O glumă digitală

Imagine preluată de pe femeia.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Se pare că şirul întâmplărilor nostime prin care am trecut în perioada efectuării stagiului militar nu se mai termină. Azi veţi avea ocazia să vă delectaţi cu una nouă.

Coşmarul acestei perioade nu este, cum aţi fi tentaţi să credeţi, instrucţia sau viaţa grea, plină de privaţiuni. Nu, nici vorbă! Coşmarul ei este monotonia. Aceleaşi figuri cu aceleaşi ticuri sau obiceiuri, acelaşi program efectuat cu ceasul în mână, aceleaşi acţiuni, aceleaşi mirosuri în dormitor, aceeaşi mâncare...

O fericită coincidenţă face ca să am în jurul meu, chiar dacă de la alte companii, adevărate caractere latine, oameni cu sânge în veioză, cu imaginaţie şi spiritul treaz. Asta e partea bună a lucrurilor. Partea tristă este că ni s-au cam terminat subiectele glumelor sau păcălelilor. Le-am tras câte o păcăleală straşnică şi ofiţerilor şi subofiţerilor şi colegilor. Chiar şi între noi ne-am exercitat de numeroase ori acest drept de a râde. Acum, nu prea mai avem de cine să ne luăm. Totuşi, numărul cadrelor militare într-o cazarmă este limitat... iar ca să ne mutăm în altă cazarmă nu poate fi vorba. E drept, petrecerile nocturne ne ţin spiritul treaz, dar nu suficient...

Stăm strânşi în infirmeria pe care o conduc şi dezbatem subiectul. Acţiunea este binevenită pentru a mă scoate din depresia provocată de reuşita mea de a arde un sterilizator. De fapt, nu arderea în sine îmi provoacă depresia, ci faptul că este a treia în ultimele două săptămâni...

- Fraţilor, deschid sesiunea, eu va trebui să am, cel puţin o perioadă scurtă de timp, o conduită mai retrasă, subterană aş îndrăzni să spun, de când m-a prins generalul că am plecat la film şi nu am predat cartuşele din gardă (vezi http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/09/munitia-bate-filmul_20.html#axzz1JrB6L1Uc).

- Da, ai dreptate aici. Iar de sergent şi caporal nu ne putem lua că se pot supăra şi nu ne mai scot la instrucţie. Şi vă amintiţi şi voi ce vin delicios am băut ultima dată..., intervine Cornel (vezi http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/09/utilitatea-salamului.html#axzz1JrB6L1Uc).

- Pe Mustaţă, colonelul, trebuie să îl iertăm pentru că i-ai făcut tu pocinogul cu trasul vinului, continuă ideea Nae aruncându-mi priviri acuzatoare (vezi http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/09/cum-se-trage-vinul.html#axzz1JrB6L1Uc).

- Şi nici de Cornel, locotenetul de la chimic, nu putem să ne apropiem de când l-a prins pe Vio că a închis plantoanele în dormitor, intervine în rechizitoriu Ştefan (vezi http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/09/rondul-de-noapte.html#axzz1JrB6L1Uc).

Mă simt jenat de acuzaţiile care cad nedreptăţit asupra mea, aşa că intervin:

- Zău? Dar goarna cine a înfundat-o? Auzi, cu o pară! Tot eu? şi mă uit crâncen la ei (vezi http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/04/noua-trompeta.html#axzz1JrB6L1Uc).

- Nu, nu tu, ce e drept, e drept. Dar nu tu eşti cel care a pus un soldat bolnav ca să doarmă pe biroul comandantului Spitalului de Linia I pe motiv că nu mai ai paturi libere? Aud? Şi acum, după două săptămâni, îi miroase biroul a spirt, mormăie el în continuare.

Discuţia începe să capete o turnură periculoasă, aşa că trebuiesc luate măsuri urgente. Într-o străfulgerare de inteligenţă, lucru care mă miră chiar şi pe mine, îmi amintesc de Pricop.

Pricop este un coleg de-al nostru, venit nu ştiu de unde la şcoala de sanitari. Foarte moderat în manifestările lui exterioare, chiar tăcut, bun executant, bun coleg, dar fără iniţiativă. Atât de lipsit de iniţiativă încât execută toate ordinele fără crâcnire, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este puţin jenant chiar pentru un soldat... Mai mult de atât, nu numai că le execută, dar o face cu brio şi printre primii. Zelul lui se manifestă la modul cel mai supărător în momentul alarmelor, când reuşeşte să fie întotdeauna primul echipat. De aici şi până la poanta la care mă gândesc nu mai este decât un pas. De fapt, un deget... Aşa că ticluim planul şi îi avertizăm pe toţi de existenţa lui.

Ziua trece, se termină programul de seară şi toată populaţia cazarmei merge la dormitoare pentru o odihnă binemerită. Pricop al nostru nu face nici de data asta vreo excepţie şi reuşeşete să fie primul care se dezechipează şi care se bagă în aşternut. De obicei dorm în infirmerie, nu numai de dragul de a fi alături de bolnavi peste noapte, ci pentru că am la dispoziţe o cadă de baie pe care o folosesc intensiv, mai ales când prind vreun soldat valid şi îl pun să facă focul la boiler... De data asta, voi dormi în dormitor, alături de masa luptătorilor, alături de talpa ţării, de oamenii fără frică, aşa cum îi stă bine adevăratului conducător... Doar că vin ceva mai târziu în dormitor. Suficient de târziu ca Pricop să fie adormit, iar eu să îi pot lega o sfoară lungă de vreo trei metri de degetul mare de la piciorul drept. Cu liniştea dată de conştiinţa lucrului bine făcut mă bag în pat, dar nu înainte de a chema plantonul de schimbul doi şi să-l intruiesc ca, fix la orele două şi un sfert, să strige Alarmă! la urechea lui Pricop. Îl avertizez cu ocazia asta că viitorul lui atârnă de intensitatea cu care va striga. Şi adorm.

Fix la ora stabilită, un strigăt neomenesc de Alaaarmă! mă face să sar din pat. Pe mine şi pe toţi din dormitor. Dar, ca de obicei, Pricop e primul care sare din pat. Şi, în văzul tuturor, tot el e primul care se repede ca să se echipeze. Face un pas, noi ne ridicăm în capul oaselor, face al doilea pas, noi ne ridicăm din paturi, iar la al treilea cade cât e de lung pe pardoseala dormitorului cu un zgomot de sac cu oase. Şocul căderii îl reţine câteva secunde, suficiente cât să observăm că a rămas cu un picior în aer, lucru cât se poate de explicabil dacă ne gândim că era prins cu sfoară de degetul mare care, acum, ni se pare că ar fi excesiv de lung. Instinctiv izbucnim cu toţii într-un râs homeric, iar Nae îşi permite ca să-l întrebe printre hohote:

- Bre, Pricoape, te-ai supărat?

La care, Pricop al nostru îi dă un răspuns ameţitor în timp ce se zbate ca un peşte pe uscat:

- Tu eşti sănătos la cap? Nu ai auzit că e alarmă?

Să auzim de bine!

Dizidenţa la români

Imagine preluată de pe ziare.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Într-o postare anterioară făceam o uşoară aluzie la dizidenţa română. Mai bine zis, la subţirimea ei. Spre deosebire de alte ţări, unde aceasta s-a manifestat plenar (şi nu mă gândesc acum doar la Cehoslovacia şi nici doar la vremurile moderne), la noi s-a manifestat în cel mai pur stil balcanico-românesc. Cei cărora nu le plăcea regimul fugeau peste graniţă şi se angajau la Europa Liberă, ulterior dovedindu-se că au fost colaboratori ai Securităţii... Iar cei care nu fugeau la Europa Liberă, plecau în Vest cu diferite de burse şi granturi... În mare, cam aceasta a fost imaginea dizidenţei noastre. Ca de obicei, un lucru făcut la întâmplare şi fără finalitate. Iar mult trâmbiţata literatură de sertar s-a dovedit un mare fâs.

Ca să aveţi o imagine cât mai realistă a situaţiei, vă voi oferi două exemple. Eram într-o localitate de provincie, imediat după Revoluţie. În timp ce aşteptam rezolvarea unor acte în holul primăriei, un post de radio difuza un interviu cu un scriitor român, declarat dizident bineînţeles DUPĂ Revoluţie. La un moment dat autorul, mirat de cererea reporterului de a-şi proba dizidenţa, spune:

- Cum, dar în ultima mea lucrare acest lucru este evident. Ascultaţi aici: “... iar soarele apunea după dealuri...”

Reporterul îşi manifestă ignoranţa declarând că nu vede nicio dizidenţă în acest pasaj. Scriitorul nostru îi răspunde:

- Nu sunteţi atent. Ia urmăriţi-mă: soarele ... ei? Apunea ... ei, nici acum? Dar este foarte clar! Aici eu prevăd sfârşitul lui Ceauşescu!

Să mai comentăm o asemenea dizidenţă? Mi se pare o glumă proastă. Un alt exemplu, de data asta celebru, al felului în care a fost înţeleasă dizidenţa la români este şi faimoasa declaraţie a unui fost preşedinte (dar au mai fost şi alţi politicieni cu aserţiuni asemănătoare) în care mărturiseşte că s-a înscris în P.C.R. pentru a-l sabota din interior... Probabil că şi Ceauşescu o făcuse din aceleaşi considerente...

În mod conştient sau subconştient, această laşitate şi lipsă de bărbăţie a avut repercusiuni chiar asupra titularilor, făcându-i ca să adopte cele mai aiuritoare atitudini doar din dorinţa de a arăta că ei sunt „curaţi”. Dovedit istoric este faptul că întotdeauna, în orice condiţii, intelectualitatea unei ţări a avut o orientare de stânga. Şi este de înţeles. Numai în România, ca urmare a acestor refulări, intelectualitatea a avut şi are o orientare de dreapta. Efectul a fost dezastruos pe toate planurile. Istoria naţională a fost umilită şi batjocorită, tradiţiile terfelite şi uitate, teritoriul ameninţat de separatism, moravurile aruncate la gunoi, totul la presiunea unei intelectualităţi debusolate. Manifestarea cea mai evidentă a acestor refulări am avut ocazia să o vedem cu prilejul alegerilor pentru primăria Bucureştilor (oraş în care intelectualitatea are o pondere deosebită). Şi astfel, am ajuns ca să avem parte de primari precum Crin Halaicu sau Viorel Lis, doar din dorinţa, nejustificată faptic, de a avea un primar „de dreapta”, de a arăta că „noi” nu suntem şi nu gândim în termeni comunişti sau socialişti.

De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în dorinţa refulată de a se afirma ca adevăraţi gânditori şi oameni de atitudine, iar nu nişte trepăduşi care stăteau cu capul plecat pe vremea comunismului, intelectualitatea noastră a considerat că este cazul să-şi dea cu părerea chiar şi atunci când acest lucru nu era cerut sau constituia o eroare. Aşa a ajuns Preşedintele Băsescu ca să fie nevoit să refuze titlul oferit de Academia Română.

Nu a existat nicio problemă politică în care intelectualitatea noastră să nu îşi dea cu părerea cu un evident accent „de dreapta”, dar tăcerea a fost deplină atunci când a fost sau este vorba de probleme sociale sau economice. Personal, nu am cunoştinţă de nicio formă de atitudine a intelectualităţii româneşti privind extinderea consumului de droguri, a prostituţiei sau a şomajului. Nici în ceea ce priveşte situaţia pensionaruilor sau a sistemelor de învăţământ şi sănătate. Dar ne este dat să auzim nenumărate comentarii legate, de exemplu, de cuvântările lui Adrian Năstase. Această atitudine a împins intelectualitatea românească spre un comportament nu numai greşit, ci chiar aberant. Căci, cum poate fi numită situaţia dintr-o ţară în care este criticată opoziţia şi nu puterea? Iar în această privinţă cred că ne putem mândri cu calificativul de unicat.

Iar situaţia actuală mă determină să cred că nu îşi vor schimba năravul, chiar dacă părul a început să le încărunţească...

Să auzim de bine!