Alergătatea singurătorului de curlă sungă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată, nici nu s-au stins bine ecourile ultimelor evenimente din viaţa Biancăi lu’ Bote, că societatea românească, liniştita societate românească este zguduită din nou. De data asta nu mai este vorba de alaiuri de fotbalişti, ci de un singur personaj, unul singur care aleargă cu pieptu’i de aramă dezgolit, înfruntând vitregiile vieţii, unul singur din cea de a doua populaţie semnificativă a ţării (prima fiind fotbaliştii), unul singur dintre manelişti.

Vestea este cât se poate de interesantă pentru că, se ştie la nivel european, nicio ţară civilizată nu se poate defini în lipsa acestora, maneliştii fiind o componentă importantă a culturii unei naţii.

Pe scurt, este vorba de renumitul Sorin Parizer, care s-a declarat consumator de droguri. Declaraţia în sine nu e cine ştie ce, dar reacţia societăţii româneşti şi cugetările renumitului manelist merită toată atenţia.

Tristă în esenţa ei, vestea ne dă totuşi un puseu de mare bucurie, bucuria de a ne fi născut aici, în România. Asta dacă ne luăm după reacţia autorităţilor. Autorităţi care, imediat ce au aflat vestea s-au mobilizat exemplar, s-au făcut luntre şi punte şi au purces la măsuri concrete privind protecţia copiiilor acestuia. Şi cum să nu te bucuri că eşti român, născut în România, când vezi că este singurul caz în care autorităţile trebuie şi vor să protejeze copiii de un părinte consumator de droguri. Între douăzeci de milioane de cetăţeni, niciunul, dar absolut niciun consumator de droguri nu a mai avut sau nu are copii. Niciodată, de când sunt droguri în ţara asta, nu s-a mai pomenit părinte consumator de droguri. Pentru că nu am văzut la ştiri nicio atitudine asemănătoare a autorităţilor, nimeni, niciodată, nu s-a preocupat de acest aspect.

Dar aceste aspecte nu sunt decât partea vizibilă a gheţarului. Pentru că, adevărata valoare, adevărata problematică existenţială reiese din puţinele cuvinte declarate de acesta (cât adevăr e în aforismul că esenţele puternice se păstrează în flacoane mici...) după şocul iniţial: asta duşmanii mi-au făcut-o!

În primul rând, aici putem recunoaşte uşor apartenenţa etnică a numitului: este român. Pentru că numai românii încearcă întotdeauna să scape de răspundere pe seama altora. Nu el este vinovat că s-a drogat, ci nenorociţii ăia de duşmani care l-au turnat. Recunoaştem aici cu uşurinţă leit-motivul vinovatului român care, prins că a furat un sac de cartofi, se justifică cu vorbele: ce aveţi cu mine? Pe politicienii care fură milioane nu-i vedeţi? Făcându-se cu bună ştiinţă că uită că răspunderea pentru faptele lui o poartă el şi nu alte persoane sau grupuri cu care nu are nicio legătură.

În al doilea rând, adânca cugetare a manelistului nostru ne reaminteşte limitele orizonutului cultural al maneliştilor: prieteni, bani, duşmani. Nimic nu se întâmplă în afara acestui perimetru, nimic nu intră, nimic nu iese. Duşmanii mi-au făcut-o cuprinde, în doar cinci cuvinte, un adevăr crud şi profund: de câte ori vei fi turnat la poliţie, să te gândeşti că asta ţi-a făcut-o un duşman, nu un prieten! Afirmaţie care ne deschide larg ochii nouă, ăstora naivi, care credeam până acum că de pârât la poliţie se ocupă prietenii. Dar iată cum, în momente de răstrişte ale naţiei, vine o minte luminată şi ne deschide orizontul: duşmanii mi-au făcut-o! Omul ştie cât se poate de precis, e ferm în afirmaţia lui, nu are nicio îndoială: a fost turnat de duşmani, nu de prieteni.

Cuvinte care, alături de bucuria iniţială, ne aduc şi o doză de linişte sufletească: oameni buni, staţi liniştiţi în privinţa prietenilor, aceştia nu vă vor turna la poliţie oricâtă cocaină veţi inhala. De lucrurile astea se ocupă doar duşmanii. Şi noi care credeam că invers...

Să auzim de bine!