru nu este permis unui comando de talia noastră. Toţi dorm buştean, cu sau fără sforăituri de acompaniament. Pe spate, pe burtă sau într-o rână, nimeni nu mişcă. Ne dezbrăcăm, ne costumăm pentru somnul ce va să vie şi ne apropiem de patul victimei. Având în vedere gravitatea misiunii, a fost nevoie de muniţie suplimentară, aşa că duc în mâna stângă un pahar plin cu apă, iar în cea dreaptă un pahar gol. Încadrăm personajul (care, între noi fie spus, doarme pe spate) şi trecem la acţiune. Conducătorul grupului îi şopteşte imperativ şi repetat la urechea stângă:

- Fă pipi că pleacă trenu’, fă pipi că pleacă trenu’!

În ăst răstimp, eu torn apa dintr-un pahar în altul, cât mai aproape de urechea lui dreaptă şi cu un gâlgâit cât mai sugestiv. Manualele de specialitate recomandă aplicarea tratamentului timp de un minut şi douăzeci şi trei de secunde. Noi am fost mai darnici şi îl aplicăm timp de două minute. După care, fuga, fuga, ne aciuăm lângă paturile noastre. Nu trece mult şi la lumina palidă a lămpii de veghe îl vedem şi îl auzim pe tip cum oftează şi cum faţa lui capătă aspectul unei mulţumiri depline. Îşi întinde picioarele, întoarce capul şi plescăie satisfăcut, după care se linişteşte cu un sforăit subţire. După aproximativ două minute apar primele reacţii: tipul de sub el începe să se foiască. Cu urechile ciulite, băgaţi sub pături, aproape că auzim picăturile care cad din patul de sus. Tipul de sub el se foieşte tot mai neliniştit, după care urmează o scurtă pauză, se aude un plescăit uşor şi măgădanul de sub el se ridică brusc în capul oaselor, tunând:

- Fire-ai al dreac' dă nesimţit! Ce faci, bă? Te uşurezi pă mine, ai? Stai că-ţi arăt io ţie, nesimţitu’ dreacului! continuă el să strige sculând tot dormitorul.

Adormim zâmbind, legănaţi uşor de sunetele plăcute produse de încercările măgădanului de a-l arunca pe individ în mijlocul dormitorului cu saltea cu tot.

Să auzim de bine!