Ţara cu doi preşedinţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ţărişoara noastră, România noastră a manifestat un protocronism viguros în multe din domeniile vieţii, în special în perioada post-decembristă.
Să ne reamintim doar exportul masiv de hoţi, violatori sau criminali către ţările civilizate, export început imediat după Revoluţie, ca o împlinire a speranţelor noastre seculare, lucru neîntâlnit la niciuna dintre ţările foste comuniste.
Nu am auzit de estonieni, de croaţi sau de sloveni care să se fi manifestat atât de pregnant şi virulent în ceea ce priveşte crimele, hoţiile sau tâlhăriile făcute în ţările în care românii au dat iama, împinşi de la spate de discriminarea existentă în ţară.
Şi, pentru că vorbim de discriminare, să ne reamintim discriminarea cruntă la care sunt supuşi toţi ţiganii care ocupă orele de vârf ale emisiunilor de televiziune cu manelele lor şi cu ţigănelile lor, indiferent de natura subiectului, de discriminarea la care sunt supuşi atunci când îşi construiesc palate ca în poveşti fără să plătească un leu din taxele datorate statului şi pentru care, alţii, fac puşcărie. În acest domeniu, protocronismul românesc este de necontestat, România fiind singura ţară europeană în care membrii etniei ajunşi la vârsta majoratului nu sunt angajaţi instantaneu ca CEO în companii transnaţionale, discriminare care îi determină să-şi facă tabere de refugiaţi prin Franţa sau Italia.
Dar mai avem şi alte domenii în care protocronismul nostru nu s-a lăsat mai prejos. De exemplu, distrugerea economiei româneşti după un scenariu atât de metodic şi implacabil încât nu au mai rămas nici suporturile ţevilor de irigaţii de pe câmpii, distrugere nereuşită atât de plenar de niciuna dintre fostele ţări comuniste. Lipsa oricărei investiţii întru sprijinirea unei singure ramuri a economiei naţionale este un prag care nu a fost atins nici măcar de Albania.
Protocronismul românesc s-a manifestat plenar şi în învăţământul românesc, domeniu în care s-au făcut atâtea experienţe inutile sau tembele încât acesta a fost la fel de sistematic distrus ca şi economia, aducându-ne în situaţia paradoxală de a ne întreba dacă mai avem învăţământ sau nu.
Am reuşit performanţa, rară pe plan mondial, de a avea un prefect analfabet, de a avea violatori care se plimbă liberi pe stradă din motive de bună purtare, de a avea un preşedinte demis de voturile cetăţenilor, dar care şi-a văuzt în continuare de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ne putem mândri cu o economie pe care statisticile o arată ca fiind în creştere, deşi nu produce nimic şi suntem locuitorii unei ţări în care preşedintele sau primul ministru îşi transmit comunicatele pe Facebook, alături de pozele cocalarilor făcute în baie.
Trăim într-o ţară condusă, aparent, de UN preşedinte, ales şi el pe Facebook. Poate că situaţia nu ar fi de natură protocronistă, dar devine atunci când observăm că, de fapt, este condusă de DOI preşedinţi.
Pentru că nu există vorbă spusă de preşedinte care să nu fie comentată de domnul Băsescu sau pentru care să nu i se ceară părerea. Nu există decizie a primului ministru care să nu sufere acelaşi tratament din partea mass-media, care dă fuga la domnul Băsescu ca să-i ceară părerea. Nu există situaţie naţională sau internaţională asupra căreia domnul Băsescu să nu emită păreri sau să nu i se ceară păreri, deşi mitomania dânsului este de notorietate. Nu există act sau faptă care să nu apară pe lista dânsului de comentarii.
Deşi majoritatea populaţiei a votat împotriva dânsului, românii dau dovadă de un masochism nu numai protocronic, ci patologic de-a dreptul, neputând trăi fără proiecţia zilnică a imaginii dânsului. Nici măcar scandalurile maneliştilor, desfăşurate la televizor la ore de maximă audienţă, scandaluri cu mare impact cultural pozitiv, nu ne mai solicită atât de mult interesul.
Nimic nu suflă, nimic nu mişcă în ţara asta fără ştirea sau părerea domnului Băsescu, cel de al doilea preşedinte aflat simultan în funcţie cu domnul Johannis.
Scuzaţi, dintr-o eroare de redactare, a fost omisă doamna Udrea, cel de al treilea preşedinte aflat simultan în funcţie cu domnul Johannis.
Să auzim de bine!

Cum “se face” o ţară

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
DEX, pentru că altă bază nu am la dispoziţie, ne oferă cincizeci şi cinci de sensuri aferente verbului a face. Toate la fel de reale, la fel de uzuale şi la fel de literare.
Dar, noi ştim bine că orice limbă, inclusiv limba română, atribuie şi alte sensuri cuvintelor din dicţionar, de obicei argotice sau peiorative. De această situaţie nu e scutit nici verbul mai sus menţionat.
Astfel, în sens argotic, verbul a face capătă sensul de a înşela sau de a păgubi o persoană. L-a făcut pe Nicu în tramvai este expresia care, tradusă, vrea să ne spună că lui Nicu i s-a furat ceva în tramvai. L-au făcut când ieşea de la discotecă este expresia care, tradusă, ne aduce informaţia că respectivul a încasat o ciomăgeală zdravănă tocmai când pleca de la discotecă. Vedem cum un verb nevinovat şi cu certe valenţe constructive capătă sensuri peiorative deloc de invidiat, sensuri care nu mai au nicio legătură cu cel original.
Iată deci, noile valenţe care trebuie atribuite titlului postării de astăzi. Nu este vorba nicidecum de a construi o ţară (lucru care, aproape sigur ar fi benefic), ci de a înşela sau păgubi o ţară. Iar nu de mult terminata procedură a suspendării preşedintelui ne-a dat prieljul să o constatăm din plin.
În articolele mele mai vechi anticipam o revărsare de ură şi şi spirit revanşard. Sintegama “până în pânzele albe”, cu toată semnificaţie ei sinistră, mi s-a părut mai adecvată ca niciodată. Nu am crezut că voi avea ocazia să asist la o asemenea revărsare de ură viscerală, la o asemenea revărsare de spirit vindicativ, la o asemenea amploare a confruntării. Domniile fanariote, atât de blamate, au trecut peste ţară într-o manieră la fel de vindicativă, dar nu mi s-au părut la fel de odioase. Divanul alegea un domnitor? Imediat pleca un olăcar de-al adversarilor la Stambul ca să plătească bir şi să ceară fiman de mazilire. Ce s-a întâmplat în zilele noastre nu prezintă nicio deosebire. Dar nu aş fi crezut că un om poate fi atât de sălbatic de avid de putere încât să-şi sacrifice ţara pentru scaunul lui.
Toate articolele plătite în presa străină, toate vorbele rele şoptite la urechea parlamentarilor europeni, toate minciunile deşertate în cancelariile străine nu au făcut rău în final niciunei persoane, niciunui partid, ci doar ţării. Minciuna recunoscută a preşedintelui că România nu are prevăzută în Constituţie procedura suspendării nu a făcut niciun rău lui Ponta, lui Voiculescu sau chiar lui Băsescu, ci întregii ţări. Personal, nu am dat crezare niciunei ştiri apărute chiar în cele mai prestigioase publicaţii străine pentru că ştiu foarte bine că respectiva ştire nu era rodul investigaţiei vreunui celebru şi reputat reporter, ci era trimisă de corespondentul din România al respectivei publicaţii. Iar dovada am avut-o nu după mult timp chiar din partea respectivelor publicaţii care, aflând adevărul, au fost nevoite să “întoarcă foaia”. Dar răul fusese făcut, minciuna aruncată, ura revărsată, ţara păgubită. Nu a existat grozăvie, nu a existat minciună care să nu fie pusă în spatele ţării. Aberaţii de genul “loviturii de stat dată de Parlament” nu au impietat asupra vreunui partid sau exponent, ci asupra întregii ţări, parlamentul fiind instituţia ei reprezentativă. Nu a existat nicio limită, nicio ruşine, nicio conduită pentru ca un om, un singur om să-şi păstreze puterea. O întreagă ţară “a fost făcută”.
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, ele s-au numit Monica Macovei. Iar asta nu o spun eu, ci chiar domnul Băsescu în celebra scenă a balconului în care îi mulţumea: Victorie! 7,5 milioane de români au votat împotriva mea. Am învins! Acelaşi domn Băsescu care se pretează acum la o campanie electorală atât de deşănţată, încât PDL nici nu se mai vede şi nici nu se mai aude.
Să auzim de bine!

A cui e România?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că se apropie alegerile, iar aşa numita clasă politică românească are un comportament tot mai vocal, cunoaşte o adevărată efervescenţă.
Personaje care mai de care mai anonime sau, din contră, mai cunoscute, se întrec în a face comentarii şi promisiuni sindicaliste, fără niciun suport ideologic sau posibilităţi de susţinere. Chiar preşedintele se implică de la o zi la alta tot mai mult în campania electorală, dar nu la modul paternal, sfătuitor, ci în cel mai concret mod partizan.
Nu am fost niciodată adeptul înregimentării, iar acum mai puţin ca oricând. Dar iată, unele exprimări sau evenimente publice recenta mă determină să iau atitudine. Mai ales când e vorba de ţara mea.
Ţară pe care o iubesc fără să pot da explicaţii pentru că asemenea sentimente sunt prea grave ca să poată fi prezentate în ambalajul cuvintelor. Cu ţiganii, turcii sau ungurii ei, cu oamenii ei buni şi răi, cu prostimea ei şi cu geniile ei, cu oamenii ei curajoşi şi cu laşii ei, cu pământul ei în care mă voi întoarce şi eu odată, cu dealurile sau lacurile ei, cu şoselele ei cârpite sau cărările de munte, toate astea precum şi multe altele sunt ale ţării mele, sunt ţara mea şi le iubesc necondiţionat. E locul în care îmi doresc să mă întorc cu ardoare indiferent cât de bine m-am simţit în cele străinătăţuri, e locul în care mă simt apărat nu datorită guvernului, ci datorită apartenenţei.
Ne amuzăm şi ne distrăm la comediile lui Caragiale, râdem cu gura până la urechi atunci când auzim declamaţiile personajelor despre România meeehaaa, ţărişoara meeehaaa, iar comportamentul lor ni se pare burlesc. Dar iată că şi în realitatea imediată lucrurile se întâmplă încărcate de aceeaşi doză de ridicol.
În mod cu totul întâmplător, aud la televizor un comentariu de câteva secunde în care un personaj, parcă Cezar preda după nume şi PDL-ist după apartenenţă vorbea despre România lui Mihai Răzvan Ungureanu şi România lui Victor Ponta.
Îmi este greu să trec peste asemenea afirmaţii grave şi consider că sunt necesare câteva precizări, chiar dacă respectivul domn citeşte sau nu acest blog. Dincolo de inepţia de a vorbi despre realizările unui prim ministru care a activat doar şaptezeci de zile, timp insuficient şi pentru a-şi comanda o cheie nouă la birou, doresc să îl atenţionez pe domnul Cezar Preda că România nu a fost niciodată şi nici nu va fi a domnului Mihai Răzvan Ungureanu. Că România nu a fost şi nu va fi niciodată a domnului Victor Ponta. România este pur şi simplu a românilor. A tuturor românilor, inclusiv a domnilor Cezar Preda, Mihai Răzvan Ungureanu sau Victor Ponta. România este a tuturor românilor, indiferent că trăiesc aici sau în Peru. România este a tuturor celor care, născuţi sau nu aici, au îngrăşat pământul ei cu trupurile lor. România este a celor care vorbesc şi gândesc româneşte, indiferent de partidul din care fac parte sau de Dumnezeul în care cred.
România este a tuturor românilor şi nu a reprezentanţilor ei efemeri. Asta vreau eu să le reamintesc românilor de ziua noastră, a românilor.
Să auzim de bine!

Ţara chiorilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un vechi adagiu de mare profunzime intelectuală şi fineţe în formulare ne spune că în ţara chirilor orbul este împărat.

Sensul mi se pare deosebit de clar, aşa că nu voi mai insista asupra acestui aspect ci, asupra unui alt aspect, mult mai real, legat de recent terminatele alegeri.

Iată că ne-a ajutat Dumnezeu să trecem şi peste acest hop care, personal, mi-a adus două satisfacţii: prima, legată de faptul că românii, în sfârşit, au dat semne de trezire, lucru văzut nu din opţiunile de vot, ci din participarea la vot. O participare care a depăşit chiar estimările optimiste ar trebui să ne ajute să înţelegem, în sfârşit, ce instrument puternic avem în mână atunci când votăm.

A doua satisfacţie este determinată nu de plăcerea împlinirii ci, de confirmarea estimării făcute de mine că aceste alegeri vor avea o violenţă nemaiîntâlnită de la Revoluţie încoace. Estimare făcută cu mult, mult timp înainte de a se hotărî data alegerilor.

Şi iată cum, datorită acestui proces electoral, domnul Boc se trezeşte ales primar la Cluj Napoca. La limita limitei, dar tot ales se numeşte că este. Numai că domnul Boc nu este un candidat banal, comun, un candidat ca oricare altul. Nuuu! Domnul Boc a fost primul ministru al României în pofida tuturor semnalelor negative venite de la societate. Domnul Boc a fost Dacăvoinumăvreţieuvăvreau-l României.

Că domnul Boc a vrut să candideze la primăria unui municipiu atât de important nu are nimic negativ în conţinut. Este dreptul dânsului, la fel ca al oricărui cetăţean cu drept de a fi ales. Numai că, domnul Boc nu se mulţumeşte că a fost ales, ci începe să facă promisiuni. Că va avea un mandat transparent, iar presa îi va fi aproape de suflet. Frumoase vorbe, dar cine l-a pus ca, pe vremea când era primul ministru al unei ţări să se comporte exact pe dos? Domnul Boc promite că va dialoga cu societatea, lucru care este iarăşi de mare mirare dacă ne amintim că, nu cu mult timp în urmă, ar fi fost ultimul lucru pe care l-a făcut. Domnul Boc promite că partenerii sociali nu vor lipsi nicio zi de la dialogurile cu dânsul, lucru pe care l-a refuzat cu obstinaţie în vremuri nu de mult trecute. Este posibil ca domnul Boc să aibă o memorie mai selectivă şi să fi uitat aceste aspecte. Ascultând însă angajamentele dânsului ca primar cred că dânsul nu are memorie deloc dacă îşi închipui că noi, cetăţenii, am şi uitat comportamentul avut în funcţia primului ministru al unei ţări, comportament opus total, dar absolut total promisiunilor făcute în calitate de primar ales.

Să fie acesta un lucru curios pentru societatea noastră? Nu cred, având în vedere că sunt vorbe scoase de aceeaşi gură care minţea de îngheţau apele când afirma că măsurile dispuse de el sunt opera unui laureat al premiului Nobel sau că au fost dictate de Comisia Europeană. Vă mai aduceţi aminte? “În timp de criză nu se majorează taxele” declara dânsul ritos şi cu mânie proletară în priviri. Dacă da, atunci vă amintiţi şi ce a făcut exact a doua zi.

Atunci ce este curios în toată această alegere? Păi, este curios faptul că, în pofida colecţiei de gafe, minciuni şi comportamnt haotic şi slugarnic, dânsul a fost reales. Ei da! veţi zice, asta sigur este o ciudăţenie! Ce Dumnezeu se întâmplă cu jumătate dintre votanţii Clujului? Şi-au pierdut busola? Nu mai au ţinere de minte sau au avut probleme cu auzul de câţiva ani încoace?

Ei bine, dragii mei, nu este nimic ciudat la clujeni, se pare că toţi sunt perfect sănătoşi. Trebuie doar să vă amintiţi că jumătate dintre votanţii României l-au reales pe domnul Băsescu pentru un al doilea mandat, în condiţiile în care, timp de un mandat, dânsul dăduse suficiente motive ca să nu mai fie reales.

Acum putem spune cu mâna pe inimă: da, ţara chiorilor a fost identificată şi chiar capitala ei!

Să auzim de bine!

Fapte mici de caritate, în umbră modest lăsate...

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că primesc pe e-mail primele reacţii apărute ca urmare a numirii noului Prim Ministru. Pe unele le cunosc(de exemplu, punctele 6 şi 8), de unele mă îndoiesc (de exemplu, punctul 1), iar pe altele nu le cred (de exemplu, punctul 3). Dar, în spiritul politicii blogului şi pe răspunderea autorului afirmaţiilor, publlic rândurile de mai jos cu corecturile gramaticale de rigoare, cel puţin pentru faptul că nu pot tolera unui ministru de externe nicio renunţare în ceea ce priveşte valorile ţării pe care o reprezintă. Iată, deci, selecţia câtorva opinii din respectivul mesaj:

1) În decembrie 1989, când la Iaşi, în Universitate, s-au semnalat primele proteste-mişcări anticomuniste, membrul C.C. al U.T.C. Mihai Ungureanu, proaspăt sosit ca delegat de la măreţul Congres al P.C.R. prezidat de tov. Ceauşescu, de data asta pe post de "ochiul şi timpanul", observa atent tot ce mişca contra şi întocmea liste negre cu studenţii protestatari.

2) O parte din studiile-activităţile de la începutul carierei sale au fost finaţate şi de un celebru infractor internaţional, Mark Rich, unul dintre jolly-jokerii marilor "magnaţi" ai lumii şi ai diverselor servicii secrete israeliene, coiniţiator în România anilor ‘90 a mai multor tunuri financiare, precum şi al TUNULUI TUNURILOR de la ROŞIA MONTANĂ. Mark Rich a fost condamnat până la urmă în SUA şi dat în urmărire internaţională de către F.B.I., dar s-a refugiat în Israel, apoi în Elveţia pentru a nu fi extrădat. La presiunea finanţei mondiale în sprijinul căreia a dat megaţepe internaţionale, a fost graţiat personal de fostul Preşedinte al S.U.A., Bill Clinton.

3) Odată cu investirea sa ca ministru de externe în 2004, şi-a declarat susţinerea pentru montarea portretului distrugătoarei României postbelice Ana Pauker, chiar în sediul ministerului de externe român. Reprezentanţii A.A.A.P.E. i-au cerut în public ministrului Ungureanu să îndepărteze tabloul Anei Pauker, însă acesta a refuzat, recunoscând însă că iniţiativa afişării tabloului îi aparţine! Pentru cei ce nu ştiu, tov. Ana Pauker a fost nr. 1 în România sovietizată, cetăţean sovietic şi agent N.K.V.D., iar Stalin i-a conferit gradul de colonel.

4) Fostul ambasador al României la Moscova, Dumitru Prunariu spune: "La numirea mea ca ambasador în Federaţia Rusă în 2004, reprezentanţi ai Parlamentului României au insistat pe o misiune permanentă a noastră legată de Federaţia Rusă, şi anume urmărirea problemei TEZAURULUI ROMÂNIEI (confiscat de bolşevici în 1918). Total surprinzător şi de neînţeles pentru mine nici acum, în aprilie 2005 am primit ordin scris de la M.A.E., trimis de dl. Leuştean ( subordonatul lui MRU) în numele lui Mihai Răzvan Ungureanu, ca să nu mai abordez în nici un fel şi sub nicio formă problema Tezaurului"!

5) Octombrie 2005, acordul dintre guvernele României şi Ungariei, conceput de Ungureanu şi plasat "pe sub masă" la semnat în cadrul primei reuniuni guvernamentale Bucureşti-Budapesta. O parte din averea Fundaţiei private Gojdu rămase în Ungaria a fost transferată ilegal statului ungar, în ciuda opoziţiei Bisericii Ortodoxe Române, executoarea testamentară, care a cerut respectarea Testamentului lui Emanuil Gojdu. Guvernul român ar fi trebuit să achiziţioneze contra cost o parte din "Curţile Gojdu" din Budapesta şi a oferit părţii ungare posibilitatea constituirii unei fundaţii comune, care să continue munca filantropică iniţiată de Gojdu până în 2004 când brusc, partea ungară a vândut Curţile Gojdu din Budapesta unei firme off-shore din Cipru, al cărei proprietar este o companie israeliană, "Autoker Holding Rt", reprezentanţii ei afirmând că vor transforma Curţile Gojdu într-un centru comercial şi de agrement.

6) În mai 2006, Mihai Răzvan Ungureanu a declarat public că cetăţenii din aşa numita Republică Moldova vorbesc "o variantă a limbii române", un fel de "light Romanian" dând din nou apă la moară celor ce susţin că acolo nu trăiesc români, ci moldoveni.

7) În toamna anului 2009 Mihai Răzvan Ungureanu a fost acuzat de fostul purtător de cuvânt al S.R.I. - Nicolae Ulieru, că ar fi agent al unei puteri străine. "Eu, când am auzit numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu la S.I.E., am avut o tresărire. Mi-am spus: oare preşedintele chiar nu ştie cine e omul ăsta, sau S.R.I. nu l-a informat?".

8) Bombonica de pe tortul faptelor patriotului Mihai Răzvan Ungureanu a fost aşezată cu ocazia "încheierii"(??!!) relaţiilor veşnic tensionate româno-ruse, când, ca ministru de externe al României, a semnat în 2005 cu ministrul de externe rus Lavrov, cel mai păgubos act de politică externă postdecembrist pentru România, "Legea pentru ratificarea Protocolului dintre România şi Rusia privind inventarierea relaţiilor bilaterale". Mihai Răzvan Ungureanu a declarat ulterior că: "NU EXISTA PROBLEME ÎNTRE ROMÂNIA ŞI FEDERAŢIA RUSĂ"!: Astfel, România, prin UITARE (?!) îşi ia ADIO OFICIAL şi de bună voie de la România de Est (Basarabia) şi de la Tezaurul României, sechestrat la Moscova de Lenin în 1918 şi "uitat/pierdut" de sovietici/ruşi etc, etc. Adică, tot ce a fost s-a cam... şters/uitat dintr-o semnătură, bineînţeles în favoarea Rusiei şi spre enorma pagubă a României!

Astea au fost faptele imputate. Rămâne ca viitorul să le confirme…

Să auzim de bine!

Iubirea de România

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Îmi place sau nu, dar sunt român. Nu pentru că asta scrie în cartea de identitate sau în CV-ul meu, ci pentru că, dacă neg acest lucru, îmi neg propria existenţă. În copacii acestei ţări mă căţăram în copilărie, în apele ei mă scăldam şi uliţele ei le băteam desculţ. O româncă a fost prima mea iubire şi tot o româncă mi-a fost prima învăţătoare. Oricâte limbi străine cunosc, gândesc în româneşte şi tot în româneşte înjur cel mai bine. Oriunde voi emigra, voi fi considerat român, aici îmi sunt mormintele duşilor din familia mea şi aici e singurul loc în care mă simt în siguranţă. Nu sunt şovin, dar mă simt bine în pielea pe care o am. Sunt convins că, asemeni mie, există mulţi turci care se simt foarte bine în Turcia, mulţi francezi care se simt bine în Franţa şi chiar foarte mulţi nepalezi care se simt foarte bine în pielea lor de nepalezi.

Asist cu stupoare la o pierdere de identitate care creşte de la o zi la alta în progresie geometrică. Timp de 50 de ani ne-am subjugat identitatea răsăritului, acum am reluat acelaşi proces, dar spre apus. Reclamele conţin mai multe cuvinte sau expresii în engleză decât în română, posturile de radio fac comentarii şi anunţuri preponderent în engleză, numele produselor sau etichetelor sunt în limbi străine, atât de străine încât de multe ori nici nu pot fi pronunţate. Există o adevărată frenezie în acest sens. Orice anunţ sau nume, fie el cât de neînsemnat, este scris sau spus în engleză, de parcă tot Commonwealth-ul ar sta cu urechile ciulite doar la noi (între noi fie vorba, ne-au dat suficiente dovezi că îi doare de noi fix în direcţia cotului). Să mai pomenesc de dialogurile pe Messenger? Sunt de părere că e inutil pentru că acolo, dezastrul atinge proporţii ciclopice. Nu pot interpreta aceste fapt decât ca pe o dorinţă expresă şi explicită de pierdere a identităţii. Ne este ruşine să folosim diacritice, deşi nu am văzut reclame franţuzeşti sau ceheşti în care ei să fi renunţat. Abonat la televiziune prin cablu ca orice român, îmi este dat să văd reclamele sau transmisiile posturilor străine. Nicăieri nu am văzut să moară cineva de dragul limbii engleze aşa cum facem noi. Posturile de radio din Bulgaria vecină şi prietenă emit în bulgăreşte, iar textele sunt scrise cu litere chirilice (culmea, nu?). Şi exemple sunt cât vezi cu ochii. Sunt un iubitor de Grecia şi stau toată ziua cu căştile pe urechi ascultând posturile lor de radio. Nu am reuşit să ascult până acum niciun anunţ sau reclamă altfel decât în limba greacă.

Proşti toţi ăştia, nu? Cum îşi imaginează ei că vor veni englezii buluc ca să le cumpere produsele? Vai de capul lor! Se spune performează în loc de interpretează, afecţionez în loc de simpatizez şi, culmea culmilor printre multe altele, expertiză în loc de experienţă, deşi expertiză are cu totul şi cu totul alt sens în limba noastră cu diacritice… Ce s-o mai lungesc, niciodată nu mi-a fost ruşine că îmi iubesc ţara. Mi se pare practic imposibil. Dacă fiul meu sparge geamul vecinului, îl pedepsesc, poate chiar îi trag o mamă de bătaie, dar în niciun caz nu încetez să-l iubesc. Şi totuşi…

Profităm de ocazia oferită de Nopţile Bucureştilor şi ne aflăm în Muzeul de Istorie a Bucureştiului (cum eronat scriu chiar cei de la muzeu). Vizităm câteva saloane oarecum jenaţi de un grup deosebit de gălăgios aflat în faţa noastră. Încercăm să schimbăm cadenţa, dar nu reuşim să ne detaşăm de ei. Ajungem într-o sală unde este Cartea de Impresii a Muzeului. Aştept mai mult decât necesar în faţa unui tablou cu speranţa tacită că respectivii se vor îndepărta. Cu coada ochiului, văd cum unul din ei se apropie de Carte, scrie ceva şi pleacă grăbit ca să-i ajungă din urmă. Nu am nicio îndoială că a scris nişte măscări, aşa că mă apropii, întorc pagina şi citesc, la început stupefiat, iar apoi emoţionat: Îmi iubesc ţara.

Să auzim de bine!