Victoria capitalismului victorios

Imagine preluată de pe linia1.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Câteva probleme care nu sufereau amânare m-au obligat să părăsesc Bucureştii treziţi la primăvară şi să mă îndrept spre comuna copilăriei mele. Între a merge singur cu trenul şi a merge cu maşina împreună cu soţia am ales a doua variantă.
Aşa că, dacă la orele opt şi douăzeci porneam motorul, abia pe la nouă şi zece am reuşit să ieşim din Bucureşti spre Braşov, ca prim punct intermediar. O scurtă pauză de alimentare la intrarea în oraş (pentru că acasă nu avusesem timp să fac plinul) ne relevă faptul că în provincie benzina este mai ieftină decât în Bucureşti. Reuşim să traversăm Braşovul şi nenumăratele sale sensuri giratorii în care nimeni nu respectă regulile de prioritate şi ne îndreptăm spre pitoreasca Sighişoară pe care o traversăm în doi timpi şi trei mişcări ascunşi în umbra castelului. După Sighişoara ne îndreptăm spre Târgu Mureş, oraşul meu de coşmar pentru că, datorită lipsei indicatoareleor, traversarea lui nu poate fi numită altfel. Dar, ajutaţi de GPS trecem şi peste acest obstacol din viaţă şi luăm drumul Reghinului, lucru pe care îl regret şi acum pentru că, în continuare, nu mi-a fost dat să întâlnesc drum mai denivelat şi de o calitate mai proastă.
Dar, cu ajutorul lui Dumnenzeu, ne vedem la destinaţie unde suntem aşteptaţi cu braţele deschise. Nu numai de drag, ci şi cu speranţa că am adus ceva pâine. Pentru că în satele româneşti din secolul al XXI-lea ţăranul nu mai are grâu şi nu mai face pâine, ci o cumpără ca orice muritor. La fel de bine cum trebuie să cumpere brânză sau făină de mălai pentru mămăligă. Îmi amintesc zilele când mergeam cu verii mai mari la câmp cu carul cu boi ca să împrăştiem gunoi şi nu sunt mii de ani de atunci. Dacă eram cuminţi, cei bătrâni ne lăsau să ţinem coarnele plugului şi, vă rog să mă credeţi că nu era miros mai frumos decât cel al pământului reavăn în care urma să punem grăunţele. Poate doar cel al pâinii cu cartofi pe care o făceam în casă tot la două zile. Cete de copii alergam pe uliţele satului zburătăcind găinile, trimişi cu diverse treburi: cu bidonul la ferma de lapte ca să aducem zer pentru porci, cu merinde la cei care lucrau la câmp sau la moară. Acum, în sat mai sunt doar trei copii care nu mai aleargă şi nu se mai joacă pe dealuri, ci stau în faţa calculatorului, care i-a tâmpit suficient de mult ca să nu mai salute pe uliţă indiferent cine era persoana, aşa cum făceam noi.
Fermele uriaşe care existau la capetele drumului ce stăbate satul sunt acum ruine care mă privesc cu ochii goi ai ferestrelor sparte. Nici urmă din taurii fioroşi, care ni se păreau mari cât o locomotivă sau a vacilor cu ugerele cât bidoanele. Nici urmă din porcii care ne asurzeau cu guiţatul lor şi cu spinarea mare cât o canapea pe care ne plăcea să călărim. Nicio urmă, nimic... parcă n-ar fi existat vreodată.
Am parcurs cei 18 kilometri care despart comuna de cel mai apropiat oraş de zeci, dacă nu de sute de ori, o dată chiar pe jos, dar niciodată, indiferent cât a fost comunismul de ticălos, nu a fost mai plin de gropi şi mai denivelat. Atât de distrus încât, după ce am rezolvat treaba în oraş am refuzat să mă mai întorc în comună şi am înnoptat la un hotel pentru că m-ar fi costat mai mult reparaţiile maşinii.
Peste drum de casa bătrânească se afla moara. Moara în păcănitul cătreia, în sezon, adormeam şi mă trezeam. Moara care atrăgea şiruri nesfârşite de oameni veniţi cu care şi căruţe gemând de sacii cu grâne aduse la măcinat. Oameni care veneau de noaptea ca să-şi ia rândul. Moara care ne vrăjea minţile noastre de copii cu motorul ei negru şi cu pietrele uriaşe învârtindu-se zi şi noapte. Moara, al cărei păcănit nu mi-a lipsit niciodată în copilărie, acum nu mai este.
Să auzim de bine!