Emoţii de cetăţean

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că sunt un tip sensibil şi mă emoţionez ori de câte ori mă gândesc la patria mea sau aud vorbindu-se de ea. Dar această emoţie este insignifiantă pe lângă cea care mă cuprinde când aud politicienii vorbind despre acest subiect.

Este unanim recunoscut faptul că politicienii se numără printre cei mai sinceri oameni. Nici nu e de mirare, atâta timp cât în acele funcţii nu pot accede decât oameni de mare probitate morală, cu o cultură vastă şi o educaţie pe măsură.

Aceste calităţi nu fac decât să dea o şi mai mare greutate vorbelor lor, mă fac să rezonez mult mai puternic la orice cuvântare de-a lor. Nu trebuie să aibă un stil declamator sau o gestică şi mimică pe măsură. Este suficient cuvântul lor de oameni integri şi simt cum mi se umple sufletul de sentimentele cele mai înalte.

Chiar dacă există persoane care emană idei aiuritoare, negândite şi nepregătite, doar din dorinţa de a arăta că ei sunt adevăraţi dictatori şi nu Ceauşescu sau alţii de teapa lui, cuvântările politicienilor mă liniştesc imediat. În fond, nici nu am de ce să mă alarmez. Atâta timp cât respectivele persoane au un întreg sistem social la dispoziţie, sistem cu care pot face ce vor şi când vor, dincolo de orice interese naţionale sau de orice noţiune de democraţie, faptele lor nici nu sunt de mirare, sunt de-a dreptul fireşti.

Având aceste avantaje, mi se pare chiar normal ca să decretezi a doua zi ce ai visat peste noapte, indiferent că nu ai niciun fundament sau consultare pentru respectivele declaraţii, nici măcar cu partenerii de guvernare. În fond, de ce sunt parteneri? Ca să pună întrebări? Ca să nu fie de acord cu ce ai visat tu? Nu, aceştia nu sunt parteneri, aceştia se numesc opoziţie.

Ei bine, chiar dacă în aceste momente simt oarece îndoieli privind capacitatea mea de înţelegere a unor enormităţi, iată că vin politicienii cu vorbele lor alinătoare. Doamne, şi ce frumos li se mai umflă obrajii când rostesc patrie, interes naţional, solidaritate, consens sau uniune naţională! Doar faptul că scriu aceste rânduri şi deja simt emoţia cum mă cuprinde. Cum pot să mai am vreo îndoială atunci când îi aud vorbind atât de duios, chiar patetic aş putea spune fără ca să exagerez.

Toate acestea reunite mă fac şi privesc prezentul şi viitorul cât mai calm, cât mai liniştit văzând oamenii competenţi care se preocupă în acest sens cu un profesionalism dovedit. Un singur lucru nu îl înţeleg în această logoree fără sfârşit despre consens, comunicare, uniune naţională şi binele ţării: de ce a fost nevoie ca U.D.M.R. să le spună guvernanţilor că trăsnaia împărţirii teritoriale nu se poate face aşa, pe genunchi, ci trebuie ca lucrurile să fie bine analizate şi studiate din toate punctele de vedere pentru ca cyborgii din PDL să se oprească în susţinerea ei, şi nu au făcut-o atunci când le-a fost cerută şi explicată de opoziţie sau de cei de la FMI?

Să auzim de bine!

Ultimele 3 minciuni

Imagine preluată de pe cartedecitit.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Minciuna are picioare scurte, spune un dicton românesc. Ca orice proverb, din orice cultură, şi acest proverb îşi are sorgintea într-un şir de experienţe reale. Dacă deplasarea astrelor pe cer a fost un exerciţiu mai dificil necesitând durate mari de observare şi o acuitate optică deosebită, constatarea că aflarea adevărului nu durează mult a fost mult mai lesne de făcut.

Dar nicicând în istoria unei civilizaţii, minciuna nu a avut picioare mai scurte ca acum. Minciuni mari, naţionale, cu impact formidabil asupra conştiinţei cetăţenilor sau asupra economiei ţării s-au spart ca un balon de săpun după nici două zile.

Nu este un secret pentru nimeni că în spatele sintagmelor “politică” sau “compromis” se ascund, de fapt, abilităţi deosebite de a emite şi controla minciuni. Nu cred că a existat în istoria civilizaţiei vreo epocă în decursul căreia politicienii să fie slăviţi pentru cinstea lor. Nici măcar în timpul secolului lui Pericle...

Se pare că dezvoltarea civilizaţiei a contribuit la dezvoltarea în aceeaşi măsură a minciunii, a falsului şi a înşelătoriei. Nu am stat ca să contorizez minciunile naţionale din ultimii ani, nu din motive de timp, ci din motive de număr. Aşa că, fiind atât de multe, m-am gândit ca să le rememorăm pe ultimele trei.

Antepenultima minciună naţională din cele trei selecţionate îi aparţine Primului Ministru. Cu mult fast, cu mult aplomb şi cu o voce gravă, acesta a fost auzit de populaţia unei ţări spunând că, după datele pe care le are la dispoziţie, România a ieşit din criză. Dar, de fapt, nu aceasta a fost marea minciună, ci aceea că, după doar câteva zile, când presa a dezvăluit falsitatea afirmaţiei, personajul a dat vina, ca un copil, pe altul, respectiv pe F.M.I., spunând că acesta a făcut respectiva afirmaţie şi nu el! Reacţia mincinosului? Zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care l-au ales? Tot zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care nu l-au ales? Şi mai zero!

Penultima minciună naţională a fost atunci când, acelaşi Prim Ministru, ne anunţa cu aceeaşi voce gravă şi la fel de serios că, “măsurile” (le-am pus în ghilimele pentru că nu pot fi numite măsuri) luate de guvernul condus de el sunt, de fapt, rodul unei minţi geniale, un laureat al premiului Nobel fiind cel care l-a inspirat cu scrierile lui, el nefăcând altceva decât să îi repete spusele. Aici, da, minciuna a fost din prima pentru că nu au trecut nici două zile şi respectivul savant a dat cea mai categorică dezminţire posibilă. Reacţia mincinosului? Zero! Reacţia aceloraşi cinci milioane de alegători? La fel de zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care nu l-au ales? La fel de zero!

În sfârşit, ultima minciună naţională a fost făcută prin contagiune. Tot poporul l-a putut vedea pe acelaşi Prim Mninistru cum, fiind în stânga Preşedintelui, spunea cu un rânjet stupid: „nu reorganizare administrativă, nu fonduri de la U.E.!” Nu cred că a mai mirat pe nimeni faptul că a doua zi, cei de la Comisia Europeană au invalidat brusc şi fără drept de apel gogomănia spusă, precizând că alocarea fondurilor nu are nicio legătură cu organizarea administrativ-teritorială a ţării. Recţia mincinosului notoriu? Zero! Reacţia votanţilor de mincinoşi? Şi mai zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care nu l-au ales? Cumplit de zero!

Aceste au fost ultimele trei mari minciuni naţionale. Ce este interesant nu este tupeul celui care le-a comis, ci alte două aspecte:

1. Văzând răspunsul prompt al celor implicaţi pe nedrept în gogomăniile spuse, nu ar fi fost la mintea cocoşului ca să te gândeşti că cei de afară te urmăresc şi ei? Că nu poţi spune orice prostie crezând că informaţia se opreşte la vamă? Că o lume întreagă le va afla şi te va urmări? Şi, ca urmare, să încetezi cu minciunile?

2. Văzând că ai fost prins nu cu una, ci cu trei minciuni, nu ar fi fost normal ca tu, primul ministru mincinos al unei ţări, să iei o coală de hârtie, să scrii pe ea “demisie” şi să pleci undeva, într-o peşteră din creierul munţilor, ca lumea să nu mai ştie de tine?

Să sperăm că au fost ultimele...

Să auzim de bine?

Sunt supărat

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Astăzi intenţionam să postez un articol vesel. Am abandonat ideea pentru că aseară m-am supărat. Mai bine zis, am fost supărat.
Cine m-a supărat?
O crainică de la un post de televiziune.
De ce m-a supărat o crainică de la un post de televiziune?
Pentru că mi-a dat o veste proastă.
De ce m-a supărat o crainică de la un post de televiziune pentru că mi-a dat o veste proastă?
Pentru că mi-a dat-o în timp ce făceam o iahnie de fasole.
De ce m-a supărat o crainică de la un post de televiziune pentru că mi-a dat o veste proastă în timp ce făceam o iahnie de fasole?
Pentru că mi-a dat dreptate. Iar eu m-am săturat să am dreptate.
Vă mai amintiţi articolul meu de acum câteva zile în care făceam trimitere la două postări de-ale mele din luna IANUARIE? Era vorba de faptul că statul, trimiţând oamenii în şomaj, va fi pus în faţa a două greutăţi concomitente:
1. Deşi nu are bani, va trebui să plătească (măcar o perioadă) ajutor de şomaj unor oameni care NU MAI PRODUC NIMIC şi
2. Şomerii nemaiplătind impozite şi contribuţii, vor determina scăderea veniturilor statului, venituri şi aşa subţiate din cauza punctului 1.
După cum uşor aţi observat, este vorba de un cerc vicios. Altfel spus, statul trebuie să dea bani unor oameni care nu mai produc bani. Ei bine, crainica ne anunţa că statului, din cauză că a trimis mulţi oameni în şomaj, i-au scăzut dramatic încasările la buget şi, pe cale de consecinţă, nu mai are fonduri să deconteze medicamentele către farmacii.
La Dumnezeu, la Allah, la Budha sau la cine trebuie să ne rugăm să le dea minte guvernanţilor noştri?
Să auzim de bine!

Maxime... politice încă la modă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

SA ZICEM CA EŞTI UN IDIOT. ŞI SĂ ZICEM CĂ EŞTI MEMBRU AL PARLAMENTULUI. DAR ASTA ÎNSEAMNĂ DEJA CA MA REPET.

(MARK TWAIN)

EU CRED CĂ O ŢARĂ CARE ÎNCEARCĂ SĂ PROSPERE PRIN STABILIREA DE TAXE MARI ESTE CA UN OM CARE, STÂND ÎNTR-O GĂLEATĂ, ÎNCEARCĂ SĂ SE RIDICE TRĂGÂND DE MÂNER.

(WINSTON CHURCHILL)

UN LIBERAL ESTE CINEVA CARE SE SIMTE ÎNDATORAT FAŢĂ DE APROAPELE SĂU, CARE DATORIE ESTE DE ACORD SĂ O PLĂTEASCĂ DIN BANII TĂI.

(GORDON LIDDY)

DEMOCRAŢIA TREBUIE SĂ ÎNSEMNE MULT MAI MULT DECÂT DOI LUPI ŞI O OAIE CARE VOTEAZĂ CE SĂ MĂNÂNCE LA CINĂ.

(JAMES BOVARD)

AJUTORUL EXTERN TREBUIE ÎNŢELES CA UN TRANSFER DE BANI DE LA OAMENII SĂRACI DIN ŢĂRILE BOGATE CĂTRE OAMENII BOGAŢI DIN ŢĂRILE SĂRACE.

(DOUGLAS CASEY)

GUVERNUL ESTE O MARE INVENŢIE, PRIN CARE TOATĂ LUMEA SE CHINUIE SĂ TRĂIASCĂ PE CHELTUIALA ALTORA.

(FREDERIC BASTIAT)

DACĂ TU CREZI CĂ SISTEMUL DE SĂNĂTATE ESTE SCUMP ACUM, STAI SĂ VEZI CÂT VA COSTA CÂND O SĂ FIE GRATUIT!

(P.J. O'ROURKE)

ÎN GENERAL, ARTA DE A GUVERNA CONSTĂ ÎN CAPACITATEA DE A LUA CÂT MAI MULŢI BANI DE LA O PARTE DE CETĂŢENI, PENTRU A O DA ALTORA.

(VOLTAIRE)

NICIO VIAŢĂ, LIBERTATE SAU PROPRIETATE NU ESTE ÎN SIGURANŢĂ, ATÂTA TIMP CÂT APARATUL LEGISLATIV ESTE ÎN SESIUNE.

(MARK TWAIN-1866)

SĂ VORBEŞTI ESTE IEFTIN, ÎN AFARĂ DE ATUNCI CÂND O FACE PARLAMENTUL.

(NECUNOSCUT)

RĂUL INERENT AL CAPITALISMULUI ESTE ÎMPĂRŢIREA NEECHITABILĂ A BOGAŢIILOR. BUNUL INERENT AL SOCIALISMULUI ESTE ÎMPĂRŢIREA ECHITABILA A SĂRĂCIEI.

(WINSTON CHURCHILL)

DE CE ARE NEVOIE ŢARA ASTA? MAI MULŢI POLITICIENI FĂRĂ LOC DE MUNCĂ.

(EDWARD LANGLEY)

UN GUVERN SUFICIENT DE MARE, INCAT SA-TI DEA TOT CE AI NEVOIE ESTE SUFICIENT DE PUTERNIC CA SA-TI IA TOT CE POSEZI.

(THOMAS JEFFERSON)

Să auzim de bine!

Elena Udrea

Să auzim de bine!
Aşa cum declaram şi într-un articol anterior, nu sunt înregimentat politic. Şi nu numai. Am căutat să fiu independent în judecăţile mele şi să nu fiu robul patimii sau al ambiţiilor inutile. Încerc să-mi păstrez o minimă obiectivitate faţă de lumea care mă înconjoară. Singurul filtru pe care-l utilizez este cel al bunului simţ. Simţ cu care, după cum spunea G.B. Shaw, nu ne naştem... Deşi evit de ani buni să citesc vreun ziar, de voie, de nevoie, mă mai uit la televizor. Asta face inevitabilă urmărirea unor reportaje sau emisiuni, chiar dacă nu le suport în întregime. Iar atunci când urmăresc un reportaj, sunt atent atât la calitatea informaţiei, cât şi calitatea imaginii.
Astfel, am putut constata existenţa unor reporteri care, înainte de a începe să vorbească, trag aer în piept cu zgomotul unei locomotive. Şi nimeni nu le zice nimic. Am putut constatat existenţa unor reporteri care fac greşeli gramaticale enorme. Şi nimeni nu le zice nimic. La fel de bine am constatat existenţa unor reporteri care au o exprimare atât de încâlcită şi ilogică încât nu poţi înţelege ce vrea să spună. Şi nimeni nu le zice nimic. Dar, la fel de bine, am constatat existenţa unor reporteri misogini. Şi nimeni nu le zice nimic. Iar cel mai concludent exemplu este cel al Elenei Udrea. Dacă este vorba de o filmare din cadrul unei reuniuni de Guvern, i se filmează buclele părului, culoarea unghiilor, lungimea rochiei, dar nu este filmată atunci când, în calitate de ministru, face o declaraţie sau un comentariu. Aşa cum se întâmplă în cazul miniştrilor bărbaţi. Cred că am văzut cel puţin trei reportaje făcute pe plaja din Mamaia, ocazie în care reporterul a avut adevărate crize de fetişism, filmându-i numai călcâiele sau degetele de le picioare. Mă întreb, oare călcâiele lui Videanu nu sunt la fel de relevante? Reporterii noştri au ajuns la concluzia că nu, ele nu se compară cu ale Elenei Udrea. Atunci când este prezentă la o reuniune sau un spectacol, i se filmează picioarele, pantofii, poşeta sau orice altceva, dar care nu sunt imagini relevante pentru un reportaj. Oare frizura lui Geoană nu e la fel de relevantă? Se pare că nu, pentru că nu am văzut niciun reporter preocupat de ea. Că este sau nu o femeie frumoasă e un lucru de discutat.
Dar accentul care se pune cu atâta intensitate pe aspectul ei fizic, comparativ cu atitudinea faţă de oricare alte personalităţi politice, depăşeşte bunul simţ. Nu am văzut niciun reportaj în care să se comenteze frumuseţea lui Hrebenciuc, de exemplu. Pentru mine, imaginile şi comentariile făcute pe seama înfăţişării, ei mi se pare manifestări de misoginism din cele mai clare. Este reluată la o altă scară atitudinea tabloidelor, atitudinea de spectatori prin gaura cheii care, se pare că a devenit o dominantă a noastră. Dar lucrurile nu se opresc aici. În toată mass media are loc o adevărată exorcizare a Elenei Udrea. Niciun ministru nu beneficiază de o asemenea analiză dură şi nemiloasă a acţiunilor desfăşurate, niciun ministru nu e atât de pomenit în comentarii, indiferent dacă are legătură sau nu, ca Elena Udrea. E vinovată de toate relele, de toate imaginile nefavorabile ale ţării, până la urmă cred că va fi găsită vinovată că s-a născut. Berceanu a dat-o în dude cu autostrăzile? Şi ce dacă? hotărăsc reporterii noştri. Au fost câteva ştiri, vreo două comentarii. Că este vinovată sau nu, că face greşeli sau nu, astea nu sunt acţiuni specifice numai ei, ci şi altor miniştri sau parlamentari. Emisiuni întregi sunt dedicate acţiunilor desfăşurate de ea, în detrimentul prezentării acţiunilor altor personalităţi politice. Faptul că este bogată, faptul că a reuşit în viaţă nu consider că sunt nişte tare, decât în măsura în care le privim printr-o mentalitate comunistă. A fraudat vreun fond avut la dispoziţie sau şi-a dobândit averea în mod ilicit? Să-şi spună justiţia cuvântul. Lucrurile s-ar rezolva mult mai simplu dacă cel care o suspectează ar chema-o în instanţă. M-am săturat să-i văd pantofii la fiecare telejurnal, m-am săturat să aud cât de proastă este la fiecare emisiune de analiză.
Cu mic cu mare ne conformăm comportamentului de chibiţ. Să fim oare o naţiune de chibiţi misogini? Îmi doresc ziua când voi putea deschide televizorul fără să mi se prezinte imagini cu călcâiele ei, când, auzind pomenit numele ei de vreun reporter, să mă întreb „oare ce mai face Elena Udrea, că nu am mai auzit de mult de ea?”
Să auzim de bine!

O analiză a absurdului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa după cum spuneam, nu sunt înregimentat politic. Pe lângă motive, am şi avantaje. Cel puţin, acela de a critica pe oricine, oricând. De câteva zile văd şi aud o serie de comentarii pe tema unui candidat la fotoliul de parlamentar. Este vorba de o dispută între fiul lui Prigoană şi un om de afaceri. Ce este interesant după atâtea zile de discuţii, este faptul că nimeni nu sesizează absurdul situaţiei. Haideţi să încercăm împreună o mică analiză a absurdului.
Primo. Un anumit tip, om de afaceri din câte am înţeles, şi-a depus candidatura pentru un loc în parlament. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, ţin să reamintesc faptul că parlamentul este una din principalele instituţii ale statului, aici elaborându-se legile care ne vor guverna. Unde este absurdul? Simplu. În faptul că singura abilitate a respectivului este aceea de om de afaceri. Nu are nicio pregătire politică, nicio şcoală politică, nicio realizare pe tărâm obştesc sau politic. Concluzia vine de la sine: pentru a accede în parlament, ADICĂ ACOLO UNDE SE FABRICĂ LEGILE, nu trebuie să ai altă calitate decât aceea de om de afaceri. Adică, să ai bani. Ce şcoală, ce pregătire, ce realizări? Astea-s pentru fraieri.
Secundo. Peste prima candidatură vine fiul lui Prigoană cu a lui. Acelaşi CV: nicio pregătire sau şcoală politică, nicio realizare. Mai mult decât atât, flăcăul vine trăgând după el un capăt de dosar penal şi multe aventuri care denotă o comportare departe de aceea pe care sperăm să o aibă un parlamentar. Contează cumva aceste tare? Absolut de loc. Ce contează şi la el sunt banii. Care, acum sunt ceva mai mulţi decât ai contracandidatului. Iarăşi ne vine o concluzie în faţa ochilor: pentru a accede în parlament e suficient să ai cât mai mulţi bani.
Tertio. În acest război al rozelor iată că vine din tăriile cerurilor şi linişteşte apele cine altul decât tatăl lor, preşedintele partidului. Metoda la care recurge este una deosebit de uzitată dar şi eficientă: un telefon scurt prin care primul este somat să stea cuminte în banca lui. Faptul că acesta îşi depusese candidatura deoarece dorea să se dedice binelui ţării este evidentă, din moment ce acceptă supus şi se retrage. Iar aici apare al treilea absurd: motivul invocat de preşedintele de partid. Care nu e altul decât că băiatul lui Prigoană s-a implicat mai mult în ajutorul acordat preşedintelui cu ocazia alegerilor. Cu ce l-a ajutat, cum s- a manifestat acest ajutor, nimeni nu ştie. Dar ne ajută să ajungem la a treia concluzie: ca să accezi în parlament este suficient să-ţi ajuţi (fie doar cu prezenţa) candidatul în alegerile pentru preşedinţie. Ulterior, acest aport îţi va da calificări şi aptitudini nebănuite, ceva în genul sărutului care transformă un broscoi în Făt Frumos.
Să auzim de bine!