Începutul sfârşitului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată, am trecut de luna octombrie, lună în care, în 2009 lansam acest blog. Asta înseamnă că blogul are patru ani şi a intrat pe cel de-al cincilea.

Îmi amintesc cum, în serile lui octombrie 2009 stăteam cu soţia în faţa monitorului şi urmăream cifrele diferitelor motoare de contorizare pe care le introdusesem pe blog. Ia, fii atentă, azi a fost citit de trei persoane! sau Ai văzut, l-a citit cineva din Germania! erau exclamaţiile noastre entuziaste.

Astăzi blogul a fost citit de românii din peste 98 de ţări, a ajuns la 179.000 de vizualizări şi are peste 150 de cititori zilnic din toată lumea, cifre care, pentru mine sunt uriaşe. Fără pornografie, fără bârfe despre “vedete”, fără jocuri sau filme. Doar pe baza articolelor scrise de mine. Acum blogul apare atât pe platforma blogspot.com, cât şi pe wordpress.com. Dar entuziasmul nu mai este acelaşi...

Timp de patru ani, în fiecare zi lucrătoare, chiar şi în concedii, am avut grija apariţiei a cel puţin unui articol. Iar, pentru perioade bune de timp, chiar şi în zilele de sfârşit de săptămână. Mânat de entuziasmul pioneratului, am instalat tot felul de aplicaţii de contorizare de pe tot felul de portaluri. Pe unele am ajuns să ocup chiar locuri fruntaşe. Dar am renunţat la aceste înscrieri şi clasamente când am început să constat unele ciudăţenii. Aveam parteneri de blogăreală care publicau articole din an în paşte, dar aveau un punctaj mai bun ca al meu, care publicam zilnic. Dovada cea mai bună a aberaţiilor enunţate de aceste statistici, care mai de care mai pompoase, am putut-o vedea pe varianta wordpress a blogului, unde i s-a atribuit o valoare de peste 32 miliarde de dolari! Şi asta nu de către orice portal făcut pe genunchi. Aveam colegi de blogăreală care, efectiv, nu erau citiţi, dar punctajul lor era mai bun. Mi s-a răspuns că ponderea mare o au legăturile cu ceilalţi blogeri. Cum adică? Un bloger scrie articole doar pentru alţi blogeri? Dar pentru cititori cine scrie? Este posibil să-şi crească numărul cititorilor şi al paginilor citite de la o zi la alta, dar punctajele să scadă în clasamente pentru că nu ai legături cu alţi blogeri? Nu accept absurdidăţile nici măcar în forma lor diluată. Aşa că am retras blogul de pe acele portaluri.

Dar a mai existat un fenomen. Aveam parteneri de blogăreală care scriau într-o zi Azi mă voi uita la meci, atât, ăsta era articolul de fond. Dar care îi aducea zeci şi zeci de comentarii. Iar eu munceam cu zilele la un articol pe care îl consideram tematic, dar care nu aducea niciun comentariu. Aveam parteneri de blogăreală care primeau zeci de comentarii pentru un articol doar de la colegii de birou. Eu nu mă pot lăuda nici măcar cu un comentariu, deşi am colegi care au mărturisit că-l citesc... Şi să nu credeţi că este aşa de uşor să publici un articol. În primul rând, trebuie să-ţi vină ideea. În al doilea rând, după ce l-ai scris trebuie şă-l editezi şi să-i verifici corectitudinea gramaticală. După care vine chinul pozelor pentru că formatul recunoscut de blogspot nu merge şi pe wordpress, un editor aruncă pozele cine ştie unde pe pagină, iar tu trebuie să le readuci în poziţia dorită, un altul îţi aranjaeză pozele cum vrei, dar o face în detrimentul textului şi tot aşa... până iese articolul în forma şi conţinutul dorite, cu care speri că vei trezi o reacţie din partea cititorilor. Şi să nu uităm, toate astea cer timp, mult timp pe care îl obţii sacrificând alte activităţi. În concediu, după ce reveneam la hotel, pe când toată lumea sforăia, eu stăteam să scriu impresiile zilei. Laptop-ul îmi era nelipsit chiar şi pe plajă. Dar, indiferent ce am scris, indiferent cât am scris, cititorii au venit, au citit şi au plecat. Fără să lase nici măcar un comentariu.

Pentru că, dragii mei, acesta e motivul lipsei mele de entuziasm: lipsa comentariilor. Am stat să mă întreb, oare eu spun numai axiome, oare vorbele mele sunt adevărul absolut? Exclus să cred aşa ceva despre mine pentru că, în acest caz, ar trebui să merg la medic! Atunci de ce nu sunt comentat, de ce nu mi se relevă măcar greşelile de ortografie? Am abordat cele mai felurite şi delicate subiecte, dar reacţia cititorilor a fost la fel de absentă. Poţi citi un articol despre religie şi să nu ai nimic de spus? Poţi citi un articol pe care îl clasifici ca „excepţional” fără să scrii măcar un cuvânt despre el? Iată că, citind blogul meu, vezi că se poate. Am introdus pagina cu muzică grecească în speranţa popularizării acestei forme de cultură atât de apreciată nu numai în Grecia. Motoarele de căutare îmi comunică faptul că acest lucru a făcut ca blogul să fie citit şi în Grecia de peste 200 de cititori. Ei bine, nici măcar textele traduse de mine din/în greceşte nu au suferit comentarii. Chiar ştiu atât de bine această limbă? Chiar nu am făcut nici măcar o greşeală de traducere sau de ortografie, având o vedere o limbă şi o scriere atât de deosebite? Peste poate!

Am făcut o medie (părerea mea despre statistici sper că deja o cunoaşteţi) aşa, de dragul cifrelor, şi mi-a reieşit o medie de peste 124 de vizualizări ale fiecărui articol. Presupunând că cititorii nu vor să le înveţe pe de rost şi le accesează doar câte o dată fiecare, ar însemna un număr de peste 124 de cititori pentru fiecare articol. Este posibil ca din cei peste 124 de cititori ai unui articol, cititori răspândiţi aproape pe tot globul, niciunul să nu aibă nimic de spus? Nici de bine şi nici de rău? Din 124 de oameni? Comentariile însumează un număr de 1.285, adică 0,89 comentarii pentru un articol. Nici măcar o medie de un comentariu pe articol?

Drept pentru care am decis. Voi mai scrie când voi mai putea şi voi mai publica când voi mai vrea. O perioadă voi mai publica “bancul zilei”, o perioadă ceva mai mare voi mai publica muzică grecească, iar articole aşa după cum spuneam mai sus. Cui i-au plăcut articolele de până acum, le poate revedea în arhivă. Cui nu, nu.

Să auzim de bine!