A şaptea zi e de stat în casă în Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ne sculăm târziu, foarte târziu, atât de târziu încât ajungem să fim printre ultimii clienţi ai bufetului suedez. Mâncăm încet, parcă fără poftă şi tot ce ne dorim este să terminăm şi să ne întoarcem în cameră. Aşa cum stăm la masă mestecând cu privirile în gol, văd o maşină de la salubritate circulând pe stradă. O emoţie bruscă şi caldă mă cuprinde. Îmi privesc soţia cu ochi umezi şi văd că şi ea simte aceeaşi emoţie sinceră şi profundă datorată apariţiei maşinii de gunoi: este semn că greva celor de la salubritate s-a terminat!

Oarecum întremaţi de această constatare, ne reîntoarcem în cameră, ne privim scurt şi decidem: azi vom sta tolăniţi în pat toată ziua. Efectul celor 350 de trepte urcate cu bagaje cu tot la 40 de grade la umbră se simte încă. Pornim televizorul şi ne întindem în pat, prilej de a avea o activitate variată: când nu aţipim ne uităm la televizor, când nu ne uităm la televizor aţipim. Singurele rupturi de ritm au loc atunci când mai dăm pe gât conţinutul vreunei sticle de suc.

Acest gen de activitate, prin care încercăm să îmbinăm plăcutul cu utilul, ne dă prilejul câtorva constatări. Cu toată aţipeala, reuşim să vedem câteva filme care, culmea, nu sunt nici Greu de ucis şi nici Arma mortală, filme cu care televiziunile noastre ne-au adus la saţietate. Filmele pe care le vedem sunt numai filme noi şi exemplul cel mai bun este ultima versiune a lui Iron Man, film pe care, cu siguranţă, nu-l vom vedea pe posturile noastre mai devreme de trei ani.

O a doua constatare este legată de faptul că, cu toată aţipeala, am văzut filmele neîntrerupte de calupuri publicitare. Este pentru prima dată, după mulţi ani de vizionări, în care reuşim să vedem un film de la cap la coadă fără pauze publicitare. Desigur, părerile pot fi împărţite, dar noi ne-am simţit bine cu posturile greceşti care dau publicitatea doar în pauzele dintre filme sau dintre emisiuni.

Navigând printre diferite posturi am avut ocazia să urmărim nu numai filme, ci şi alte emisiuni, inclusiv reportaje. Câteva reportaje au fost despre problemele actuale ale turismului în Grecia. Reportajele au fost punctate de interviuri cu turişti, turiste sau personal din turism şi imagini cu diferite staţiuni sau plaje. Nu ziceţi nimic? Hai să vă mai dau o dată pasajul. Reportajele au fost punctate de interviuri cu turişti, turiste sau personal din turism şi imagini cu diferite staţiuni sau plaje. Nici acum nu ziceţi nimic? Atunci haideţi să rescriu rândurile ca şi cum reportajele ar fi fost văzute pe posturile româneşti. Reportajele au fost punctate de interviuri cu turişti, turiste cu ţâţele goale sau personal din turism şi imagini cu diferite staţiuni sau plaje cu turiste cu ţâţele goale. Ei, acum aţi văzut diferenţa? Nu există niciun reportaj despre turismul românesc, pe niciun post de televiziune în care, în locul problemelor, să nu fie prezentate ţâţe. Mă simt umilit de această proiecţie a femeilor din România ca obiecte sexuale, ca material didactic, ca să folosesc un eufemism. Multă decenţă, mult bun-simţ pe posturile greceşti de televiziune este a treia constatare făcută. Der altfel, trebuie să remarc că, deşi am colindat aproape toate plajele din Lefkada, la diferite ore şi în diferite zile, nu am întâlnit decât două turiste topless: o nemţoaică şi o sârboaică dar care, au avut măcar bunul simţ să stea naibii sub umbrelă şi să nu se fâţâie pe plajă. Nici urmă de vreo grecoaică, deşi numai de lipsă de erotism nu pot fi acuzaţi grecii...

Către orele serii, sătui de atâtea filme văzute şi atâta stat în pat, ne decidem să ieşim prin oraş cu atât mai mult cu cât, cu câteva zile în urmă, primisem un fluturaş cu o invitaţie la o Petrecere a Canalului. Ne schimbăm şi, înarmaţi cu diverse echipamente foto-video, ne deplasăm în faţa hotelului, pentru că exact pe acolo trece şi Canalul cu pricina. Timp mai este suficient, aşa că decidem să adăstăm la o terasă şi să luăm câte un frappe. Şi bine am făcut pentru că, iată, la masa de lângă noi ia loc un cetăţean grec, după vorbă, după port, vorba poetului. Bătrânelul, căci este o persoană în vârstă, comandă un espresso şi nici una, nici două, intră în vorbă cu noi. Astfel, aflăm că îi place espresso mai mult decât cafeaua simplă, că acest local îi place mai mult decât altele (şi are dreptate omul, pentru că, în preţul consumaţiei, acelaşi cu cel din alte localuri, ţi se include un termos cu apă rece şi o farfurioară cu trei gogoşele delicioase), că e cam vânt afară şi câte şi mai câte. Pe scurt, omul este încântător prin sinceritatea şi deschiderea lui, este foarte comunicativ, este sociabil, ce s-o mai lungim, este un grec get-beget. Râdem şi ne amuzăm toţi trei şi ne încântă această conversaţie cu un necunoscut al Lefkadei. Puteţi testa oricând spiritul gregar al grecilor oprind un oarecare pe stradă şi punându-i o întrebare. Imediat omul îţi va deşerta o tonă de explicaţii, îşi va suna prietenii, rudele, îi va chema şi pe alţii în ajutor, dar nu te va lăsa cu problema nerezolvată.

Întâmplarea mă face să-mi dau sema de unde ştiu interlocutorii mei că nu sunt grec, deşi presupun că le vorbesc greceşte. Pur şi simplu pentru că eu salut, pun întrebarea, aştept răspunsul, mulţumesc, salut şi plec. Niciodată doi greci autentici nu se vor rezuma doar la atât. Poposind într-o tavernă din Ithaki am observat un turist grec care comandase o cafea. Atât, o cafea. Era şi el acolo tot pentru prima dată, ca şi noi şi îl cunoştea pe chelner la fel de puţin ca noi. Cincisprezece minute pe ceas a stat de vorbă cu chelnerul. Spre ruşinea mea nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu un necunoscut atât de mult.

Dar se simte oarece mişcare, aşa că achităm şi părăsim incinta spre regretul bunului nostru interlocutor. Se apropie grupul celor implicaţi în serbarea anunţată, îmi fac loc şi trag câteva rafale de poze din diferite poziţii aşteptând să văd costumele populare. Dar, cu excepţia câtorva fete, nu văd nimic să aducă a costume populare, ci doar a ţinute vingtage. Ne mutăm pe podul aflat peste canal şi reuşesc să prind prin teleobiectiv o serie de cadre cu asfinţitul, atât de frumoase încât mă tem să nu am de furcă cu cei de la National Geographic...

Revenim pe mal, strecurându-ne printre clienţii teraselor, dar spectacolul întârzie să pornească. Prezentatorii nu mai prididesc cu mulţumirile adresate sponsorilor, iar noi aşteptăm. Într-un târziu, iată-i că apar venind pe malul celălalt al canalului, după ce parcurseseră toată lungimea falezei la pas. Auzim şi ceva acorduri muzicale, vedem cum două grupuri de dansatori încep să danseze, dar muzica nu este nici populară şi nici uşoară, ci de epocă, gavote şi menueturi. Nimic tradiţional, nimic să aducă a petrecere.

Dezamăgiţi, plecăm tocmai când pe cer apăreau salve de focuri de artificii din care apuc să fotografiez câteva. În colindările noastre prin Lefkada am întâlnit de câteva ori taverne unde, organizat sau ad-hoc, diferiţi solişti sau soliste îşi etalau talentele muzicale. Vă rog să mă credeţi că atmosfera, cântecele lor şi vocile lor mi s-au părut incomparabil mai frumoase decât acest spectacol. Plecaţi de pe cheu ne oprim şi ne socotim: unde şi cum îşi pot îneca amarul doi oameni dezamăgiţi de un spectacol? Păi, unde altundeva decât la taverna To Kato Vrizi în două farfurii cu cotlete de miel udate cu o sticlă de Retsina?

Drept pentru care luăm cap compas respectivul local cu stomacurile ghiorăind de foame. Luăm loc la o masă, care de acum încolo, va fi masa noastră, şi iată vine ospătăriţa. O fetiţă cu ochii strălucind de inteligenţă, toată numai spirit, argint viu, nu alta. După primele cuvinte copila ne întreabă în româneşte dacă vorbim româneşte. Sinceri cum ne ştiţi, recunoaştem, prilej de mare bucurie pentru toţi pentru că părinţii ei, stabiliţi în Grecia, sunt botoşeneni de origine. Iar de Botoşani mă leagă amintiri cât se poate de duioase... Cu acest prilej aflăm că numele localului vine de la un robinet (To Kato Vrizi se traduce prin Robinetul de Jos) cu apă potabilă aflat peste drum, montat pe un fel de stelă din marmură. Comandăm şi conversăm, prilej de a afla că, deşi elevă, lucrează pe perioada verii pentru a-şi agonisi bani pentru studiile superioare pe care intenţionează să le urmeze. Ne impresionează dorinţa copilei de mai bine, de a face ceva bun cu viaţa ei în loc să-şi piardă timpul prin baruri sau băgându-şi cercei în buric. Ni se aduc cotletele de miel, ni se aduce sticla de vin Retsina de 0,5 litri (culmea, au!) şi aici trebuie să vă fac două precizări. Cotletele de miel fac parte dintre plăcerile mele culinare mult dorite în perioada când mă aflu în Grecia, iar azi e prima oară de când suntem în Lefkada când beau vin Retsina în loc de bere Mithos. Cotletele de miel stropite cu Retsina sunt delicioase, aşa că decidem în unanimitate că, de acum încolo aici vom mânca. Observ cu mare satisfacţie faptul că soţiei îi place combinaţia culinară cotlet de miel-vin Retsina şi reţin amănuntul în modulul de memorie permanentă.

Sătui şi bucuroşi de nouă cunoştinţă făcută, ne întoarcem la hotel pentru a mai urmări un film la televizor...

Să auzim de bine!