Ce şi-a făcut dreapta cu mâna ei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că şi această sesiune de vot s-a termiant. Evident că se vor iţi voci care să susţină că au fost alegeri fraudate (de parcă partidele care au obţinut câteva procente ar fi obţinut 99,99 % dacă nu erau fraudate...) sau voci care vor susţine că vina o poartă adversarii, nu ei. Se vor face comentarii despre modul în care a fost dusă campania electorală, despre abuzuri sau privaţiuni, dar nu şi despre propriile greşeli de campanie. Blogger-ii politici vor posta articole patetice, se vor concepe scenarii, se vor face comentarii şi mese rotunde, se vor lua interviuri şi se vor face prognoze privind dezastrul în care va fi târâtă România mea, ţărişoara mea! de rezultatul acestui vot.
Dincolo de toate acestea, precum şi de curiozitatea de a-l auzi pe dl. Antonescu dându-şi demisia de la conducerea partidului, ne vom permite câteva consideraţii care ţin mai mult de bunul simţ decât de pregătirea politică.
Voturile exprimate duminică, multe, puţine, câte au fost, dovedesc faptul că, cel puţin pentru cei care s-au prezentat la vot, măsurile de austeritate impuse de FMI-ul producător de dezastre nu mai au nicio acceptare. Aşa cum spun tot mai multe voci autorizate în toată Europa, nu sărăcia şi privaţiunile vor duce la creşterea economică, aşa cum, de fapt, nici nu au dus. Oamenii nu mai vor să audă de austeritate şi, în acest sens, gestul domnului Băsescu de a-şi asuma măsurile luate de un cabinet condus neconstituţional de el, nu a fost un act de bărbăţie politică, ci unul de sinucidere politică.
În al doilea rând, trebuie avut în vedere că votul favorabil a fost acordat stângii în condiţiile unei mass media dezlănţuite împotrivă-i, ceea ce te face să te întrebi, ca simplu cititor, cui se adresează această mass media. Nu a existat ziar, revistă, emisiune radio sau de umor, masă rotundă sau comentariu, emisiune de televizor sau publicaţie în care stânga să nu fie criticată, ridiculizată, blamată. Un întreg cor bine armonizat a stigmatizat orice vorbă şi orice faptă a stângii în speranţa forţării unei victorii care, iată, nu a fost dorită de votanţi.
În aceeaşi măsură, trebuie remarcat faptul că elitismul (pe care îl menţionam în articolul precedent) promovat de partidele de dreapta nu a prins la public şi nici nu avea cum, din moment ce îndemnurile englezeşti de genul Vote for... sau Keep calm... nu sunt înţelese de majoritatea populaţiei. În condiţiile în care organele de resort îşi pun problema de a verifica dacă sunt alfabetizaţi candidaţii la permisul de şofer, lozincile englezeşti nu motivează pe nimeni, nici măcar dacă e vorba de reclamă la o pastă de dinţi...
La fel de importantă este lipsa unei adevărate ideologii de dreapta sau a educării populaţiei în înţelegerea ei. Este clar pentru oricine că PNL a pierdut din cauza ieşirii din USL. Dar nu e un motiv suficient. PNL a pierdut şi din cauza apropierii tot mai evidente de partidul domnului Băsescu, care rămâne fidel crezului său de a fi un vajnic promotor al femeilor în politică, dar nici acesta nu ni se pare un motiv suficient. Motivul cel mai grav pentru care PNL a pierdut, credem a fi afilierea la ideologia domnului Băsescu, ceea ce înseamnă lipsa oricărei ideologii de dreapta. Pentru că un crez politic de genul scopul meu în viaţă este să nu iasă Ponta preşedinte nu este o doctrină politică, nici de dreapta, nici de stânga, oricât ar aplauda admiratorii strânşi în sală asemenea vorbe. Iar domnul Antonescu, spre dezamăgirea multora, exact asta a făcut, mesajul său electoral axându-se doar pe blamarea şi condamnarea domnului Ponta. Desigur că asemenea concepţii pot interesa câteva babe cârcotaşe aflate la coadă, dar în niciun caz un om lucid la exprimarea votului.
În sfârşit, votul de duminică ar trebui să marcheze două persoane care au făcut cât un partid, dar din sensuri diferite. Domnul Diaconu, a cărui victorie de a reuşi să intre de unul singur în Parlamentul european ar trebui să-l motiveze în muncă mai mult decât pe oricare alt parlamentar european şi eşecul domunlui Ungureanu care, măcar acum, ar trebui să înţeleagă că domnul Băsescu nu a vorbit serios când l-a propulsat în politică.
Nu ştim câţi ideologi de drepta vor citi aceste rânduri, dar dorinţa noastră sinceră ar fi ca, măcar acum, să se trezească şi să se apuce serios de treabă pentru a întregi organismul politic românesc.
Să auzim de bine!

Topul emigranţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Emigrarea a fost şi va rămâne un fenomen real atât timp cât vor exista graniţe şi chiar după aceea. În fond, consider că dreptul de a munci oriunde drept un drept fundamental al omului. Ubi bene ibi patria/unde e bine acolo e patria, ne învăţau romanii acum mai bine de două mii de ani.
Dacă la acest drept, pe care oamenii îl percep mai mult sau mai puţin concret, adăugăm un preşedinte care îndeamnă la aşa ceva, rezultatul devine cât se poate de concret. Statisticile blogului meu îmi indică faptul că este citit în peste nouăzeci şi patru de ţări, ceea ce denotă faptul că în respectivele ţări există măcar un român. Având în vedere această amploare, acest adevărat exod al românilor, cred că un top nu poate fi decât de folos pentru îndrumarea tinerei generaţii.
Pe primul loc (şi cei mai puţini numeric) sunt oamenii cu adevărat capabil, mai mult sau mai puţin genii, dar care ştiu ce vor de la ei şi de la viaţă. Oameni care au observat că realitatea românească nu le poate oferii condiţiile în care ei şi-ar putea face dovada abilităţilor pe care le deţin, dar varii ţări se întrec în asemenea oferte.
O a doua categorie (şi ceva mai numeroasă) ar fi aceea a oamenilor care emigrează din dorinţa sinceră de a munci şi de a realiza ceva, lucru imposibil de realizat într-o ţară în care doar preţurile se aliniază cu cele europene. Aceştia se angajează cine ştie pe unde, muncesc mult şi cu folos, după care se întorc doldora de bani şi cu existenţa asigurată. Ba, unii din ei, mai naivi, îndrăznesc să investească în vreo afecere în România, ceea ce îi aduce imediat cu piciorele pe pământ.
O a treia categorie, şi mai numeroasă ca precedenta, este cea a celor săraci, realmente pauperi şi care, pe lângă acest necaz mai au un altul: nu au nicio calificare. Împinşi de nevoi şi de copii (în mod curios, familiile sărace au mai mulţi copii decât cele bogate). Bieţii oameni iau drumul străinătăţilor, muncesc ca robii pe un salariu de nimic, dar mai bun decât în România şi, cu preţul unei vieţi trăite în meschinărie, trimit acasă tot ce câştigă.
În sfârşit, ultima categorie este cea a lacomilor, a celor avizi de mult, tot mai mult, mereu mai mult. Şi se pare că este cea mai numeroasă. Aceştia emigrează pe motivul declarat al sărăciei, abandonându-şi copiii, oameni care nu vor să se mai întoarcă indiferent cât au strâns sau cât au plâns copiii după ei, oameni care şi-au făcut în ţară palate, nu case, dar pe care le locuiesc doar copii lor cei abandonaţi, oameni care au umplut aşa-zisele case cu mii de covoare zi zeci de televizoare cu ecrane de un metru, dar la care nu se mai uită nici măcar copiii lor cei aruncaţi în deznădejdea singurătăţii. Sunt oameni la care strălucirea ochilor s-a transformat în cea a unei monede, oameni care nu mai au sfânt nici măcar numele copiiilor, oameni care trăiesc doar pentru bani, fără să mai ştie nici ei pentru ce le trebuie.
Să auzim de bine!