Fluidizatorii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vă mărturisesc că, de mic copil mi-am dorit să văd un reporter adevărat. Ca să înţelegeţi mai bine termenul, vă reamintesc interviul lui David Frost în care acesta a reuşit, prin întrebările puse, să-i stoarcă o lacrimă celebrului preşedinte Nixon.

Consider că un reporter bun este acela care foloseşte răspunsurile interlocutorului pentru o şarjă şi mai dificilă de întrebări. Un reporter bun este acela care îşi pune interlocutorul în dificultate nu prin bădărănia întrebărilor, ci prin adâncimea lor. Un reporter bun este acela care scoate adevărul la suprafaţă nu prin atitudine inchizitorială, ci prin precizia şi fineţea întrebărilor.

Ei bine, dacă pe David Frost l-am văzut în celebrul interviu, în mass media românească nu am văzut niciunul. Dacă nu era nesimţit, era prost, dacă nu era prost era lingău, dacă nu era lingău era neinspirat, dacă nu era neinspirat era nepregătit, dacă nu era nepregătit era neatent şi aşa mai departe.

Mai zilele trecute, căutând printre canalele televizorului, dau peste o emisiune pe teme de motociclism. Imaginile coloanelor de motociclişti erau întrerupte de secvenţe de interviu cu diverşi reprezentanţi ai acestora. Sau vorbitori. Sau purtători de cuvânt. Sau cum vreţi voi pentru că erau singurii care se remarcau spunând ceva, reporterul complăcându-se într-o tăcere inexplicabilă. Din spusele reprezentanţilor reieşea că motocicliştii sunt un fel de îngeri care funcţionează cu benzină, ei neavând nicio vină şi, mai ales, nicio responsabilitate.

Astfel, pentru câteva momente am avut ocazia să ascult părerile unor astfel de reprezentanţi ai motociclismului, care manifestau pentru drepturile lor. Nimic rău în asta şi grija faţă de viaţa oamenilor trebuie să îi preocupe nu numai pe motociclişti, ci pe toţi purtătorii de permise de conducere, indiferent de categorie. Toţi, indiferent de vehicolul condus sunt părţi ale aceluiaşi întreg care se numeşte participanţi la trafic. Partea hilară, ca să nu zic penibilă a intervenit când unul din reprezentanţi justifica cererile motocicliştilor prin afirmaţia că ei, motocicliştii, fluidizează circulaţia. Noi fluidizăm circulaţia, zice mândru motociclistul, iar reporterul nu zice nimic. Deşi ar fi putut să zică multe. De exemplu, adică cum fluidizează circulaţia? Au devenit motocicliştii corp în cadrul Poliţiei române? Stau ei prin intersecţii şi dirijează traficul? Coboară motocicliştii de pe motociclete şi împing maşinile să meargă mai repede? Şi pentru că reporterul tăcea, tot el vine cu o explicaţie şi mai grozavă: noi fluidizăm circulaţia pentru că ne strecurăm printre maşini. Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Aici reporterul ar fi putut să-i explice că bicicliştii o fluidizează şi mai şi pentru că ei merg şi pe trotuar. Iar pietonii o fluidizează de-a binelea pentru că se deplasează pe picioarele lor. Şi asta nu e totul, pentru că o fluidizare de pomină realizează cei care nu ies din casă. Sunt motocicletele cumva obiecte virtuale, imateriale, care nu ocupă locuri în spaţiu aidoma oricărui alt obiect aflat în circulaţie? Ar fi putut să-i spună că motocicleta, în momentul în care a pus cauciucurile pe asfaltul străzii, ocupă un volum în spaţiul acelei străzi aidoma oricărui alt obiect, indiferent unde s-ar afla, între maşini sau în spatele/faţa acestora

Credeţi că momentul umoristic oferit de motociclist se termină aici? Nţ. Nici vorbă. Motivat de tăcerea şi lipsa de reacţie a reporterului, omul continuă cu enumerarea câtorva sfaturi pentru şoferi, nu pentru motociclişti, unul dintre ele fiind acela că şoferii ar trebui să conducă uitându-se mai mult în oglinzile retrovizoare. Aici absurdul atinge culmi nebănuite pentru că şoferii nu pot şi nu au voie să-şi ia ochii de la parbriz. Ei nu conduc cu spatele, ci cu faţa. Din acest motiv legea îl consideră vinovat pe cel care loveşte din spate, pentru că cel din faţă trebuie să fie atent la ce are înainte, nu în urmă. Singurele momente când şoferul se uită în oglinzile retrovizoare şi e obligat să o facă este atunci când se asigură în vederea efectuării unei manevre. Poate el, motociclistul, ar fi putut să-l întrebe reporterul, să conducă uitându-se în oglinzile retrovizoare ale motocicletei? Cum adică să conducă uitându-se mai mult în oglinzile retrovizoare? Adică, uitându-se mai puţin la drum? De ce să nu se uite şoferii şi în sus? Dacă ratează vreun avion aterizarea? De ce să nu se uite şi sub maşină? Dacă le iese brusc în faţă un metrou? De ce să nu se uite şoferii în orice alte direcţii, numai în faţă nu?

Şi multe altele ar fi putut să-l întrebe. De exemplu, de ce motocicliştii trebuie să-şi forjeze motoarele la maximum după miezul nopţii doar ca să declanşeze alarmele maşinilor. Sau de ce trebuie să gonească inutil pe o porţiune de o sută de metri de bulevard, în loc să se înscrie la un concurs unde ar avea la dispoziţie kilometri de pistă. Sau de ce şoferilor trebuie să le joace ochii ca mărgelele pe aţă, când la stânga, când la dreapta, de frica vreunui motociclist care se poate ivi din senin în coasta maşinii. Sau că există nişte marcaje pe stradă, marcaje numite benzi de circulaţie şi care trebuie respectate de toţi participanţii la trafic. Şi multe altele ar fi putut să-i spună reporterul. Pentru că nimeni, fie el şofer sau motociclist, nu are dreptul să se joace cu viaţa. Pentru că nimeni, dar absolut nimeni nu poate avea grijă de viaţa ta mai bine decât ai tu.

Să auzim de bine!