Poveste fără sfârşit

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Am fost educaţi în spiritul schimbării, în spiritul motivaţiei pe care aceasta o oferă progresului. Ne dorim schimbarea pentru a merge înainte, dar şi pentru a merge în alte direcţii. Ne dorim schimbarea pentru a evada din rutină, dar o dorim şi ca parte integrantă a stabilităţii noastre. Ne dorim schimbarea din dorinţe pur materiale şi lumeşti fără a ne gândi la utilitatea acesteia în zbuciumul sufletelor noastre. Povestea de azi prezintă o aventură adolescentină a unui elev de clasa a X-a, benignă, dar care pune în altă lumină binele schimbării. Este minciuna parte a liniştii noastre sau adevărul este cel care ne dezorientează?

Începutul

Este primăvară, căldura a început să se facă simţită, iar lui Barbu îi vine tot mai greu să intre în clasă. Ajuns la banca lui îşi trânteşte geanta la nimereală şi se aşează plictisit în bancă. Profesorul întârzie, colegii devin tot mai agitaţi, iar el tot mai plictisit. Stă cu mâna la falcă şi se zgâieşte la tăblia băncii minute fără rost şi fără număr. Dar suficiente ca să observe că cineva mâzgălise pa tăblie în englezeşte întrebarea clasică „Ce mai faci?”

Ştia că există două serii de elevi, una dimineaţa şi o alta după-amiaza, aşa că originile autorului nu-i sunt necunoscute, dat fiind faptul că ocupă banca asta de o jumătate de an. Mai mult ca să se afle în treabă, mâzgăleşte şi el, tot în engleză, „Mulţumesc sunt bine!”

Apogeul

A trecut o zi, a trecut o noapte şi este iarăşi prezent în bancă. În timp ce îşi extrage un caiet din geantă, observă o continuare scrisă sub cele două măzgălituri „Mă bucur”. Lucrurile devin interesante, dar nu suficient ca să-i capteze atenţia integral. Şi aşa trece o zi. Şi încă una. Două zile care, nu pentru el, au însemnat un proces de evaluare şi decizie.

În a treia zi, mâzgăleala pe care îşi propusese să o şteargă cu prima ocazie este completată cu o săgeată care indica un loc aflat sub tăblia băncii, acolo unde ea se întâlneşte cu peretele vertical ce o împarte în două. Pipăie, se apleacă, se uită mai atent, pipăie iar şi îşi dă seama că acolo, în acea îmbinare, a fost înfiptă o bucată de hârtie îndoită. Un bilet! Îl scoate nerăbdător, îl despătureşte şi îl citeşte.

Biletul cuprindea câteva rânduri, scrise cu o scriitură îngrijită cu litere rotunjite. În câteva rânduri, autoarea îi făcea cunoscut că este elevă în seria de după-amiază, că ea a făcut mâzgăliturile iniţiale şi îi propunea să deschidă o corespondenţă pe acestă cale aventuroasă.

A rupt imediat o foaie de la sfârşitul unui caiet şi i-a răspuns că da, este de acord, şi-a declinat numele şi i l-a cerut pe al ei. După care, cu o grijă şi emoţie nemaiîntâlnite până atunci, l-a împăturit şi l-a îndesat în acelaşi loc. Restul zilei şi noaptea au trecut foarte greu. Îl măcina curiozitatea răspunsului, a continuării. A doua zi, cum a intrat în clasă, s-a repezit la bancă aidoma unui prunc spre sânul mamei. Simţea că de acolo îi vin fiori noi, emoţii noi, griji noi.

Zilnic procedura se repeta fără a i se părea monotonă sau inutilă. Venea, scotea biletul, îl citea, scria răspunsul, punea biletul la loc şi aştepta. Atât de urâta aşteptare devenise dulce plăcere. Îşi scriau despre cărţile citite şi părerile formate, îşi scriau despre visele de viitor şi nemulţumirile prezente, bârfeau profesori sau comentau filme. Planuri de construcţii utopice – el dorea să devină arhitect – sau metode de tratament miraculoase – ea dorea să devină medic – umpleau paginile biletelor. Îşi cunoşteau doar prenumele şi le era de ajuns. Nu dorea să ştie mai mult, nu dorea să nştie nici măcar cum arată ea. Se formase o punte sufletească dincolo de limitele realului. Fără a avea nici măcar o aluzie erotică, biletele ne erau surse de dulci şi adânci plăceri. Cele câteva rânduri scrise la începutul corespondenţei lor deveniseră pagini întregi. După câteva săptămâni de corespondenţă anonimă şi secretă, Barbu le-a mărturisit aventura şi celorlalţi patru colegi din gaşcă, mărturisire pe care nu a ţinut-o ascunsă faţă de corespondenta misterioasă. Astfel că, după alte încă trei zile, toţi cinci aveau câte o corespondentă în clasa de după-amiază, lucru care le ocupa atenţia pe tot parcursul orelor. Deveniseră cei mai liniştiţi elevi la ore, nu din drag de învăţătură, ci procupaţi de scrierea corespondenţei pentru a doua zi. Dar Barbu era eroul principal şi relaţia lui model pentru ceilalţi.

Moartea

Anul şcolar se apropia de sfârşit, se încheia încă un ciclu, urma să treacă în clasa a XI-a, dar nu astea erau primejdiile, ci vacanţa. Atât de dorita vacanţă devenise de nedorit. Îi era frică de lungile luni de vară, de depărtarea indusă între ei, de pierderea acestei corespondenţe. Aşa că, ros de cele mai grave griji, i-a solicitat o întâlnire. Fără să urmărească ceva anume, doar pentru faptul că îşi scriau de aproape o jumătate de an şi nu se cunoaşteau personal. Fata a acceptat cu oarecare greutate, intuiţia ei feminină o avertiza că ceva nu este sau nu va fi bine, fiind nevoie de câteva insistenţe din partea lui Barbu. Într-un final a acceptat, locul întâlnirii fiind, oh, sfântă naivitate adolescentină! chiar poarta liceului, într-o sâmbătă. S-au întâlnit la ora stabilită, ea şatenă, cu părul prins într-o coadă lungă, potrivită ca statură şi oarecum timidă, el înalt, cu o freză prodigioasă, sportivul clasei şi cu mult aplomb. După câţiva paşi făcuţi împreună el a întrebat-o cum de l-a recunoscut aşa de repede din moment ce nu îşi comunicaseră semnalmentele. Atunci ea, cu glas mic, i-a mărturisit că în primele zile de după începerea corespondenţei lor a pândit la uşa clasei ieşirea seriei de dimineaţă şi a văzut cine e locatarul băncii. Şi tu ai ştiut tot timpul cine sunt? a mai întrebat-o el. Da, a răspuns ea cu ochii umezi, căutându-i privirea.

Au mai mers câţiva paşi şi s-au despărţit. A doua zi Barbu a intrat în clasă, s-a uitat după o bancă liberă şi s-a aşezat în noua bancă. Nu s-au mai văzut, nu au mai corespondat şi totul a fost acoperit de pâcla uitării.

Epilog

Barbu şi-a realizat visele, dar păstrează şi acum bileţelele ei. Nu dintr-un romantism desuet, ci pentru a-şi dovedi atunci când amintirile îi vor ocupa viaţa, că totul a fost cât se poate de real.