Bonusul FMI

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am pierdut şirul postărilor în care îmi exprimam dezacordul faţă de eficacitatea măsurilor de susteritate impuse de FMI şi UE. De altfel, cei de la FMI nu erau la prima eroare de predicţie economică şi nici prima dată când recunoşteau că măsurile impuse de ei au fost tot atât de folositoare cât o frecţie cu Diana la un picior de lemn.
Din păcate, vocea mea este mică şi subţire, eu vorbesc în paginile unui blog din Drumul Taberei şi nu la cine ştie ce tribună internaţională. De altfel, sunt convins că nu am fost singurul cu aceste aprecieri, dar ce contează? Puterea naşte dreptul de când lumea şi pământul...
Mai mult de atât, mi-am exprimat îndoiala privind eficienţa sumelor împrumutate diferitelor state atât timp cât aceste sume au fost direcţionate către bănci şi nu către recapitalizarea entităţilor economice. Pentru că băncile, aşa cum era de aşteptat, au reînceput operaţiile speculative şi şi-au acordat nişte bonusuri şi prime inimaginabile prin obrăznicia mărimii lor.
Astfel, sumele de bani care ar fi trebuit să relanseze capacităţile de producţie şi piaţa locurilor de muncă au devenit surse de profit pentru bănci (pentru că, sper că ştiţi că băncile nu acordă niciun leu, chiar dacă e pentru ieşirea din criză, decât însoţit de dobânzi şi comisioane), iar firmele sau persoanele ajunse în incapacitate au fost nevoite să-şi plătească mai scump ajutorul, deşi finanţele lor erau la pământ. Practic, în loc să li se uşureze sarcina, aceasta a crescut tocmai când aveau mai mare nevoie de ajutor.
În filmuleţul de mai jos, găsit pe YouTube, aveţi ocazia să vedeţi exemplificate aceste idei într-un mod mai artistic.

http://www.youtube.com/watch?v=-QQ3vvf_HdI
Să auzim de bine!

Instrucțiuni pentru folosirea băncilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De la bun început trebuie să stabilim clar că nu este vorba de băncile din parc, ci de acele instituții pline de bani, numite îndeobște bănci comerciale. Și tot de la început trebuie să vă reamintesc că sunt adeptul declarat al principiului conform căruia o economie sănătoasă se manifestă prin existența unei bănci la fiecare colț de stradă. Precum și al principiului conform căruia, pentru dezvoltare este nevoie de credite, fie că e vorba de nivel microeconomic, fie că e vorba de nivel macroeconomic. Astăzi mă voi referi la două situații, una legată de refinanțare, cealaltă legată de plata în avans. Pentru asta vom presupune existența unui cetățean al republicii, pe care îl vom numi în mod generic Cetățean și cea a unei persoane juridice plină de bani, numită la fel de generic Bancă. Cetățeanul, având nevoie de dezvoltare sau de un televizor cu plasmă se duce la Bancă.

 - Bună ziua! Doresc și eu un credit.

 - Bună să vă fie inima, zice banca. Poftiți, îl avem pe acesta.

Clientul ia creditul și pleacă să se dezvolte. La un momnet dat, ceva neplăcut intervine în viața Clientului și acesta nu mai poate plăti, să zicem, rata de 500 de lei pe lună timp de patru ani. Așa că se duce la altă Bancă.

 - Bună ziua! Nu mai pot plăti rata de 500 de lei pe lună timp de patru ani pe care o am la un credit luat de la o Bancă. Ce facem?

 - Nicio problemă, îi răspunde noua Bancă. Noi vă refinanțăm. Vă acordăm un credit de refinanțare pentru suma pe care o mai aveți de plată, la care veți plăti doar 400 de lei pe lună timp de șase ani.

 - Perfect, acceptă omul, care semnează și pleacă fericit cu creditul de refinanțare în buzunar.

În acel moment Clientul se poate considera pierdut. Pentru că, dacă va face o socoteală simplă, va descoperi că la creditul de refinanțare va plăti o sumă mult mai mare decât mai avea de plată la creditul inițial (dacă simplificăm cu 12, vedem că 400x6 face mai mult decât 500x4). Practic, Clientul nu a făcut altceva decât să suplimenteze dobânda și comisioanele primei Bănci cu dobânda și comisioanele celei de a doua. Să luăm cel de al doilea caz, cel al Cetățeanului inimos și econom. Acesta reușește, în mare parte cu ajutorul socrilor, să economisească banii aferenți unei rate și se gândește că, dacă se duce la Bancă și plătește în avans, își va scurta durata creditului sau își va micșora mărimea ratei. Deja își face socoteală optimistă că, mulțumită noii situații, își va putea cumpăra un after shave mai parfumat.

 - Bună ziua! Am strâns niscai bani și vreau să plătesc o rată în avans.

 - Bună să vă fie inima, răspunde Banca plină de solicitudine. Sigur că da, fiți fericit pentru că, potrivit noilor reglementări, nu veți fi penalizat pentru asta.

Deja fericit de îndemnul Băncii, Clientul o întreabă ce trebuie făcut.

 - Nimic grav. Dumneavoastră plătiți câți bani vreți, noi vă închidem creditul actual și vă deschidem unul nou, pentru noua sumă rămasă.

Gata, acesta a fost sfârșitul Clientului. Pentru că noul credit, deși va fi pentru o sumă mai mică decât cea cerută inițial, va suporta alte condiții de creditare față de creditul inițial, va fi încărcat de dobânzi și comisioane mai mari. Astfel că, per total, restituirea soldului rămas de plată îl va costa mai mult decât dacă lăsa creditul inițial să meargă în continuare. Așa că, dragii mei, dacă v-ați procopsit cu un credit, faceți pe dracu’ în patru și plătiți-l în condițiile inițiale, lăsați-l să meargă așa cum este până la sfârșit. Asta doar dacă voi, cititorii acestui blog, nu faceți parte dintre cei care au contractat un credit pe treizeci de ani cu o rată de 1.500 euro pe lună, fără să se gândească de unde vor scoate bani să plătească o asemenea rată la vârsta de șaptezeci de ani…
Să auzim de bine!

Campania de primăvară

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ce ceva timp în urmă am participat la un eveniment monden, dacă o nuntă se poate numi eveniment monden. O eroare de-a organizatorilor a făcut să fiu aşezat la o masă la care, ponderea cea mai mare o deţineau tot felul de funcţionari de prin tot felul de bănci.
Îmbrăcaţi toţi cu haine de marcă, deţinând funcţii cu nume ciudate care conţineau sintagmele junior sau senior, cu cefe late şi ceasuri cu trei butoane, convivii au acaparat imediat orice conversaţie pe temele lor specifice. Momentul coincidea cu ajustarea salariilor şi a pensiilor efectuată de guvernul Boc. Rar mi-a fost dat să aud o asemenea desfăşurare de argumente, teorii economice, nume de autori sau publicaţii economice, care toate, aveau un numitor comun: binefacerile extincţiei bugetarilor, salariaţi sau pensionari. Discuţii purtate pe aceleaşi poziţii antagonice bine implementate în ultimii ani, privaţi contra bugetari, pacienţi contra doctori, salariaţi contra pensionari etc.
Ascultam expunerile de argumente întrebându-mă care e sursa unui asemenea cinism: dincolo de egoismul mic, meschin, al propriilor interese, era imposibil ca niciunul dintre ei să nu aibă un părinte sau bunic bugetar, niciunul nu-şi anticipa viitorul lui statut de bugetar odată ce va primi prima pensie. Niciunul nu vedea faptul că toţi, dar absolut toţi suntem elementele unui sistem, formăm un corp comun, suntem locuitorii unei Cetăţi. Inutil să mai menţionez necesitatea şi utilitatea instituţiilor de stat, la care apelezi dacă ţi-a luat casa foc, dacă te-au călcat hoţii sau dacă ai nevoie de asistenţă medicală.
Un bugetar, aidoma unui privat, are aceleaşi nevoi, aceleaşi interese, înţelege viaţa aidoma. Ştie la fel de bine ca un privat că, dacă vrea să se dezvolte sau să-i fie mai bine, va trebui să apeleze la credite, volumul acestora şi posibilitatea de rambursare fiind strict legate de volumul şi constanţa veniturilor proprii. Dacă acestea scad sau nu mai prezintă nicio certitudine, bugetarul, la fel ca privatul, nu mai solicită credite. Credite care nu sunt altceva decât motivul existenţei băncilor. Bugetarul, ca şi privatul, are nevoie de pantofi. Dacă veniturile i-au scăzut, bugetarul nu-şi va mai cumpăra două perechi de pantofi pe an, ci doar una. Iar privaţii din industria încălţămintei se vor uita bujbe cum le cresc stocurile în curte, iar ei nu-şi mai iau salariile. Bugetarul, ca şi privatul, vrea să mănânce măcar o masă pe zi. Dacă veniturile i s-au subţiat, bugetarul va înlocui masa cu un iaurt, iar privaţii din industria alimentară vor fi nevoiţi să treacă pe acelaşi regim din cauza scăderii numărului de clienţi. Iar băncile, nemaiavând clienţi, se văd nevoite să recurgă la cea mai simplă şi rapidă măsură: disponibilizarea personalului. Inclusiv a celor cu cefe late şi ceasuri cu trei butoane, cu minţile doldora de teorii economice privind binefacerile dispariţiei bugetarilor. Care vor îngroşa masa şomerilor, crescând astfel cheltuielile statului şi scăzându-i veniturile.
Astăzi, după anunţul băncilor privind disponibilizările masive care urmează în sistem în această primăvară, mă întreb cum ar decurge discuţia între foştii convivi.
Să auzim de bine!

Cei 200.000 de spanioli

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum vă povesteam în postările mele anterioare, mă feresc ca dracu’ de tămâie de calupurile publicitare de la televizor. Dar sper că nu aţi uitat, manifest aceeaşi reţinere şi faţă de ştirile din mass media românească. Ziare nu am mai cumpărat sau citit de ani de zile, reviste nu citesc decât dacă aştept la frizer, ştirile de pe Internet nu mă interesează pentru că sunt la fel de panicarde ca cele din ziare, iar în dispozitivele audio nu ascult decât muzică grecească.

Cu suficientă abilitate, reuşesc să mă feresc de ambele catastrofe: ştiri şi reclame sau reclame şi ştiri. Dar, aici apare problema abilităţii. Dacă nu sunt suficient de rapid sau nu am mâinile suficient de libere ca să butonez, dau de belea şi apuc să ascult o ştire sau o reclamă. Explicaţia e simplă: toţi analfabeţii, toţi neaveniţii au devenit crainici, corespondenţi sau mari specialişti în publicitate.

Aşa am păţit ieri seară. Ocupat cu tranşarea ingredientelor necesare unei salate ca lumea, nu apuc să butonez şi o ştire mă loveşte grav direct în plex. Crainica ne dădea de veste o situaţie cumplită existentă în Spania. Două sute de mii, spune crainica, 200.000 de spanioli sunt aruncaţi zilnic în stradă pentru neplata datoriilor către bănci. Uriaşă ştire, uriaşă cifră, uriaşă prostie ieşită pe gura crainicei! Păi, în ritmul acesta, în mai puţin de o jumătate de an, toată populaţia Spaniei va fi aruncată în stradă. Şi o întrebare apare de la sine: inclusiv cei care au dat credite?

Reuşesc să termin salata de preparat (şi vă informez că a ieşit excelentă), şi încerc să găsesc un post fără reclame, ca să pot avea o digestie liniştită. În grabă, telecomanda îmi scapă din mână şi sunt nevoit, pentru câteva momente, ca să ascult o nouă informaţie. De data aceata, este vorba de o transmisie din studiou, iar personajul principal este un medic oncolog dintr-un spital de provincie. Iar acest om, un medic devotat după vorba ce-o rosteşte, ne spune cu o revoltă şi o durere nemascate, că spitalul nu mai are mediacamente pentru suferinzii de cancer. Revolta şi durerea lui sunt cât se poate de justificate, dar nu despre asta vreau să vorbesc, deşi un asemenea subiect ar merita zile şi luni de discuţie. Nu vreau să mă amestec în controversa privind vina spitalelor, a guvernului sau a furnizorilor de medicamente. Ci despre altceva vreau să vorbesc.

Vreau să vorbesc despre meschinăria celor bogaţi. Vreau să vorbesc despre lipsa lor de inimă, lipsa lor de suflet. Vreau să vorbesc despre rapacitatea acestora, despre avariţia lor. Despre lăcomia lor fără seamăn şi fără sfârşit. Despre prostia mea de om obişnuit, care nu înţelege cum un om, care îşi permite ca să chetuiască un milion (1.000.000!) de euro pe o maşină, nu poate dona o mie de euro unui spital. Despre lăcomia fără de măsură a unui om care, poate cheltui zeci de mii de euro pe o poşetă, dar nu poate dona o sută de euro unui spital. Despre avariţia şi cupiditatea unor oameni care pot cheltui mii de euro într-o seară la discotecă, dar nu pot dona zece euro unui spital.

Despre asta aş vrea să vorbesc, eu şi voi toţi, care mă citiţi.

Să auzim de bine!

Revoluţia islandeză

Tuturor prezenţi şi viitori, salutare!

Am câţiva prieteni care se dovedesc ajutoare preţioase în activitatea de blogăreală. Printre altele, ei prospectează piaţa şi îmi trimit cele mai interesante ştiri. Iată una, primită iniţial fără precizarea sursei, dar pe care, mai apoi, am identificat-o.

“Am primit pe mail un rezumat al unui articol apărut în Spania, despre veritabila revoluţie din Islanda. La ştiri bineînţeles că nu a ”transpirat” nimic, căci nu se doreşte ca modelul islandez să se propage.

În Islanda, ţara în care guvernul a fost demis în totalitate, marile bănci au fost naţionalizate, s-a decis ca să nu se plătească datoria creată în Marea Britanie şi Olanda din cauza politicii lor financiare rău intenţionate şi s-a creat un grup popular pentru a rescrie constituţia. Şi toate acestea paşnic!

O revoluţie împotriva puterii care ne-a adus la criza actuală. De ce aceste fapte nu au devenit cunoscute de doi ani? Ce se întâmplă dacă alţi cetăţeni UE vor lua exemplul lor? Iată pe scurt istoria evenimentelor:

- 2008. Se naţionalizează cea mai mare bancă din ţară. Se prăbuşeşte moneda, bursa îşi suspendă activitatea. Ţara este în stare de faliment.

- 2009. Protestele populare din faţa parlamentului fac ca să fie convocate alegeri anticipate şi provoacă demisia primului-ministru şi a membrilor guvernului în bloc.

- Continuă situaţia economica nefavorabilă. Printr-o lege se propune rambursarea datoriei către GB şi Olanda având de plată suma de 3.500 de milioane de euro, o sumă pe care toate familiile islandeze ar fi urmat să o plătească lunar, pentru următorii 15 ani, la 5,5% dobândă!

- 2010. Oamenii ajung ca să iasă în stradă şi cer ca această lege să fie supusă referendumului. În ianuarie 2010, preşedintele refuză să o ratifice şi anunţa că se va consulta poporul. La referendumul organizat în luna martie, 93% din voturi au fost împotriva acestei legi.

- Pentru toate acestea, guvernul începe o anchetă pentru a rezolva responsabilităţile legale ale crizei. Începe arestarea mai multor bancheri seniori şi directori. Interpolul emite un ordin şi toţi bancherii implicaţi pleacă din ţară.

- În acest context de criză, se alege o adunare pentru a elabora o nouă constituţie care să includă lecţiile învăţate în urma crizei şi pentru a o înlocui pe cea curenta, o copie a constituţiei daneze.

- Pentru a face acest lucru, se merge direct la poporul suveran. Se aleg 25 cetăţeni fără afiliere politică, din 522 care si-au depus candidaturile, care era necesar ca să fie majori şi să aibă sprijinul a 30 de persoane. Adunarea constituţională îşi începe activitatea în februarie 2011 şi prezintă un proiect de constituţie bazată pe recomandările poporului făcute în urma a numeroase reuniuni din întreaga ţară.

Noua constituţie trebuie să fie aprobată de către actualul Parlament şi de cel care se va forma după alegerile legislative.

Aceasta este o scurtă istorie a Revoluţiei Islanda:

- demisia guvernului în bloc;

- naţionalizarea băncilor;

- un referendum pentru a permite oamenilor ca să decidă cu privire la deciziile economice;

- închisoare pentru cei responsabili pentru criză şi rescrierea constituţiei de către cetăţeni.

S-a menţionat acest lucru în mass-media europeană? S-a comentat cu privire la acest lucru in talkşourile politice? S-au văzut imaginile de la evenimente la televizor? Bineînţeles că nu...

Islandezii au fost în măsură ca să dea o lecţie întregii Europe, să se împotrivească întregului sistem şi să ofere o lecţie de democraţie întregii lumi.”

Ei, ce ziceţi de noul tip de “Revoluţie de catifea”?

Să auzim de bine!

Sursa: rapcea.ro

UN CALCUL SIMPLU – UN REZULTAT IMPRESIONANT!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Momentul publicării nu coincide cu momentul redactării, dar asta nu face mai puţin interesant calculul de mai jos trimis la CNN de către un telespectator din Spania:

"Planul de salvare a băncilor cu banii contribuabililor, care încă se discută în congresul SUA, va costa impresionanta sumă de 700 miliarde de dolari, plus cei 500 miliarde care deja s-au dat băncilor, plus miliardele date băncilor europene de către guvernele acelor ţări.

Dar, să încercăm să dimensionăm numai puţin cifrele intrate în joc. Telespectatorul face următorul calcul:
Planeta are 6,7 miliarde de locuitori; dacă s-ar diviza cei 700 miliarde de dolari între cele 6,7 miliarde de locuitori, ar reveni fiecărui locuitor al Terrei o sumă de 104 milioane de dolari!

Cu asta, nu numai că s-ar termina cu sărăcia în lume ci, automat s-ar transforma în milionari toţi locuitorii Planetei!

Concluzia telespectatorului:

‘Se pare că realmente avem o mică problemă în distribuţia generală a bogăţiei...'

Făcând acelaşi mic calcul, să vedem cum s-ar aplica unei ţări europene: Spania.

Statul spaniol “unge” băncile cu 30 miliarde € care “ies” din buzunarele spaniolilor...

Practic, statul “cumpără” datoria băncilor de 30 miliarde € ca să evite “colapsul financiar”.

În acest timp, populaţia Spaniei este de 46.063.511 locuitori, conform cu datele municipalităţii din 2008.

Să facem calculul: 30.000.000.000 € / 46.063.511 locuitori = 652.180,000 € PENTRU FIECARE SPANIOL!!!

Considerând o medie de 4 persoane pe familie, ar corespunde 2.500.720.000 € pentru fiecare familie!!!

Upaaaa!!!

Cu banii ăştia, chiar că s-ar putea plăti toate ipotecile!!!

Asta-i Criza!!! Aşa ne fraieresc!!! Atât Guvernul, cât şi opoziţia stau în palatele “poporului” şi râd de noi!!! Şi noi???... NU FACEM NIMIC?"

Aici se încheie mesajul telespectatorului. Sunt convins că un calcul similar făcut pentru România ne va face părul măciucă. Aşa că, închei şi eu cu aceeaşi întrebare: NOI CE FACEM?

Să auzim de bine!

Organismul fără sânge

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Orice veţi spune, rămân la părerea mea că într-o economie sănătoasă trebuie să întâlneşti o bancă la fiecare colţ de stradă. Nu este acum momentul să intrăm în diverse terorii economice privind circulaţia banilor dar, ca să folosesc o metaforă, aceşti sunt precum sângele într-un organism: circulând alimentează organele. Un sânge proaspăt şi bogat va condiţiona existenţa unui organism sănătos.
La început timid, mai apoi cu aplomb, au început să se îndesească şi în România filialele diverselor bănci. Dacă stau să mă gândesc, numai în cartierul meu de obârşie sunt peste douăzeci de filiale, sucursale sau agenţii.
Mă aflu în sediul central al unei mari bănci. Pentru cei cu deficienţe de atenţie voi repeta: sediul central, nu filiala din Ferentari. Aşa cum aştept un consilier, privirea îmi este atrasă de un panou aflat în spatele biroului său, panou care ilustrează rezultatele întrecerii socialiste pe ramură pentru săptămâna care tocmai se încheiase. Panoul este împărţit în diferite caroiaje reprezentând fiecare câte o ţintă de atins, precum şi termenele impuse (îmi permit să fac o paranteză pentru a vă sublinia că am reuşit să redau destul de bine o idee folosind cuvinte româneşti şi nu targhet sau dedlain). Curios din fire cum mă ştiţi, încep să-l citesc. Carduri de credit emise? Zero. Carduri de debit emise? Zero. Overdrafturi zero. Depozite la termen? Zero. Deschidere conturi curente? Zero. Credite în valută? Zero. Pe toată linia zero, nimic, nula, nada, nothing, niente, tipota (asta e pe greceşte), midhen (asta e tot pe greceşte şi înseamnă zero). Credite în lei? Unul. Câştigătoarea săptămânii este Pompilica Păpăpdie (evident, numele este fictiv) cu un contract de credit! Un contract de credit emis într-o săptămână în sediul central al unei mari bănci! Aţi prins ideea? Dacă nu, atunci haideţi să vă mai dau o mână de ajutor.
Stau la biroul din dotare, lucrez şi, în mod evident, ascult muzică grecească. Telefonul sună. Răspund nervos nu atât din cauză că mă întrerupe din muncă, ci şi pentru că tocmai ascult Magissa (Vrăjitoarea) interpretată de Haris Alexiou, o melodie şi o interpretare de excepţie. La telefon este o consilieră de la o bancă unde am avut câteva depozite până nu de mult. Zice:
- Bună ziua! Sunt Marinela Marinescu.
Zic:
- Bună ziua! Ştiu, vă apare numele pe ecranul telefonului (în mod surprinzător, femeia a înţeles despre ce vorbesc, deşi nu am spus displei).
Zice:
- Ce mai faceţi?
Zic:
-Mulţumesc, bine, muncim, capitalismul construim!
Zice:
- Ha, ha, spuneaţi ceva de un depozit nou, bla, bla.
Zic:
- Da, aşa este, nu am uitat, dar încă problema nu e rezolvată şi va mai dura ceva timp.
Zice:
- Am înţeles. Mulţumesc, vă rugăm să nu ne uitaţi. Am putea veni pe la sediul dumneavoastră ca să vă facem o prezentare?
Restul discuţiei nu mai contează. Acum aţi înţeles? Atunci haideţi să o spunem pe şleau: organismul economiei româneşti nu are sânge în el. Este în comă.
Să auzim de bine!

Perle de la şi de pe lângă bănci

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Am scos toţi banii de pe card (Credit Card)! Acum ce se întâmplă? Îmi mai daţi altul?!?
--------------------------------
- Vreau sa fac şi io o extracţie din contu' firmei!
--------------------------------
- Am venit (persoană juridică) să-mi daţi extractu' de cont!
--------------------------------
- Am venit să plătesc banca! (o rată la un credit)
--------------------------------
- Bună ziua! Am de plătit şi io nişte răţi! (rată - rate - răţi conjugat la persoana a 15-a plural!) (Solicitare făcută de un domn elegant îmbrăcat la 4 ace cu un diplomat de piele şi un celular ce "răgea" manele)
--------------------------------
- Doamnă, vreau să scot şi io bani de pe ăsta (un card de salariu)
- Mergeţi cu cardul la ATM, îl băgaţi în aparat, tastaţi PIN-ul şi îi spuneţi acolo cât vreţi să scoateţi! După câteva minute, aceeaşi persoană în faţa ATM-ului:
- Cinci milioane (în şoaptă!
- Cinci milioane (puţin mai hotărât)!
- Cinci milioane (răspicat)!
- Cinci milioane (cât l-au ţinut plămânii)!
--------------------------------
- Doamnă i-am dat banii şi factura şi nu mi-a mai dat rest!
- Cine ?!?
- Automatu' de-afară! După mici investigaţii se constată că este necesară echipa de intervenţii deoarece bunicuţa respectivă a reuşit să îndese literalmente în fanta de card a ATM-ului banii şi factura telefonică (cu plic cu tot)!
--------------------------------
- Doamnă, nu vă merge tonomatu'?!? Că vroiam să-mi scot şi io banii!
--------------------------------
- Nu vă supăraţi, când alimentaţi bancomatul?!?
- De-abia ce l-am alimentat acum un sfert de oră!
- Păi, am vrut să scot 500.000 şi mi-a zis "Insuficienţi bani in cont"!
--------------------------------
Dacă e card internaţional, pot să-l folosesc şi in Spania!?! (ăsta cred că era un "căpşunarist")
--------------------------------
- Nu vă supăraţi, am şi eu o problema urgentă! Sunt disperat! Mi-am pierdut cardul şi mi-e să nu rămân fără bani.
- Staţi liniştit pentru că cel care-l găseşte nu-l poate folosi atâta timp cât nu ştie PIN-ul!
- Păi aici e buba! Mi-am notat PIN-ul cu marker permanent pe spatele cardului ca să nu-l uit.
Să auzim de bine!

O ipotetică analiză economică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În vreme ce românii sunt hipnotizaţi de campania electorală, grupurile financiare trag sforile ca să cumpere activele majore ale ţării în regim de solduri. Vă invit să urmăriţi o discuţie ipotetică purtată de un reporter ipotetic cu un bancher ipotetic, pe tema scenariului pentru 2010 şi o să vă las să trageţi concluziile. Nu contează banca unde lucrează intervievatul ci, pur şi simplu, strategia amplă, pusă la cale peste capetele noastre, care par să nu se mai dezlipească de manipulările şi circul campaniei electorale. Un fost şef de la CIA spunea „dacă ştii cum şi cu ce să manipulezi atenţia cetăţeanului şi pui în stânga lui un spectacol de circ, nu o să observe portavionul din dreapta lui”.
REP: Cum priveşte banca şi grupul financiar din care faceţi parte ce se întâmplă în România, în plan economic şi politic?
Bancher: Suntem încordaţi însă extrem de motivaţi, întrucât aşteptăm producerea momentului la care lucrăm de circa 10 luni. Banca noastră şi-a redus extrem de mult expunerea în România, a închis robinetul creditării şi am trimis către sediul central al grupului cât de multă monedă euro am putut. Repet, aşteptăm acum producerea rezultatului muncii noastre, în cadrul unui plan la care participă extrem de multe grupuri financiare şi bancare externe.
REP: Adică, concret, în ce constă acest rezultat pe care-l aşteptaţi? Speraţi în revenirea economică a ţării? Veţi relua creditarea?
Bancher: Naivitatea este o slăbiciune de caracter a românilor. Mă întrebi dacă sperăm în revenirea economică a ţării? Păi, noi speculam şi vom câştiga enorm de mulţi bani tocmai în momentul în care, economia naţională românească, va atinge fundul cel mai de jos al graficului. Himerele legate de creşterile economice din 2010, sunt lansate concertat de analişti, pentru că aceasta este parte a strategiei noastre, pentru a ne maximiza profitul pe care îl vom face atunci când balonul speculativ imobiliar şi al cursului valutar ne va indica faptul că suntem pe trendul câştigului maxim. Mă întrebi dacă vom relua creditarea? Creditarea în România s-a făcut cu cap. Este adevărat, că şi guvernarea din 2007-2008 ne-a ajutat enorm, atunci când ne-am consolidat şi ne-am asigurat prin intermediul creditului de consum dependenţa totală a populaţiei active, a forţei de muncă româneşti.
REP: În ce sens v-aţi asigurat dependenţa lor totală?
Bancher: Simplu. Populaţia României şi românul, în general, are un singur bun de preţ, care ne interesează pe noi, bancherii: activele imobiliare. Mai există şi forţa de muncă a individului, însă aceasta, după ce l-ai prins în mreje, este utilă de speculat pentru că acel individ va munci perpetuu pentru noi. Trebuia să ajungem cumva la aceste active imobiliare ale românilor. Normele BNR şi legile nu ne permiteau să putem acorda în masă credite ipotecare, plus că aceste credite ipotecare, nu erau 100% avantajoase pentru noi. Aşa că am profitat de lentoarea în decizie a BNR şi am investit masiv în publicitate pe segmentul creditului de consum. Ştiam încă de la bun început, faptul că, cei cărora le acordam credite de consum, nu vor avea resurse să le restituie, astfel, încât, coroborat cu faptul că ştiam din 2008 că această criză financiară va lovi şi România, am calculat totul extrem de bine. Nu trebuia să fii geniu bancar ca să îţi dai seama că, într-o ţară precum a voastră, pur şi simplu, efectele crizei urmau să fie devastatoare pentru că: [1] nu mai produceaţi nimic; [2] pieţele emergente sunt dominate de multinaţionale, legate de grupurile financiare şi bancare pe care noi le reprezentăm; [3] urma să aveţi în 2009 un an electoral în care, pe fondul disputelor politice, era de anticipat că vă veţi săpa singuri groapa. La acest din urmă punct, recunosc că a trebuit să ne implicăm pentru că, dacă în 2008, actualul preşedinte avea o cotă de popularitate de vreo 60 %, noi trebuia să încingem campania, pentru a împinge politicienii să ia măsurile pe care noi le aşteptam.
REP: Ce măsuri aşteptaţi să ia politicienii? Spuneţi că aţi manipulat partidele ca să vă atingeţi scopul economic?
Bancher: Domnule, hai să ne gândim puţin. Noi nu a trebuit decât să încingem spiritele şi să creăm un cadru în care, oponentul în alegeri al actualului preşedinte, să recupereze handicapul de imagine, astfel încât să creăm românilor şi politicienilor, impresia unei lupte strânse. Iar de aici până la luptele politice din Parlament, care au întunecat minţile tuturor partidelor, a fost doar un pas, însă decisiv a fost momentul în care ţara voastră a rămas fără Guvern. Atunci şi acum, în acest moment, orice guvern se va forma, este legat ombilical şi total de mâna noastră întrucât are nevoie de banii noştri pentru a plăti salariile, pensiile etc. Voi v-aţi ales cu spectacolul din presă, noi ne alegem cu banii şi câştigurile. Practic, România este a noastră, iar dependenţa voastră de noi va deveni totală. Actualul preşedinte ne-a pus puţin în dificultate, atunci când a venit cu guvernul PSD-PDL, pentru că ceea ce noi ne doream era instabilitate economică şi politică. A trebuit să presăm extrem de mult pentru ca ruptura la nivel guvernamental să se producă, să cadă guvernul, să se amâne sosirea tranşei de bani de la FMI, însă, până la urmă, cunoscând mentalitatea colerică românească, am reuşit.
REP: Nu-mi vine să cred; este evident că suntem naivi şi stârnim furtuni în paharul cu apă. Haideţi să revenim puţin la acea legătură între casele românilor şi creditul de consum.
Bancher: Îţi spuneam că, în 2008, am dat masiv credite de consum; am dat bugetarilor, am dat angajaţilor din sectorul privat. Atracţia era mare întrucât nu trebuiau să prezinte garanţii, însă noi ştiam că, în 2009 ne vom atinge scopul. Şi, în 2009, într-adevăr, pe fondul crizei economice, au explodat restanţierii. Asta înseamnă că oamenii nu şi-au plătit ratele către bănci, iar noi am trecut la executare silită. Aici am avut iar nevoie să ne concertăm eforturile, astfel încât să nu existe grupuri financiare româneşti, companii sau persoane private, care să ne strice planurile, întrucât riscam să ne trezim că vin să cumpere activele imobiliare scoase la vânzare. Aşa ca a trebuit să lovim şi mediul de afaceri privat, pentru ca oamenii de afaceri să se lupte pentru supravieţuire şi să nu aibă lichidităţi pentru a nu cumpăra ceva. A trebuit să-i facem să devină preocupaţi de grija zilei de mâine şi, sub teama falimentului, ne-am eliminat competitorii. Şeful BRD Soc. Gen. spunea într-un ziar românesc că este momentul să ne eliminăm competitorii. Exact asta facem, vă eliminăm din jocurile economice din propria voastră ţară.
REP: Aţi eliminat concurenţa autohtonă, blocând creditarea pentru firme şi blocând piaţa executărilor silite?
Bancher: Corect. Şi nu a fost greu. Pe o piaţă internă gâtuită de blocajul financiar, firmele româneşti au fost sufocate de lipsa lichidităţilor, iar guvernul din 2009 a fost lăsat fără nicio posibilitate de a asigura resursele financiare. Dacă într-o ţară guvernul nu are banii pe care să-i injecteze în economia naţională, iar noi bancherii vă blocăm accesul la credite, firmele ajung fix ca o gradină de flori, expusă arşiţei zilnice, grădină pe care nu o mai udă nimeni şi care, până la urmă, va muri. De aceea, spuneam că a trebuit să ne agităm puţin pentru a împiedica acest guvern din 2009 să pună în aplicare măsurile economice şi să abatem atenţia asupra luptei din campania electorală. După ce ne-am asigurat că, pur şi simplu nu va exista riscul să apară intruşi care să cumpere activele imobiliare, case, terenuri, scoase la vânzare de executorii noştri bancari, am început să trimitem pe bandă rulantă dosarele celor care au luat credite de consum către executori. Nimeni nu a sesizat faptul că, nu ne interesa de fapt să le vindem casele, ci să manipulăm piaţa imobiliară, să o tragem în jos, asigurându-ne în acelaşi timp că, la momentul potrivit, când curba prăbuşirii imobiliare va atinge cel mai de jos nivel, grupurile financiare din ţările noastre de origine, să vină să cumpere masiv şi la preţuri de nimic aceste active. Te asigur că în 2010, un apartament cu trei camere, care în 2008 era evaluat la 150.000 euro, va fi scos la vânzare prin executare silită la preţuri de sub 30.000 de euro şi nu va veni nimeni să-l cumpere, pentru că, în 2010 toţi vor fi preocupaţi să ţină bani deoparte pentru ziua de mâine. Va fi momentul perfect ca să cumpărăm totul pe nimic. Românii vor deveni chiriaşi în propriile case, pentru că acesta a şi fost obiectivul nostru primordial şi anume, achiziţiile la preţuri infime. Pentru asta, era obligatoriu să ducem piaţa imobiliară la un maxim pentru ca, pe fondul prăbuşirii acesteia, noi să culegem caimacul. Şi la plan se adaugă presiunea pe moneda voastră naţională.
REP: Ce presiune? Văd acum că leul se întăreşte deşi, într-o ţară care nu produce nimic, aflată în plină criză politică, lovită de criza financiară, nu-mi explic care poate fi suportul de întărire a leului.
Bancher: Păi, este vorba de aceiaşi reţetă, care se învaţă la orice curs de MBA. Aşa cum piaţa imobiliară a fost dusă de noi la un maximum ireal, pentru că trebuia să vă dăm credite la valori foarte mari ca să aveţi pe următorii 30-40 de ani de plătit rate uriaşe către noi, pentru a deveni în acest interval de timp, atât proprietarii caselor voastre, dar şi asigurându-ne că veţi munci voi şi familiile voastre pentru noi pentru a plăti aceste rate ireale, tot aşa, bula speculativă a monedei naţionale trebuie manipulată, însă în sens invers. În cazul speculaţiilor pe moneda naţională, trebuie să ducem leul la un nivel minim, cât mai mic posibil, lăsându-l apoi să explodeze, să urce la valori mari, valori reale, undeva către 5 roni pentru un euro. Adică, vom face euro atât de scump încât să nu vă puteţi permite să cumpăraţi activele imobiliare scoase la executare silită nici când ele vor avea valori în euro relativ mici, dar şi pentru că, micimea salariilor românilor, salarii plătite în lei, să facă din rata către bancă, un coşmar al vieţii de zi cu zi. Totul legal, profitând de naivitatea generală, de ternele lupte politice şi de tot acest context românesc care, din 2006 lucrează pentru noi şi în interesul nostru. Iată că ieri euro era deja la 4,21 lei.
REP: Aşadar, totul este componentă a unui plan; când va fi detonat?
Bancher: În ciuda galopului înregistrat de alte active din aceeaşi clasă de risc în ultimele zece luni, leul nu are cum să participe la această revenire, fiind evident pentru orice începător că totul este o bulă speculativă. „Investitorii urmăresc cu îngrijorare mai întâi derularea acordului cu Fondul Monetar Internaţional, iar mai apoi turbulenţele de pe scena politică”, spune Koon Chow, analist la Barclays Capital, una dintre cele mai mari bănci de investiţii britanice. El consideră că euro ar putea să coboare spre 4,1 lei. Balon de săpun, care este un element al şarjei finale de cumpărare a României la SOLDURI. Pentru că, de fapt, prin încingerea campaniei electorale, noi avem acoperirea perfectă ca nimeni să nu ne mai strice planurile.
REP: Ce veţi face cu acte active, cu casele românilor?
Bancher: Păi, este esenţial să controlăm aceste active, întrucât ele sunt o monedă de tranzacţionare pe pieţele internaţionale. Uitaţi-vă la Dubai, acolo unde expunerile băncilor noastre se lovesc de nevoia de a acoperi pierderile. Pierderile se acoperă prin creşterea ritmului de exploatare a muncii celor care au credite la bănci. Ei trebuie constrânşi să lucreze mai mult şi să plătească rate mai mari către noi. Având în mână bunul cel mai de preţ al unui om, locuinţa, acesta va munci pentru noi. Recreăm astfel sistemul sclavagist perfect, în care, sub aparenţa de libertate, mintea şi atenţia cetăţeanului sunt atrase de lupta politica, fără ca cineva să mai aibă timp să se gândească la ce li se întâmplă cu adevărat. Iar când se vor trezi, va fi de fapt foarte târziu. Nouă ne trebuie să exploatăm forţa voastră de muncă, să vă împingem să munciţi mai mult ca să ne plătiţi nouă mai mult.
REP: Mai am o singură întrebare: spuneţi că aţi contribuit la încingerea campaniei electorale, pentru că trebuia să sădiţi sămânţa unei confruntări politice puternice, întrucât instabilitatea politică era necesară. Concret, aţi plătit politicieni români ca să pună umărul la actuala criză politică?
Bancher: În mod evident, în 2007 şi 2008 am sprijinit şi susţinut politicieni care aveau acces la frâiele guvernării ca să fim lăsaţi să derulăm amplul program de acordare masivă a creditelor de consum. În 2009, fiind an electoral, grija noastră a fost să alimentăm puternic apariţia unui contracandidat puternic pentru actualul preşedinte, care avea o cotă mare de popularitate şi am reuşit. Mult mai uşor şi mai ieftin decât ne imaginam. Să ne înţelegem: nouă nu ne pasă cine va ieşi preşedinte, pentru că sunteţi la mâna noastră în plan guvernamental. A fost mai uşor pentru că aveţi în România o pasiune extrem de mare ca să vă consumaţi energiile fix în direcţiile care nu vă aduc avantaje, care vă îngroapă şansele la un viitor mai bun. Suntem şi noi uimiţi de modul în care, marea masă a jurnaliştilor, ne-a făcut misiunea mult mai uşoară, implicându-se în această campanie electorală emoţional, fără ca să aibă niciun fel de viziune economică asupra realităţii. Repet, noi doar am alimentat ascensiunea unui oponent puternic şi restul l-a făcut mass-media şi naivitatea voastră de la sine. Anul 2010 va aduce şi răsplata pentru munca depusă de noi în ultimii 4 ani, pentru că vom aduce România la statutul de ţară total şi, cel mai important, ireversibil dependentă de frâiele complicatului sistem financiar-bancar mondial. Nu vreau sa par cinic însă, în 1989, toate activele ţării erau ale clasei proletare adică, de fapt, ale nimănui, fiind controlate de o mână de oameni care decideau în această ţară şi pentru a căror bunăstare muncea întreaga naţiune. La 20 de ani, veţi fi ajuns fix în aceiaşi situaţie, adică nimic nu va mai fi în proprietatea voastră şi veţi munci ca să vă plătiţi datoriile. Iar economia naţională va fi dominată de multinaţionalele controlate indirect tot de noi, în vreme ce falimentele firmelor româneşti deţinute de români, vor continua şi în 2010 întrucât, fără finanţare, fără credite si cu un guvern care nu are resurse financiare, nu există şanse de supravieţuire. Astfel încât, tinerii români vor avea doar două opţiuni: angajaţi la stat sau angajaţi la multinaţionalele străine. În ambele variante, numai noi câştigăm.
Aceasta a fost analiza rezultată dintr-un interviu pe care, personal, îl consider nereal, ipotetic şi care, se pare că provine de pe site-ul senatorului independent Iulian Urban.
Să auzim de bine!