Poveste fără sfârşit

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Am fost educaţi în spiritul schimbării, în spiritul motivaţiei pe care aceasta o oferă progresului. Ne dorim schimbarea pentru a merge înainte, dar şi pentru a merge în alte direcţii. Ne dorim schimbarea pentru a evada din rutină, dar o dorim şi ca parte integrantă a stabilităţii noastre. Ne dorim schimbarea din dorinţe pur materiale şi lumeşti fără a ne gândi la utilitatea acesteia în zbuciumul sufletelor noastre. Povestea de azi prezintă o aventură adolescentină a unui elev de clasa a X-a, benignă, dar care pune în altă lumină binele schimbării. Este minciuna parte a liniştii noastre sau adevărul este cel care ne dezorientează?

Începutul

Este primăvară, căldura a început să se facă simţită, iar lui Barbu îi vine tot mai greu să intre în clasă. Ajuns la banca lui îşi trânteşte geanta la nimereală şi se aşează plictisit în bancă. Profesorul întârzie, colegii devin tot mai agitaţi, iar el tot mai plictisit. Stă cu mâna la falcă şi se zgâieşte la tăblia băncii minute fără rost şi fără număr. Dar suficiente ca să observe că cineva mâzgălise pa tăblie în englezeşte întrebarea clasică „Ce mai faci?”

Ştia că există două serii de elevi, una dimineaţa şi o alta după-amiaza, aşa că originile autorului nu-i sunt necunoscute, dat fiind faptul că ocupă banca asta de o jumătate de an. Mai mult ca să se afle în treabă, mâzgăleşte şi el, tot în engleză, „Mulţumesc sunt bine!”

Apogeul

A trecut o zi, a trecut o noapte şi este iarăşi prezent în bancă. În timp ce îşi extrage un caiet din geantă, observă o continuare scrisă sub cele două măzgălituri „Mă bucur”. Lucrurile devin interesante, dar nu suficient ca să-i capteze atenţia integral. Şi aşa trece o zi. Şi încă una. Două zile care, nu pentru el, au însemnat un proces de evaluare şi decizie.

În a treia zi, mâzgăleala pe care îşi propusese să o şteargă cu prima ocazie este completată cu o săgeată care indica un loc aflat sub tăblia băncii, acolo unde ea se întâlneşte cu peretele vertical ce o împarte în două. Pipăie, se apleacă, se uită mai atent, pipăie iar şi îşi dă seama că acolo, în acea îmbinare, a fost înfiptă o bucată de hârtie îndoită. Un bilet! Îl scoate nerăbdător, îl despătureşte şi îl citeşte.

Biletul cuprindea câteva rânduri, scrise cu o scriitură îngrijită cu litere rotunjite. În câteva rânduri, autoarea îi făcea cunoscut că este elevă în seria de după-amiază, că ea a făcut mâzgăliturile iniţiale şi îi propunea să deschidă o corespondenţă pe acestă cale aventuroasă.

A rupt imediat o foaie de la sfârşitul unui caiet şi i-a răspuns că da, este de acord, şi-a declinat numele şi i l-a cerut pe al ei. După care, cu o grijă şi emoţie nemaiîntâlnite până atunci, l-a împăturit şi l-a îndesat în acelaşi loc. Restul zilei şi noaptea au trecut foarte greu. Îl măcina curiozitatea răspunsului, a continuării. A doua zi, cum a intrat în clasă, s-a repezit la bancă aidoma unui prunc spre sânul mamei. Simţea că de acolo îi vin fiori noi, emoţii noi, griji noi.

Zilnic procedura se repeta fără a i se părea monotonă sau inutilă. Venea, scotea biletul, îl citea, scria răspunsul, punea biletul la loc şi aştepta. Atât de urâta aşteptare devenise dulce plăcere. Îşi scriau despre cărţile citite şi părerile formate, îşi scriau despre visele de viitor şi nemulţumirile prezente, bârfeau profesori sau comentau filme. Planuri de construcţii utopice – el dorea să devină arhitect – sau metode de tratament miraculoase – ea dorea să devină medic – umpleau paginile biletelor. Îşi cunoşteau doar prenumele şi le era de ajuns. Nu dorea să ştie mai mult, nu dorea să nştie nici măcar cum arată ea. Se formase o punte sufletească dincolo de limitele realului. Fără a avea nici măcar o aluzie erotică, biletele ne erau surse de dulci şi adânci plăceri. Cele câteva rânduri scrise la începutul corespondenţei lor deveniseră pagini întregi. După câteva săptămâni de corespondenţă anonimă şi secretă, Barbu le-a mărturisit aventura şi celorlalţi patru colegi din gaşcă, mărturisire pe care nu a ţinut-o ascunsă faţă de corespondenta misterioasă. Astfel că, după alte încă trei zile, toţi cinci aveau câte o corespondentă în clasa de după-amiază, lucru care le ocupa atenţia pe tot parcursul orelor. Deveniseră cei mai liniştiţi elevi la ore, nu din drag de învăţătură, ci procupaţi de scrierea corespondenţei pentru a doua zi. Dar Barbu era eroul principal şi relaţia lui model pentru ceilalţi.

Moartea

Anul şcolar se apropia de sfârşit, se încheia încă un ciclu, urma să treacă în clasa a XI-a, dar nu astea erau primejdiile, ci vacanţa. Atât de dorita vacanţă devenise de nedorit. Îi era frică de lungile luni de vară, de depărtarea indusă între ei, de pierderea acestei corespondenţe. Aşa că, ros de cele mai grave griji, i-a solicitat o întâlnire. Fără să urmărească ceva anume, doar pentru faptul că îşi scriau de aproape o jumătate de an şi nu se cunoaşteau personal. Fata a acceptat cu oarecare greutate, intuiţia ei feminină o avertiza că ceva nu este sau nu va fi bine, fiind nevoie de câteva insistenţe din partea lui Barbu. Într-un final a acceptat, locul întâlnirii fiind, oh, sfântă naivitate adolescentină! chiar poarta liceului, într-o sâmbătă. S-au întâlnit la ora stabilită, ea şatenă, cu părul prins într-o coadă lungă, potrivită ca statură şi oarecum timidă, el înalt, cu o freză prodigioasă, sportivul clasei şi cu mult aplomb. După câţiva paşi făcuţi împreună el a întrebat-o cum de l-a recunoscut aşa de repede din moment ce nu îşi comunicaseră semnalmentele. Atunci ea, cu glas mic, i-a mărturisit că în primele zile de după începerea corespondenţei lor a pândit la uşa clasei ieşirea seriei de dimineaţă şi a văzut cine e locatarul băncii. Şi tu ai ştiut tot timpul cine sunt? a mai întrebat-o el. Da, a răspuns ea cu ochii umezi, căutându-i privirea.

Au mai mers câţiva paşi şi s-au despărţit. A doua zi Barbu a intrat în clasă, s-a uitat după o bancă liberă şi s-a aşezat în noua bancă. Nu s-au mai văzut, nu au mai corespondat şi totul a fost acoperit de pâcla uitării.

Epilog

Barbu şi-a realizat visele, dar păstrează şi acum bileţelele ei. Nu dintr-un romantism desuet, ci pentru a-şi dovedi atunci când amintirile îi vor ocupa viaţa, că totul a fost cât se poate de real.

Doamna şi domnul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În mod absolut involuntar, în colectivul nostru de tineri s-au strecurat şi două persoane mai vârstnice. Este vorba de un domn şi o doamnă. Domnul Condescu, căci de el este vorba, este un tip solid, înalt, îmbrăcat permanent la costum şi cu o fiică stundentă în anul doi la nu ştiu ce facultate. Cu siguranţă el are peste 60 de ani. Este de fapt o relictă, întrucât a fost şeful colectivului până la numirea celui pe care îl avem acum. Foarte sobru, distins, aş îndrăzni să spun mai mult distant, tipul nu prea e agreat cel puţin din cauza costumului cu care vine îmbrăcat şi vara. Biroul lui este amplasat oarecum chiar în mijlocul încăperii, lângă fereastră. Doamna Damian, căci despre ea este vorba, are o vârstă apropiată de a lui, are părul alb, umblă îmbrăcată permanent cu o jachetă grena, fumează de rupe, are şi ea o fată studentă prin anul doi la una din facultăţile din Bucureşti şi are amplasat biroul faţă în faţă cu al domnului Condescu. Una din îndatoririle din fişa de post a doamnei este aceea de a-i face cafeaua domnului imediat ce acesta intră pe uşă.

Nicuşor, colegul nostru înzestrat pe lângă o barbă deosebită şi cu un spirit de observaţie deosebit, observă ceva interesant:

- Vere, zice el (dintr-un spirit de colegialitate deschisă, toţi acceptăm să ne adresăm unul altuia cu apelativul de “văr”) într-o dimineaţă, am văzut cum îi face cafeaua.

Nu e nevoie de precizări suplimentare pentru că toţi înţelegem la cine se referă atunci când spune “îi”.

- Cum, vere? ne manifestăm noi curiozitatea.

- Fiţi atenţi: ea (şi ştim la cine se referă) pune la plecare ibricul pe raftul cel mai de jos al biroului, fără să-l acopere. A doua zi, vine şi pune altă cafea peste zaţul rămas din ziua trecută! Iar pe raftul aflat deasupra ibricului cel nespălat, stă scrumiera cea necurăţată de scrum şi mucuri! Iar el (ştim la cine se referă) bea mixtura ucigaşă!

Deşi tineri şi fără experienţă, suntem tulburaţi. Este odios! Ne este clar că femeia vrea să îl ucidă. Îl rugăm pe Nicuşor să înceteze cu amănuntele pentru că niciunul nu mâncasem de prânz. Situaţia este atât de dramatică încât, deşi facem o şedinţă scurtă cu ocazia mesei de prânz, nu găsim nicio soluţie. Până la urmă, Costică vine cu o propunere:

- Dacă, din pură şi accidentală întâmplare, cineva se loveşte de biroul ei şi biroul se scutură, ceea ce face ca scrumul din scrumieră să cadă în ibric? A doua zi, ea va face cafeaua în zaţul cel poluat. Ei, ce ziceţi? Omul observă, se ridică, o gâtuie pe madam şi totul se termină cu bine.

Medităm câteva clipe până ia cuvântul Lucica:

- Toate bune şi frumoase, dar ce facem cu cadavrul?

Intervenţia ei generează discuţii aprinse: unii zic să îl lăsăm acolo că tot nu face nimic toată ziua şi nu se va observa, alţii propun ca să se ofere cineva să-l ducă acasă, iar alţii consideră că va rămâne vie. Fiind în majoritate, acceptăm varianta lor. Tot Lucica este eroina care se oferă să se împiedice de birou. Gestul ei merită toată lauda pentru că se poate alege cu o vânătaie. Nu a reuşit din prima zi, dar în a doua a avut un succes deplin. A treia zi aşteptăm urmările. Vine doamna, vine domnul, se salută foarte respectuoşi, iau loc la birourile din dotare şi doamna se apucă de făcut cafeaua. Şi o face exact peste zatul amestecat cu scrum! Omul îşi bea cafeaua lent, iar în timpul ăsta mai lucrează câte ceva. Timpul trece şi nimic nu se întâmplă. Suntem atât de tensionaţi încât lucrăm cu 46,32% sub capacitatea noastră uzuală. În ziua următoare, aceeaşi tortură şi aceleaşi efecte lipsă. Începem să ne îndoim că se va petrece ceva elocvent pe parcursul vieţii noastre.

Trec vreo două săptămâni şi ne trezim că Nicuşor ne invită la o bere. Chestia e stranie pentru că ştim bine că nevastă-sa nu-i dă bani nici cât să bea el una singură. Acceptăm din curiozitate. Printre cârnăciori olteneşti şi halbe, Nicuşor trânteşte bomba:

- Ştiţi ce am mai observat? Că madam îşi ţine un picior între picioarele lui!

Aproape că picăm pe spate de uimire. Barba îi dă un aer deosebit de seriozitate lui Nicuşor, aşa că nu are rost să-l punem să se jure. Ehe, lucrurile se schimbă grav de tot. Suntem tineri, glumim, facem bancuri, unele chiar mai decoltate, dar nu minţim şi nu înşelăm. Ne cunoaştem familiile între noi şi ni le respectăm. Dar ca nişte babalâci cu copii de vârsta noastră să se dedea la aşa ceva, nu acceptăm. Instantaneu se constituie echipa de intervenţie şi se întocmeşte planul de măsuri cu sarcini, termene de execuţie şi persoane responsabile. Şi ocazia nu întârzie să apară. Nicuşor, cel cu barbă şi spirit de observaţie, prinde momentul optim: ea a făcut cafeaua, s-au aşezat la birou iar el o savurează în timp ce cucoana îşi descalţă un picior şi îl pune pe sub birou, pe scaunul lui, exact între picioare. În acel moment, într-o sincronizare perfectă, eu intru năvalnic în birou, cu o faţă cât mai speriată şi îi spun:

- Domnu’ Condescu, acum, în momentul ăsta directorul a zis să vă prezentaţi la el! Urgent de tot!

În aceeaşi fracţiune de secundă, sună telefonul, Lucica răspunde şi vine cu o faţă speriată lângă cucoană:

- Doamnă, de la secretariatul ministrului! Acum, în momentul ăsta!

Sub emoţia unor asemenea solicitări, cei doi uită de intimitatea lor şi dau să se ridice brusc. Ceea ce s-ar fi putut întâmpla de minune dacă madama ar fi avut un picior mai puţin. Adică, exact cel aflat între picioarele lui Condescu! Avântul îi face aproape să se răstoarne. Ea se aşează din nou şi încearcă să-şi tragă piciorul, în timp ce el se ridică. Nu reuşeşte şi el e nevoit să se reaşeze. Inerţia îşi spune cuvântul şi ea aproape că se răstoarnă cu un picior încălţat şi cu celălalt desculţ, fluturând prin aer. Aplecat peste birou, cu mâinile între picioare, el lasă să-i scape câteva confidenţe edificatorii:

- Stai, ce faci? Îmi rupi pantalonii!

A fost suficient ca, în două luni, ambii să se retragă la pensie.

Să auzim de bine!

Cum “se face” o ţară

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
DEX, pentru că altă bază nu am la dispoziţie, ne oferă cincizeci şi cinci de sensuri aferente verbului a face. Toate la fel de reale, la fel de uzuale şi la fel de literare.
Dar, noi ştim bine că orice limbă, inclusiv limba română, atribuie şi alte sensuri cuvintelor din dicţionar, de obicei argotice sau peiorative. De această situaţie nu e scutit nici verbul mai sus menţionat.
Astfel, în sens argotic, verbul a face capătă sensul de a înşela sau de a păgubi o persoană. L-a făcut pe Nicu în tramvai este expresia care, tradusă, vrea să ne spună că lui Nicu i s-a furat ceva în tramvai. L-au făcut când ieşea de la discotecă este expresia care, tradusă, ne aduce informaţia că respectivul a încasat o ciomăgeală zdravănă tocmai când pleca de la discotecă. Vedem cum un verb nevinovat şi cu certe valenţe constructive capătă sensuri peiorative deloc de invidiat, sensuri care nu mai au nicio legătură cu cel original.
Iată deci, noile valenţe care trebuie atribuite titlului postării de astăzi. Nu este vorba nicidecum de a construi o ţară (lucru care, aproape sigur ar fi benefic), ci de a înşela sau păgubi o ţară. Iar nu de mult terminata procedură a suspendării preşedintelui ne-a dat prieljul să o constatăm din plin.
În articolele mele mai vechi anticipam o revărsare de ură şi şi spirit revanşard. Sintegama “până în pânzele albe”, cu toată semnificaţie ei sinistră, mi s-a părut mai adecvată ca niciodată. Nu am crezut că voi avea ocazia să asist la o asemenea revărsare de ură viscerală, la o asemenea revărsare de spirit vindicativ, la o asemenea amploare a confruntării. Domniile fanariote, atât de blamate, au trecut peste ţară într-o manieră la fel de vindicativă, dar nu mi s-au părut la fel de odioase. Divanul alegea un domnitor? Imediat pleca un olăcar de-al adversarilor la Stambul ca să plătească bir şi să ceară fiman de mazilire. Ce s-a întâmplat în zilele noastre nu prezintă nicio deosebire. Dar nu aş fi crezut că un om poate fi atât de sălbatic de avid de putere încât să-şi sacrifice ţara pentru scaunul lui.
Toate articolele plătite în presa străină, toate vorbele rele şoptite la urechea parlamentarilor europeni, toate minciunile deşertate în cancelariile străine nu au făcut rău în final niciunei persoane, niciunui partid, ci doar ţării. Minciuna recunoscută a preşedintelui că România nu are prevăzută în Constituţie procedura suspendării nu a făcut niciun rău lui Ponta, lui Voiculescu sau chiar lui Băsescu, ci întregii ţări. Personal, nu am dat crezare niciunei ştiri apărute chiar în cele mai prestigioase publicaţii străine pentru că ştiu foarte bine că respectiva ştire nu era rodul investigaţiei vreunui celebru şi reputat reporter, ci era trimisă de corespondentul din România al respectivei publicaţii. Iar dovada am avut-o nu după mult timp chiar din partea respectivelor publicaţii care, aflând adevărul, au fost nevoite să “întoarcă foaia”. Dar răul fusese făcut, minciuna aruncată, ura revărsată, ţara păgubită. Nu a existat grozăvie, nu a existat minciună care să nu fie pusă în spatele ţării. Aberaţii de genul “loviturii de stat dată de Parlament” nu au impietat asupra vreunui partid sau exponent, ci asupra întregii ţări, parlamentul fiind instituţia ei reprezentativă. Nu a existat nicio limită, nicio ruşine, nicio conduită pentru ca un om, un singur om să-şi păstreze puterea. O întreagă ţară “a fost făcută”.
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, ele s-au numit Monica Macovei. Iar asta nu o spun eu, ci chiar domnul Băsescu în celebra scenă a balconului în care îi mulţumea: Victorie! 7,5 milioane de români au votat împotriva mea. Am învins! Acelaşi domn Băsescu care se pretează acum la o campanie electorală atât de deşănţată, încât PDL nici nu se mai vede şi nici nu se mai aude.
Să auzim de bine!

Ultimele 3 minciuni

Imagine preluată de pe cartedecitit.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Minciuna are picioare scurte, spune un dicton românesc. Ca orice proverb, din orice cultură, şi acest proverb îşi are sorgintea într-un şir de experienţe reale. Dacă deplasarea astrelor pe cer a fost un exerciţiu mai dificil necesitând durate mari de observare şi o acuitate optică deosebită, constatarea că aflarea adevărului nu durează mult a fost mult mai lesne de făcut.

Dar nicicând în istoria unei civilizaţii, minciuna nu a avut picioare mai scurte ca acum. Minciuni mari, naţionale, cu impact formidabil asupra conştiinţei cetăţenilor sau asupra economiei ţării s-au spart ca un balon de săpun după nici două zile.

Nu este un secret pentru nimeni că în spatele sintagmelor “politică” sau “compromis” se ascund, de fapt, abilităţi deosebite de a emite şi controla minciuni. Nu cred că a existat în istoria civilizaţiei vreo epocă în decursul căreia politicienii să fie slăviţi pentru cinstea lor. Nici măcar în timpul secolului lui Pericle...

Se pare că dezvoltarea civilizaţiei a contribuit la dezvoltarea în aceeaşi măsură a minciunii, a falsului şi a înşelătoriei. Nu am stat ca să contorizez minciunile naţionale din ultimii ani, nu din motive de timp, ci din motive de număr. Aşa că, fiind atât de multe, m-am gândit ca să le rememorăm pe ultimele trei.

Antepenultima minciună naţională din cele trei selecţionate îi aparţine Primului Ministru. Cu mult fast, cu mult aplomb şi cu o voce gravă, acesta a fost auzit de populaţia unei ţări spunând că, după datele pe care le are la dispoziţie, România a ieşit din criză. Dar, de fapt, nu aceasta a fost marea minciună, ci aceea că, după doar câteva zile, când presa a dezvăluit falsitatea afirmaţiei, personajul a dat vina, ca un copil, pe altul, respectiv pe F.M.I., spunând că acesta a făcut respectiva afirmaţie şi nu el! Reacţia mincinosului? Zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care l-au ales? Tot zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care nu l-au ales? Şi mai zero!

Penultima minciună naţională a fost atunci când, acelaşi Prim Ministru, ne anunţa cu aceeaşi voce gravă şi la fel de serios că, “măsurile” (le-am pus în ghilimele pentru că nu pot fi numite măsuri) luate de guvernul condus de el sunt, de fapt, rodul unei minţi geniale, un laureat al premiului Nobel fiind cel care l-a inspirat cu scrierile lui, el nefăcând altceva decât să îi repete spusele. Aici, da, minciuna a fost din prima pentru că nu au trecut nici două zile şi respectivul savant a dat cea mai categorică dezminţire posibilă. Reacţia mincinosului? Zero! Reacţia aceloraşi cinci milioane de alegători? La fel de zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care nu l-au ales? La fel de zero!

În sfârşit, ultima minciună naţională a fost făcută prin contagiune. Tot poporul l-a putut vedea pe acelaşi Prim Mninistru cum, fiind în stânga Preşedintelui, spunea cu un rânjet stupid: „nu reorganizare administrativă, nu fonduri de la U.E.!” Nu cred că a mai mirat pe nimeni faptul că a doua zi, cei de la Comisia Europeană au invalidat brusc şi fără drept de apel gogomănia spusă, precizând că alocarea fondurilor nu are nicio legătură cu organizarea administrativ-teritorială a ţării. Recţia mincinosului notoriu? Zero! Reacţia votanţilor de mincinoşi? Şi mai zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care nu l-au ales? Cumplit de zero!

Aceste au fost ultimele trei mari minciuni naţionale. Ce este interesant nu este tupeul celui care le-a comis, ci alte două aspecte:

1. Văzând răspunsul prompt al celor implicaţi pe nedrept în gogomăniile spuse, nu ar fi fost la mintea cocoşului ca să te gândeşti că cei de afară te urmăresc şi ei? Că nu poţi spune orice prostie crezând că informaţia se opreşte la vamă? Că o lume întreagă le va afla şi te va urmări? Şi, ca urmare, să încetezi cu minciunile?

2. Văzând că ai fost prins nu cu una, ci cu trei minciuni, nu ar fi fost normal ca tu, primul ministru mincinos al unei ţări, să iei o coală de hârtie, să scrii pe ea “demisie” şi să pleci undeva, într-o peşteră din creierul munţilor, ca lumea să nu mai ştie de tine?

Să sperăm că au fost ultimele...

Să auzim de bine?