A cui e România?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că se apropie alegerile, iar aşa numita clasă politică românească are un comportament tot mai vocal, cunoaşte o adevărată efervescenţă.
Personaje care mai de care mai anonime sau, din contră, mai cunoscute, se întrec în a face comentarii şi promisiuni sindicaliste, fără niciun suport ideologic sau posibilităţi de susţinere. Chiar preşedintele se implică de la o zi la alta tot mai mult în campania electorală, dar nu la modul paternal, sfătuitor, ci în cel mai concret mod partizan.
Nu am fost niciodată adeptul înregimentării, iar acum mai puţin ca oricând. Dar iată, unele exprimări sau evenimente publice recenta mă determină să iau atitudine. Mai ales când e vorba de ţara mea.
Ţară pe care o iubesc fără să pot da explicaţii pentru că asemenea sentimente sunt prea grave ca să poată fi prezentate în ambalajul cuvintelor. Cu ţiganii, turcii sau ungurii ei, cu oamenii ei buni şi răi, cu prostimea ei şi cu geniile ei, cu oamenii ei curajoşi şi cu laşii ei, cu pământul ei în care mă voi întoarce şi eu odată, cu dealurile sau lacurile ei, cu şoselele ei cârpite sau cărările de munte, toate astea precum şi multe altele sunt ale ţării mele, sunt ţara mea şi le iubesc necondiţionat. E locul în care îmi doresc să mă întorc cu ardoare indiferent cât de bine m-am simţit în cele străinătăţuri, e locul în care mă simt apărat nu datorită guvernului, ci datorită apartenenţei.
Ne amuzăm şi ne distrăm la comediile lui Caragiale, râdem cu gura până la urechi atunci când auzim declamaţiile personajelor despre România meeehaaa, ţărişoara meeehaaa, iar comportamentul lor ni se pare burlesc. Dar iată că şi în realitatea imediată lucrurile se întâmplă încărcate de aceeaşi doză de ridicol.
În mod cu totul întâmplător, aud la televizor un comentariu de câteva secunde în care un personaj, parcă Cezar preda după nume şi PDL-ist după apartenenţă vorbea despre România lui Mihai Răzvan Ungureanu şi România lui Victor Ponta.
Îmi este greu să trec peste asemenea afirmaţii grave şi consider că sunt necesare câteva precizări, chiar dacă respectivul domn citeşte sau nu acest blog. Dincolo de inepţia de a vorbi despre realizările unui prim ministru care a activat doar şaptezeci de zile, timp insuficient şi pentru a-şi comanda o cheie nouă la birou, doresc să îl atenţionez pe domnul Cezar Preda că România nu a fost niciodată şi nici nu va fi a domnului Mihai Răzvan Ungureanu. Că România nu a fost şi nu va fi niciodată a domnului Victor Ponta. România este pur şi simplu a românilor. A tuturor românilor, inclusiv a domnilor Cezar Preda, Mihai Răzvan Ungureanu sau Victor Ponta. România este a tuturor românilor, indiferent că trăiesc aici sau în Peru. România este a tuturor celor care, născuţi sau nu aici, au îngrăşat pământul ei cu trupurile lor. România este a celor care vorbesc şi gândesc româneşte, indiferent de partidul din care fac parte sau de Dumnezeul în care cred.
România este a tuturor românilor şi nu a reprezentanţilor ei efemeri. Asta vreau eu să le reamintesc românilor de ziua noastră, a românilor.
Să auzim de bine!

De ce pleacă românii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Pote că vă aşteptaţi ca azi, fiind o zi deosebită, şi articolul meu să aibă o semnificaţie similară. Să scriu despre ziua noastră naţională, să fac urări şi să transmit felicitări etc.

Ei, bine, cine s-a aşteptat la aşa ceva din partea mea, nu s-a înşelat. Numai că, de data asta, stilul va fi altul. Pentru că România, ca să existe şi să fie felicitată, trebuie să fie populată de români. Iar aceştia sunt tot mai puţini şi unul din motivele pentru care sunt tot mai puţini este cel al plecărilor. Nu al oricărui tip de plecare, nuuu... E vorba de emigrări în masă, de adevărate exoduri.

Normal că, aidoma oricărui cetăţean onest şi responsabil, îţi pui întrebarea firească: de ce pleacă românii din ţară? Iar motive se pare că avem destule, fără să fie nevoie să ne gândim la axioma lui Alvin Toffler, cel care spunea că sunt necesare minimum şapte cauze pentru determinarea unui efect.

Un motiv ar fi tocmai îndemnul Preşedintelui ţării. Este vorba de acel preşedinte care a spus că pentru asta s-au luptat oamenii la Revoluţie, făcând o confuzie crasă între dreptul la liberă circulaţie şi îndemnul la emigrare. Este acelaşi Preşedinte care a susţinut că turismul modern nu are nevoie de şosele şi că ţara se vede mai bine din elicopter.

Un alt motiv ar fi lipsa motivării materiale. Şi aici nu intră nu numai problema salariilor mizerabile (aţi observat că tot timpul suntem atenţionaţi că preţurile trebuie aliniate la cele ale Uniunii Europene, fără a se menţiona şi de o aliniere a salariilor?), ci lipsa dotărilor necesare desfăşurării unei activităţi cu adevărat profesionale. Ubi bene, ibi patria, ne spune adagiul latin. Deşi se presupune că patria poate fi acolo unde îi este bine doar cuiva lipsit de responsabilităţi sociale, tot mai des fac pasul familii întregi, cu căţel şi purcel după ei. Disperaţi de lipsa banilor, aceştia îi caută orbeşte motivaţi de tentaţiile oferite la tot pasul. Iar cei cu adevărat dedicaţi muncii lor, o fac pentru că, în mediile în care îşi desfăşoară activitatea, chiar dacă există dorinţa, nu există putinţa unor dotări minime şi decente.

Mai este motivul social. Sătui de manele, de neamuri proaste cu unghia degetului mic mai lungă, de seminţe scuipate la tot locul, aceştia îşi caută un loc decent şi civilizat nu numai pentru ei dar, mai ales, pentru copiii lor. Nu tânjesc după Beverly Hills sau cine ştie ce cartiere luxoase, dar constată că un minim de viaţă decentă şi civilizată nu li se poate asigura aici. Instituţiile abilitate ori sunt inoperante prin decimare, ori măcinate de corupţie, iar sistemul educaţional e inexistent.

Ar mai fi motivul realizării profesionale. Într-un sistem bugetar restricţionat şi plafonat, acest lucru e practic imposibil. Iar în cel privat, nepotismul şi sistemul pilelor este mai viguros decât în cel bugetar. Prin natura lui, omul este predispus la autodepăşire, la autoperfecţionare. Chiar presupunând că un individ reuşeşte performanţa saltului calitativ profesional, sistemul în care lucrează, inclusiv cel salarial, birocraţia şi piedicile adiministrative ajung să îl plafoneze cât de curând.

Iar în final, să nu uităm sentimentul de chiriaş, cel de care vorbeam acum câteva zile. Ofensaţi pe toate căile, asaltaţi de proşti, de hoţi şi violatori, de derbedei şi neamuri proaste, ajung să nu mai aibă sentimentul apartenenţei. Se simt obligaţi să trăiască o viaţă pe care nu o simt ca fiind a lor. Lucru perfect normal într-o ţară în care istoria i-a fost luată în băşcălie şi valorile istorice ponegrite de noua intelectualitate, liberă de prejudecăţi, dar liberă şi de bun simţ. Crescuţi într-o ţară în care sentimentul naţional e considerat ruşinos, iar valorile naţionale sunt ignorate sau înlocuite cu cultura Coca-Cola, nici nu se poate obţine un alt rezultat. Generaţii de tineri crescute în lipsa credinţei şi a identităţii naţionale, se simt străinie într-o ţară pe care nu o simt a lor. Şi nici nu au motive să vadă că ar fi...

Aşa că, dragii mei români de pe unde vă aflaţi, de prin România sau de prin Chile, de prin Islanda sau de prin Taiwan, cititori mai mult sau mai puţin ai blogului meu, nu uitaţi că, oricât de bine veţi învăţa limba noii voastre patrii, veţi gândi în româneşte. Oricât de bine veţi învăţa obiceiurile noii voastre patrii, veşi simţi în româneşte. Orcât de străine vor fi numele date copiiilor voştri, ei vor fi tot os românesc.

Orinde văm veţi afla, fiţi cinstiţi, adică fiţi români. Fiţi harnici, adică fiţi români. Fiţi înţelepţi, adică fiţi români. Iar de ziua noastră, a tuturor românilor, să ne dea Dumnezeu sănătate!

Să auzim de bine!

De sărbătoarea ta

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi este o zi importantă, este ziua noastră, a tuturor. De fapt, nu este a noastră, ci a ţării acesteia care ne suportă. Poate că niciodată nu au fost mai de actualitate cuvintele „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”.
Poate că niciodată ţara asta nu a fost mai slăbită ca acum. Poate că niciodată ţara asta nu a fost mai dezbinată ca acum. Poate că niciodată ţara asta nu a fost mai furată ca acum. Poate că niciodată ţara asta nu a fost mai batjocorită şi mai umilită ca acum.
Ce aş putea să-i doresc unei asemenea ţări? Ooo, dar aici sunt atât de multe de spus...
Îi doresc ca oamenii ei să o poarte în suflet tot timpul, nu numai la manifestaţii,
Îi doresc ca oamenii ei să lupte pentru propăşirea ei,
Îi doresc ca oamenii ei să o reprezinte cu cinste şi cu fruntea sus oriunde în lume,
Îi doresc ca oamenii ei să lupte pentru măreţia ei,
Îi doresc ca oamenii ei să o respecte şi să o cinstească ca pe o mamă bună,
Îi doresc ca oamenii ei să o iubească din tot sufletul şi să fie uniţi în faţa tuturor,
Îi doresc să îşi apere şi ocrotească copiii aşa cum face o mamă bună şi grijulie.
Asta îţi doresc eu ţie, dulce Românie!
Să auzim de bine!