Plecarea din Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E ziua ultimului mic dejun, e ziua când vom preda cheia, e ziua când ne vom lua la revedere. Cât durează masa purtăm a scurtă discuţie, eu şi soţia. Amândoi recunoaştem că nu am venit prea entuziasmaţi aici. Nu aveam informaţii, nu aveam recomandări, cele spuse de cunoştinţe erau incomplete sau s-au dovedit eronate. Chiar ne întrebam, la un moment dat, dacă n-am făcut o greşeală. Iar acum... acum plecăm cu sufletul întristat de despărţirea de aceste locuri şi aceşti oameni, plecăm îndrăgostiţi de tot ce am văzut şi întrebându-ne de ce n-am veni şi la anul.

E ora unsprezece şi jumătate când strângem ultimele lucruri din cameră, predăm cheia, ne luăm la revedere de la recepţioner şi ieşim fără să privim în urmă, aşa cum am făcut şi ieri când am plecat de pe plaja Kathisma. Câţiva kilometri îi parcurgem fără probleme, dar ajungem la o intersecţie în „T” fără vreun panou indicator. O iau la dreapta, dar flerul meu de şofer călit îmi spune că nu e bine şi ne reîntoarcem în intersecţie. Un localnic ne confirmă eroarea şi că am trecut pe lângă drumul care se făcea în stânga noastră. Adevărul e că îl văzusem, dar fără nciun indicator am considerat că e un simplu drum de ţară. Regăsesc drumeagul, intru pe el şi îi dăm bătaie. În mod ciudat, peisajul este cu totul altul decât la venire. Atunci, avusesem marea în dreapta şi drumul fusese unul muntos. Acum nu se vede nicio mare, iar drumul este de şes. Opresc, întorc şi tocmai bine, apare o maşinuţă galbenă cu număr de Grecia. Îi fac semn, omul opreşte, îi spun nedumerirea mea, dar el îmi confirmă că acesta e drumul bun şi ne spune să îl urmăm. Întorc iar şi mă iau după el. A fost a doua mare greşeală pentru că eu i-am spus de Ioanina ca punct de reper, când ar fi trebuit să-i spun că vrem să mergem în Salonic. Asta a făcut ca, urmându-l pe bunul om, să ajungem chiar în Ioanina, dar în nordul ei, ceea ce a însemnat un plus de vreo treizeci de kilometri faţă de punctul de întâlnire cu autostrada spre Salonic, dacă nu mai mult. După ce terecem prin pasajul de sub lac, ne despărţim la o benzinărie, unde îi mulţumesc şi încerc şi eu să mai bag ceva benzină, dar nu reuşesc decât vreo patru litri. Ulterior, căutând pe hartă, descopăr că atunci când am venit, GPS-ul s-a comportat golăneşte, pentru că drumul pe care ne-a dus este mai lung, mult mai lung decât acesta de la plecare, cu toate ocolişurile lui. Trebuia ca ieşirea din autostradă s-o facem pe E 951 spre Neo Kaisereia şi apoi Potamia, Pangia, Kerasona, Filippiada şi apoi la dreapta spre Nea Kerasounta, Louros, Nikopoli şi Preveza. În loc de asta, el ne-a scos la Tyria, spre Kato Asprochori, Vardas şi aşa mai departe, pe un drum mai lung, mai muntos şi mai prost.

În continuare nu ne funcţionează niciun GPS, aşa că mergem doar după indicaţiile panourilor. Dar nu mai are nicio importanţă, pentru că dăm de autostradă cu monotonia ei. Pe drum mă gândesc oarecum timorat la kilomentri pe care îi voi face prin Salonicul cel aglomerat, pentru că habar nu am unde să ies de pe autostradă spre strada hotelului nostru. Dar există un Dumnezeu al şoferilor care nu şi-a întors faţa de la noi pentru că, intraţi pe linia de centură a oraşului, după câţiva kilometri văd un panou care scrie „Spre centru” şi chiar aşa a fost. M-a dus în centru, pe celebra promenadă Leoforos Nikis, la câteva sute de metri de hotel. E ora patru după-amiază, oră de vârf, şi mă întreb ce loc de parcare voi mai găsi. Păi, ce loc de parcare să mai găsesc, din moment ce este unul liber chiar în faţa hotelului nostru? De necrezut! Parchez regulamentar şi oftăm. Gata, încă un pas pe drumul spre casă a fost făcut.

Tineri şi neliniştiţi, nu ne proţăpim în cameră, în faţa televizorului, ci purcedem la drum. În mod miraculos unul dintre GPS-uri a început să palpite şi ne indică o benzinărie la vreo două străzi de noi. Socotim că e util un drum de recunoaştere pentru plecare de mâine, aşa că ne îndreptăm spre locul cu pricina. Şi găsim pompele de benzină. Zic pompele de benzină pentru că benzinăria este acum ascunsă într-un magazin cu piese de schimb auto! Proprietarul este un domn în vârstă, dar asta nu-l împiedică să fie deosebit de amabil, de vorbăreţ şi de vesel în scurta discuţie avută. Încă o dată mi se confirmă teoria că unui grec e suficientă o singură întrebare ca să-şi sune toate neamurile şi cunoştinţele ca să te ajute. Data trecută într-un garaj, acum în magazin! Preţurile sunt bune şi reţinem locaţia. Intrăm pe Filippou ca să ieşim spre Egnatia şi ajungem în dreptul Forumului roman. Deşi l-am mai văzut de numeroase ori, nu rezist să nu mă opresc pentru încă o privire. Nu ca să admir pista excelent nivelată pentru mijloacele acelor vremuri, nici ca să admir tribunele sau grajdurile şi încăperile subterane, nici arhitectura sau mărimea acestuia, ci cu totul altceva: wc-urile, sau grupurile sanitare sau latrinele sau cum vreţi să le spuneţi, pentru că înseamnă acelaşi lucru. N-am crezut niciodată că voi ajunge să admir vreodată nişte closete antice, dar este imposibil să nu o faci. Pentru că cizmarii sau căruţaşii sau senatorii care veneau să asiste la întrecerile acelor vremuri, nu îşi făceau nevoile pe la colţurile clădirii sau în ganguri întunecoase, ci în nişte grupuri sanitare perfect amenajate, întocmai ca cele de azi. Cioplite din piatră, cu cabine şi scaune separate, având forma şi funcţionalitatea celor de azi, îţi oferă o imagine incredibilă asupra nivelului de civilizaţie de acum două mii de ani. Pe hărţile Google le puteţi vedea în colţul din dreapta jos al Forumului, într-o incintă de formă semicirculară. Trecem razant pe lângă Arcul lui Galeriu (care a fost daco-sârb la origine; poate de aici, un motiv în plus pentru afinităţile istorice româno-sârbe). Cu figura lui arogantă şi satisfăcută de propriul ego, Galeriu este cel care a dat libertate creştinilor în cadrul Imperiului Roman după trei sute de ani de prigoană şi a propus ca imperiul să se numească dacic, nu roman, iar pe cetăţenii romani i-a tratat la fel de dur, precum aceştia îi trataseră pe daci în vremea lui Traian. Aşa că, jos pălăria în faţa Arcului ridicat în cinstea lui! În continuare, între haltele făcute prin diferite magazine, ne oprim şi vizităm biserica Ipapanti, micuţă şi pe jumătate scufundată în pământ, marea biserică Panaghia Dexia, care pare zugrăvită de curând şi un magazin de încălţăminte (fără vreo însemnătate istorică), de unde soţia îşi cumpără o pereche de sandale, tot fără vreo însemnătate istorică. Aş fi vrut să mai intrăm odată să vizităm Rotonta, dar timpul fiind limitat, ne axăm pe locaţii nevizitate încă. Şi iată-ne ajunşi în capătul Egnatiei, de unde ne întrebăm încotro s-o apucăm: cumva spre Turnul Alb? Nu, nici vorbă, l-am vizitat de vreo două ori. Acum este momentul pentru surpriza pregătită soţiei: vom merge să vizităm Turnul OTE.

Construcţia a fost ridicată cu prilejul Târgului Internaţional în 1966. Proiectul aparţine unui arhitect grec, A. Anastasiadis, iar soluţia constructivă aleasă este deosebit de interesantă. Un „ac” are înfipte în el un număr de patru “farfurii” la diferite niveluri, cea mai mare fiind cea mai de sus. „Acul” este deosebit de subţire, prin el circulând totuşi un lift pentru trei persoane şi instalaţiile tehnico-sanitare. Culmea, în grosimea asta minusculă, la ultimul etaj, funcţionează şi un grup sanitar, separat pentru femei şi bărbaţi, cu spălător cu tot. Dar ce nu ştie soţia (şi asta e surpriza!) este că restaurantul aflat la ultimul etaj se roteşte! În decurs de aproximativ o oră poţi cuprinde întreaga panoramă a oraşului şi, vă rog să mă credeţi, e superbă. Trag poză după poză, iar soţia identifică obiectivele care se perindă lin prin faţa noastră din panoul exemplificator aflat la fiecare masă. Este noapte, este târziu şi abia îndurăm să plecăm, mai ales că mojito pe care îl terminasem, coborâse undeva, spre picioare...

Ajunşi pe faleză zărim o construcţie mare şi ciudată, undeva, în capătul cheului şi decidem, după ce achiziţionăm un porumb copt, să mergem să vedem ce este. Şi este. Este un ditamai pachebotul german care tocmai îşi revarsă turiştii din cele vreo opt punţi. Făcând o paralelă la faţa locului, constat că înălţimea lui depăşeşte blocurile cu opt etaje din apropiere, iar lungimea o depăşeşte pe cea a gării maritime. Generatoarele de serviciu mormăie surd, contribuind la impresia înfricoşătoare a uriaşei nave. Cu această ocazie observăm că imaginea unor vapoare de mari dimensiuni ne produce o poftă de mâncare proporţională, drept pentru care intrăm în plin în cartierul Ladadika, adică în cartierul cu cele mai multe taverne pe metru pătrat. Şi adăstăm la Marathos. Pe care vi-l recomand cu atâta căldură că puteţi prăji un cârnat. Luăm loc şi intrăm în procedura cunoscută: instantaneu ni se schimbă faţa de masă şi ni se pune la dispoziţie un termos cu apă rece şi două pahare. Comandăm pui cu ciuperci în sos de vin pentru soţie, caracatiţă pentru mine şi o salată cretană pentru amândoi. Dacă cu primele feluri am nimerit-o, cu salata (delicioasă!) am dat-o în bară, pentru că ni se aduce un castron atât de mare încât încep să caut în jur persoane pe care le-aş mai putea invita la masă. În privinţa berii se pare că sunt probleme. Ospătarul mă întreabă:

- Ce doriţi să beţi?

- Aş prefera un Mithos, răspund eu simplu, greceşte. În Grecia eu beau doar bere grecească! continui cu trufie.

- Dar Mithos nu este bere grecească. Fix este bere grecească.

- Nu se poate!

- Ba se poate! Şi omul continuă văzând deruta mea: Mithos a fost cumpărată de nişte străini.

Înţeleg că omul trăieşte drama oricărui patriot (şi grecii sunt) atunci când o marcă naţională este vândută unor străini şi decid să particip şi eu la boicotul lui:

- Am înţeles perfect! Atunci, te rog să-mi aduci o bere grecească, un Fix!

Şi omul pleacă, aproape ţopăind de fericire, după care revine cu o stacană (draught, cum i se mai spune pe la noi, prin Drumul Taberei) atât de rece încât are gheaţă pe ea. Acum, pentru că suntem între noi şi de băut am băut-o, pot să vă mărturisesc că tot Mithos îmi place cel mai mult...

Dacă vă spun că tot festinul ăsta, inclusiv nişte chifle abia scoase din cuptor, bune de n-am lăsat fărâmitură, a costat sub douăzeci de euro, mă credeţi? Cu burţile gogonate, aparatul foto plin de poze şi târându-ne picioarele reuşim să ajungem la hotel. E încă devreme, mai sunt cinci minute până la miezul nopţii, dar mâine dimineaţă trebuie să fiu odihnit. Plecăm spre casă.

Să auzim de bine!