Prietenul la han se cunoaşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E începutul verii. Mă aflu cu Mirciulică, un bun prieten, prin zona Pieţei Unirii. Rătăcim fără rost prin câteva magazine, ne mai uităm la câteva vitrine, mai întoarcem ochii după vreo maşină bengoasă. Mirciulică îşi lăsase maşina undeva prin spatele Hanului lui Manuc şi ne îndreptăm spre parcare. Eram aproape ajunşi când, îmi amintesc de Costel, un bun prieten care era chelner la Han şi cu care nu mă mai văzusem de mai mulţi ani. Aşa că nu preget să îi propun lui Mirciulică o raită prin stabiliment, lucru pe care el îl acceptă cu vădită plăcere.

Intrăm prin poarta principală în curte, cu gândul de a ne stabili un sediu fix pe o durată determinată. Cum ne lungim noi gâturile prin curte, iată că îl văd pe Costel rezemat de balustrada de la etaj şi trăgând vârtos dintr-o ţigară. Lucru total nepermis de Regulamentul de Ordine Interioară. Mai mult, deşi îl privesc insistent, individul nu dă semne să mă recunoască. Îl avertizez pe Mirciulică să îşi ia o mină cât mai serioasă şi urcăm scările. Costel continuă să tragă la tutun. Ne apropiem de el la câţiva paşi, scot din portmoneu o legitimaţie de la clubul sportiv unde eram înscris şi, fluturând-o repede, fără ca el să apuce să vadă mare lucru, îi spun scurt şi cu voce gravă:

- Suntem de la Poliţia economică. Dorim să vorbim cu şeful de sală.

Efectul a fost surprinzător. Omul încearcă disperat să-şi ascundă ţigara la spate, în buzunar, mâinile încep să-i tremure şi ne invită cu glas răguşit:

- Vă rog, poftiţi în sală! Luaţi un loc! Cu ce să vă servesc până vine?

- Pe noi nu ne iei cu chestii din astea, îi răspund la fel de grav şi fără să mă mişc. Te-am rugat să chemi şeful de sală.

- Da, sigur, răspunde el cu voce răguşită. Îmi cer scuze, îl chem imediat.

Şi vedem cum o ia din loc direct cu a doua ca să-şi aducă şeful. Văzând că omul a muşcat din plin momeala, consider că ne-am distrat destul şi strig în urma lui:

- Băi, Costele, sunt eu, ce naiba? Nu mă recunoşti?

Omul frânează brusc, se întoarce, mă priveşte atent câteva minute bune, după care exclamă venind cu braţele deschise spre mine:

- Băi omule, bată-te să te bată, mi-ai făcut-o! Să mor dacă te-am recunoscut.

Bucuroşi de revedere ne îmbrăţişăm, fac prezentările şi ne aşezăm la una din mese ca să depănăm ceva amintiri. După câteva minute bune de discuţii, Costel ne întreabă:

- Măi fraţilor, stăm şi vorbim de atâta timp de ni s-a uscat gura. Am un vin vechi în magazie, ce n-aţi pomenit. Nu bem şi noi un pahar? Fac cinste, sunteţi invitaţii mei.

Cădem de acord în unanimitate că un vin vechi şi bun nu dăunează sănătăţii, aşa că omul se duce să-l aducă.

Între timp, eu şi Mirciulică ne dăm coate amuzaţi atât de poanta făcută, cât şi de rezultatul ei. Costel vine fuguţa cu o sticlă pântecoasă foarte închisă la culoare, ne pune în pahare şi ne aminteşte că e păcat să stricăm cu sifon un vin atât de bun. Mirciulică are o atitudine mai rezervată faţă de băutură, având în vedere calitatea lui de şofer. Continuăm să vorbim şi să depănăm impresii sau amintiri, timp în care sticla se goleşte.

Ţârrrrr, ţârrrr! Îmi dau seama că e telefonul. Cu greu deschid ochii suficient ca să văd că sunt întins îmbrăcat în patul meu de acasă. Ce e cu mine? Cum am ajuns aici? încep să îmi pun nişte întrebări primordiale. Ridic receptorul şi răspund un “alo” chinuit şi dogit.

- Ce faci, mai trăieşti? aud vocea lui Mirciulică. Băi, ştii ce greu eşti? O oră m-am chinuit cu Costel să te suim în maşină şi apoi, în patul tău. După trei pahare ai căzut fulgerat. Ţi-a făcut-o Costel!

Să auzim de bine!