Când apar aparenţele

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Tocmai mi-am terminat prima zi de serviciu după întoarcerea din concediu. Mă gândesc că nu mi-am mai văzut urbea de mult şi o mică plimbare ar fi binevenită pentru a-i lua pulsul: ce s-a mai construit, ce s-a mai dărâmat, ce s-a mai deschis, ce s-a mai închis...
Toate lucrurile trebuie să aibă un început, aşa că şi eu trebuie să îmi încep plimbarea de undeva. Universitatea mi se pare punctul cel mai recomandat pentru aceasta. Cobor din autobuz la Colţea şi, după câţiva paşi intru în pasaj. Lume, cafenele, difuzarea presei. Arunc o privire în jur şi decid să ies pe escalatoarele spre Teatrul Naţional. Observ că funcţionează doar cel care urcă, cel care coboară fiind oprit, ceea ce îi determină pe pietoni să coboare la modul neaoş, tradiţional, adică călcând pe trepte.
Tocmai când pun piciorul pe prima treaptă a escalatorului privesc în sus şi observ un tânăr care se străduia să coboare treptele celui oprit. Slăbuţ, cu un tricou atârnând şi cu o faţă marcată de chinuri agonice, flăcăul îmi atrage atenţia. Omul se ţine de ambele balustrade şi, prin mişcări spasmodice, încearcă să păşească. O păpuşă dezarticulată care se străduieşte să coboare scările, asta e imaginea pe care mi-o sugerează suferinţa bietului om. Sunt un exemplar empatic al societăţii şi chinurile lui nu mă lasă rece. Este evident pentru oricine că băiatul trăieşte o dramă.
În timp ce escalatorul pe care mă aflu începe să mă ducă spre suprafaţă, bietul om îşi continuă mişcările spasmodice. Gânduri de tot felul mă cuprind. Încep să mă gândesc la copilăria lui marcată de infirmitate, la răutăţile pe care a fost nevoit să le suporte din partea colegilor. Glumele proaste, îmbrâncelile, socializarea limitată, toate acestea au fost nişte piedici pe care el le-a avut de înfruntat. Acestea şi multe altele vor fi lăsat urme adânci în personalitatea bietului om. Escalatorul urcă, omul îşi continuă agonia, iar eu gândurile. E posibil ca şi comportarea părinţilor să-i fi marcat cumva copilăria. Vizitele nenumărate la medici, dorinţa acestora de a avea un copil sănătos, ca toţi ceilalţi copii, lupta acestora cu viaţa şi nedreptăţile ei, discuţiile din casă şi defularea nemulţumirilor nu se poate să nu fi lăsat urme adânci în sufletul lui.
În drumurile noastre am ajuns unul în dreptul celuilalt şi acum îi pot vedea bine faţa şi pot auzi bocănitul protezelor pe treptele de metal. Transpirat, cu o privire fixă şi hotărâtă, omul mi se pare un monument al voinţei. Pentru că, fără nicio îndoială, ceea ce face el acum este un exerciţiu de voinţă uriaş. Mă întreb câţi ar putea face asta, câţi ar avea puterea să se lupte cu ei înşişi, să-şi învingă tarele şi să poată fi exemple...
Omul acesta, mă gândesc în continuare, poate şi-a dorit să studieze, şi-a dorit să facă ceva cu el şi cu viaţa lui. Nu se poate să nu-şi fi dorit nimic, nu se poate să-şi fi dorit să fie un infirm. Şi mă înfioară gândul la greutăţile pe care le va fi avut de îndurat, la opreliştile de tot felul pe care le va fi biruit pentru că, iată, el vrea să meargă singur, nu vrea ajutorul nimănui. Acest om nu cere nimic, el doar ne oferă icoana unei mari voinţe.
Escalatorul îşi continuă urcarea, iar tânărul aproape a ajuns. Mă gândesc că, odată ajuns sus, în capul scărilor, să mă întorc şi să-i spun câteva cuvinte de îmbărbătare. Un asemenea om trebuie să ştie că nu e singur, că oricând se va găsi cineva să-i fie alături. Şi-a câştigat acest drept, este un învingător.
Am ajuns la capătul scărilor şi întorc capul pentru a-l urmări în continuare. Tânărul este ajuns şi el la capătul scărilor. Suferinţa i s-a terminat, cel puţin pentru moment. Îşi aranjează rucsacul în spinare şi pleacă fâlfâindu-şi bluza, pe o pereche de patine cu rotile cu care era încălţat.
Să auzim de bine!