Topul emigranţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Emigrarea a fost şi va rămâne un fenomen real atât timp cât vor exista graniţe şi chiar după aceea. În fond, consider că dreptul de a munci oriunde drept un drept fundamental al omului. Ubi bene ibi patria/unde e bine acolo e patria, ne învăţau romanii acum mai bine de două mii de ani.
Dacă la acest drept, pe care oamenii îl percep mai mult sau mai puţin concret, adăugăm un preşedinte care îndeamnă la aşa ceva, rezultatul devine cât se poate de concret. Statisticile blogului meu îmi indică faptul că este citit în peste nouăzeci şi patru de ţări, ceea ce denotă faptul că în respectivele ţări există măcar un român. Având în vedere această amploare, acest adevărat exod al românilor, cred că un top nu poate fi decât de folos pentru îndrumarea tinerei generaţii.
Pe primul loc (şi cei mai puţini numeric) sunt oamenii cu adevărat capabil, mai mult sau mai puţin genii, dar care ştiu ce vor de la ei şi de la viaţă. Oameni care au observat că realitatea românească nu le poate oferii condiţiile în care ei şi-ar putea face dovada abilităţilor pe care le deţin, dar varii ţări se întrec în asemenea oferte.
O a doua categorie (şi ceva mai numeroasă) ar fi aceea a oamenilor care emigrează din dorinţa sinceră de a munci şi de a realiza ceva, lucru imposibil de realizat într-o ţară în care doar preţurile se aliniază cu cele europene. Aceştia se angajează cine ştie pe unde, muncesc mult şi cu folos, după care se întorc doldora de bani şi cu existenţa asigurată. Ba, unii din ei, mai naivi, îndrăznesc să investească în vreo afecere în România, ceea ce îi aduce imediat cu piciorele pe pământ.
O a treia categorie, şi mai numeroasă ca precedenta, este cea a celor săraci, realmente pauperi şi care, pe lângă acest necaz mai au un altul: nu au nicio calificare. Împinşi de nevoi şi de copii (în mod curios, familiile sărace au mai mulţi copii decât cele bogate). Bieţii oameni iau drumul străinătăţilor, muncesc ca robii pe un salariu de nimic, dar mai bun decât în România şi, cu preţul unei vieţi trăite în meschinărie, trimit acasă tot ce câştigă.
În sfârşit, ultima categorie este cea a lacomilor, a celor avizi de mult, tot mai mult, mereu mai mult. Şi se pare că este cea mai numeroasă. Aceştia emigrează pe motivul declarat al sărăciei, abandonându-şi copiii, oameni care nu vor să se mai întoarcă indiferent cât au strâns sau cât au plâns copiii după ei, oameni care şi-au făcut în ţară palate, nu case, dar pe care le locuiesc doar copii lor cei abandonaţi, oameni care au umplut aşa-zisele case cu mii de covoare zi zeci de televizoare cu ecrane de un metru, dar la care nu se mai uită nici măcar copiii lor cei aruncaţi în deznădejdea singurătăţii. Sunt oameni la care strălucirea ochilor s-a transformat în cea a unei monede, oameni care nu mai au sfânt nici măcar numele copiiilor, oameni care trăiesc doar pentru bani, fără să mai ştie nici ei pentru ce le trebuie.
Să auzim de bine!