A zecea zi în Lefkada este doar pentru Porto Katsiki

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi e o zi mare, o zi rezervată unei plaje până acum ocolite aidoma unei ispite, o plajă renumită pentru frumuseţea ei. Este o plajă cotată pe locul şase în lume, pe locul trei în Mediterana şi pe locul întâi în Grecia. Este plaja de la Porto Katsiki.

Procedura matinală o cunoaşteţi, aşa că nu voi mai insista asupra ei. Cu genţile termoizolante pline de sticle de suc ne repezim să găsim maşina. Zic să ne găsim maşina pentru că venind la hotel la ore destul de târzii, parcăm pe unde apucăm, numai lângă hotel nu. De altfel, în prima zi a sosirii noastre în Lekada, când l-am întrebat pe recepţioner (în greceşte pentru că, deh, poate primesc vreun favor...) unde pot parca, omul a făcut un gest evaziv cu mâna prin aer spunând:

- Pe aici, pe undeva...

Aşa că noi, ori de câte ori plecăm, ne căutăm maşina pe aici, pe undeva. Faptul că suntem la zece metri de hotel sau la zece kilometri nu are nicio relevanţă pe planul securităţii, dovadă că, pe toată perioada şederii noastre, am lăsat maşina cu trapa deschisă şi camera de filmare auto în parbriz. Iar în preumblările noastre nocturne am observat că nicio maşină grecească nu avea led-ul martor de existenţă a vreunei alarme...

Pornim cu o oarece emoţie pentru că mulţi dintre cunoscuţi ne recomandaseră în ţară plaja de la Porto Katsiki, iar noi nu ştiam dacă laudele sunt meritate sau se repetă povestea cu pomul şi sacul. Oricum, ştiam că şi aici ne aşteaptă de coborât şi de urcat o sumă de trepte, doar că mult mai puţine.

Locaţia se află aproape de capătul sudic al insulei, Capul Lefkatas. Peisajul acestui cap este cât se poate de dramatic şi poate că acesta a fost unul dintre motivele care au determinat-o pe poeta Sapho să se arunce în mare tocmai de pe stâncile de aici. Serpentinele cunoscute se derulează o porţiune bună de drum, dar observăm la un moment dat că, deşi intrăm pe un drum nebătut până acum, acesta nu pare să ne ducă spre Porto Katsiki. Curând temerile ni se confirmă: deşi azi nu ne mai doream să ne rătăcim, ne-am rătăcit. Şi confirmarea ne vine când ne trezim că am ajuns aproape de Vasiliki. Luăm drumul înapoi şi ne dăm seama că devierea se produsese la Hortata, unde a trebuit să intrăm pe un traseu deviat din cauza lucrărilor la drum. Nu suntem supăraţi, cum poţi să te superi pe Lefkada? şi nici măcar întârziaţi pentru că plecasem foarte devreme.

Iată că ajungem şi la locul mult râvnit. Drumul e asfaltat până la ultimul metru înaintea scărilor, iar un flăcău destoinic se ocupă cu poziţionarea în parcare. Îi mulţumesc deosebit de călduros omului pentru că ne-a repartizat un loc mai bun decât repartizase unor sârbi care ne chinuiseră o bună parte a drumului fiind în faţa noastră şi mergând pe mijlocul şoselei ca să nu poată fi depăşiţi. Parcarea e poziţionată strategic, fiind înconjurată de o sumă de terase şi taverne, fapt ce cred că a mărit substanţial numărul turiştilor supravieţuitori. Coborâm cele optzeci şi cinci de trepte (şi chiar atâtea sunt, de data asta am numărat bine) şi atingem nisipul plajei cu ochii holbaţi de mirare pentru că scara deja ne-a făcut să trecem pe lângă una din grotele care fac frumuseţea acestei plaje.

Plaja nu e foarte lată, cam cum e cea din Eforia noastră, dar avem umbreluţe şi şezlonguri disponibile şi e nisipoasă, iar apa are o culoare inimaginabilă. Aşa cum suntem poziţionaţi pe plajă nu putem aprecia decât o parte din măreţia ei, lucru pe care îl vom constata doar atunci când, tineri şi neliniştiţi cum suntem, ne vom cocoţa pe o stâncă aflată în partea ei dreaptă. De aici, cu adevărat ţi se pare un loc pe care vrei şi îţi propui să-l cunoşti dincolo de poze sau relatări. Culorile malurilor abrupte asociate cu cea a apei, imaginea stâncilor sfârtecate, înălţimea lor şi ocrotirea pe care o oferă plajei sunt lucruri pentru care îţi pare rău că nu eşti scriitor ca să le poţi descrie. Aşa cum este peste tot pe coasta vestică a insulei, vântul ajută marea să facă valuri la ţărm, suficient de mici ca să nu fie periculoase şi suficient de mari ca să fie spectaculoase, contribuind şi ele la frumuseţea generală. Acest vânt a fost prima noastră întâlnire cu specificul insulei. În prima zi, abia sosiţi la prânz, ne-am repezit pe plaja de la Ag. Ioannis, cea cu amatorii de kitesurfing. Acolo am căutat un instructor, l-am găsit şi l-am întrebat dacă putem face şi noi un curs de kitesurfing. Omul ne-a spus că da, în principiu da, că ne costă patruzeci de euro, dar că vântul e o problemă, e prea puternic pentru un începător.

Intrăm în apa minunată, ne bălăcim şi revenim sub umbreluţe tocmai la timp ca să vedem cum, prin faţa noastră, trece zorit un tânăr care strigă în gura mare că preia comenzi. Îi fac semn şi omul se prezintă disciplinat la raport. La chestionarul meu model FZ-431 omul ne lămureşte că la fiecare douăzeci şi cinci de minute revine pe plajă, livrează comenzile preluate la precedenta trecere, după care preia comenzi noi, el asumându-şi sarcina de a urca cele 85 de trepte în locul clienţilor. Comandăm şi noi două lipii fără untdelemn şi nu apucăm să ne aşezăm mai bine pe şezlonguri, că junele cel inimos apare, scoţând un timp mult sub cele douăzeci şi cinci de minute regulamentare. Îmi exprim nedumerirea, iar el mă lămureşte:

- Am făcut-o pentru dumneavoastră. Îmi place că vorbiţi greceşte. De unde sunteţi?

- Din România, vine răspunsul meu cinstit.

- Steaua, Rapid? continuă omul încercarea de conversaţie.

- O, nu, să nu aud de fotbal. Nu-mi place.

Bunul creştin recepţionează lovitura din plin şi pleacă capul. Consider că e momentul să-i mulţumesc omului pentru gest, iar el continuă:

- De ce vorbiţi greceşte?

- Pentru că îmi place. Îmi place limba foarte mult, îmi place Grecia foarte mult, vreau să înţeleg oamenii.

Omul mă ascultă atent, după care mă ia brusc:

- Cum se traduce în româneşte γρήγορα/grigora?

Îi răspund că se traduce prin „repede”.

Moment în care îl văd pe bunul flăcău că se ridică şi îşi reia periplul pe plajă strigând din toţi bojocii “repede, repede!”. Ulterior, de câte ori va trece prin dreptul nostru ne vom face semne amicale.

Şi sesiunea de plajă a decurs bine până când o trupă de sârbi s-a aşezat în faţa noastră. Despre sârbi şi nivelul sonor al conversaţiilor lor vă voi vorbi în altă postare, cu mai multe referiri şi exemple legate de noţiunea de bun-simţ. Cu toate acestea, am stat aici mai mult decât pe orice altă plajă de până acum. Cele optzeci şi cinci de trepte ni se par un fleac nouă, ăstora antrenaţi pe treptele de la Egkremni... Recuperăm maşina şi plecăm spre hotel oarecum trişti pentru că ştim că nu vom mai reveni aici prea curând, e prea departe de hotel. Iar benzina costă mai mult aici, pe insulă, decât pe continent. Dacă la una din ultimele benzinării înainte de intrarea pe insulă notasem o benzinărie cu preţul de 1,65 euro/litru (iar în Salonic chiar şi mai scăzut), pe insulă nu am găsit niciuna sub 1,72 euro/litru. Dar tot am avut un mic succes când am descoperit pe coasta de est o benzinărie unde puteam plăti cu cardul...

Ajunşi la hotel parcăm pe aici, pe undeva, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm relaxaţi. Zic plecăm relaxaţi pentru că de dimineaţă, în graba plecării, uşa camerei rămăsese întredeschisă. Şi tot aşa o găsisem pentru că nimeni nu se atinsese de ea. Îmi amintesc de vorbele domnului Stratos, din Thasos: Ce, e chior? Nu vede că nu e lucrul lui? şi îi transmit mental o urare de bine. Ţinând cont de gradul nostru de înfometare, nu există decât un singur leac: taverna To Kato Vrisi. Spre care ne îndreptăm cu paşii calului care simte ieslea, gândindu-ne că apoi vom putea să facem şi plimbări câte vrem. Luăm loc la masa noastră, tânăra ucenică în ale ospătăriei îşi face apariţia instantaneu cu faţa de masă şi lista de bucate. Îi opresc din zbor elanul, spunându-i că nu mai avem nevoie de listă, noi vrem cod cu sos de mujdei, că nu putem bea vin Retsina pe burta goală. Bunînţeles după două porţii de saganaki.

Până au venit preparatele, am prilejul să schimb câteva cuvinte cu soţia. Cuvinte prin care îmi exprim admiraţia faţă de grecoaice, indiferent de vârstă. Că sunt tinere su bătrâne, frumoase sau urâte, bogate sau sărace, ele ies împreună în oraş. Nu există niciun local unde să nu vezi cel puţin un grup din trei, patru doamne ieşite în oraş singure, fără bărbaţii din dotare, doar din dorinţa de a fi împreună şi de a conversa. Mărturisesc faptul că mi-ar plăcea să văd şi româncele noastre făcând aşa ceva, în loc să bântuie oraşul cocoşate de copiii ţinuţi cu o mână şi sacoşele din cealaltă, timp în care ei, bărbaţii, se umflă de bere în faţa televizorului. Mi-ar plăcea să văd româncele cum stau la o terasă, picior peste picior, conversându-se despre câte’n lună şi în stele, măcar o seară pe săptămână, lăsând naibii călcatul sau făcutul mâncării. Mi-ar plăcea tare mult să văd că româncele se consideră nişte doamne.

Să auzim de bine!