Instituţia Institutului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

O aprigă dispută a încins floarea intelectualităţii româneşti. Pentru necunoscători, vă reamintesc că este vorba de acea categorie socială ai cărei reprezentanţi, anterior lui 1989, au beneficiat de burse în străinătate şi avantaje la care restul populaţiei nici nu visa, din rândul lor remarcându-se dizidenţii nemulţumiţi de atâtea avantaje. Este vorba de aceeaşi categorie socială ai cărei reprezentanţi, contrar intelectualităţii din orice ţară civilizată, manifestă o ideologie de dreapta atât de vehementă încât îşi reneagă propriul popor. Este vorba de aceeaşi categorie socială ai cărei reprezentanţi, în loc să fie un simbol al verticalităţii morale, manifestă cea mai slugarnică şi umilă obedienţă faţă de conducere. În fine, este vorba de aceeaşi categorie socială ai cărei reprezentanţi au avut întotdeauna opţiuni atât de eronate încât, ulterior, chiar ei s-au ruşinat de alegerea făcută.

Şi totul a pornit de la schimbarea subordonării Institutului Cultural Român. Nu sunt sociolog şi nici politolog, dar caut să-mi folosesc din plin bunul simţ atunci când emit o judecată de valoare. Iar acest bun simţ mă determină acum să mă şi să vă întreb: ce caută un institut cu un asemenea profil în subordinea Preşedinţiei? Nu numai pentru că iniţial, el nu a avut această subordonare, care i-a fost stabilită ulterior de domnul Băsescu. Dat fiind profilul, cred că ar fi mult mai logică şi mai utilă suibordonarea lui faţă de Ministerul afacerilor externe. Sau celui al educaţiei. Sau chiar al agriculturii. Dar în niciun caz instituţiei Preşedinţiei. Pentru că, mergând pe un asemenea raţionament, putem justifica şi subordonarea Ansamblului Doina al Armatei sau a SNCFR faţă de aceeaşi instituţie a Preşedinţiei.

Dar acesta este doar un aspect formal. Aspectele de fond sunt altele. Unul este legat de celebra expoziţie organizată în 2008 de respectivul institut la New York, expoziţie care a scandalizat lumea cu însemnele naziste popularizate în numele artei. Iar scriitoarea Herta Müller, care nu e o oarecare, ci laureată a premiului Nobel pentru literatură în 2009, a criticat organizarea de către filiala din Berlin a ICR a unei şcoli de vară în colaborare cu doi foşti informatori declaraţi ai Securităţii. Ceea ce ar trebui să li se amintească intelectualilor care acum, bine înregimentaţi politic, clamează rodnica lui activitate şi verticalitatea morală a instituţiei.

Iar cel de-al doilea aspect este legat chiar de numele conducătorului respectivului institut. Care nu este altul decât domnul Horia Roman Patapievici. Cine este acest domn? Păi, nimeni altul decât cel care afirma în scrierile sale că:

- "Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

- "23 de milioane de omuleţi patibulari." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53)

- "Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare (nota mea: conform DEX, patibular = persoană vrednică să moară), ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.34)

- "Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)

- "Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături..." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)

- "În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile...) i-au dovedit." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

- "Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc... spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag49)

- "Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC." (Din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)

- "România are o cultură de tip second hand" a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în Revista "Rost" nr.24/2005)

Acesta este Institutul Cultural Român din subordinea Preşedinţiei, condus cu umilinţă de intelectualul cu a cărui prietenie se mândreşte domnul Mihai Răzvan Ungureanu.

Să auzim de bine!

P.S. Dacă vreţi să vedeţi un model de operativitate în ceea ce priveşte ridicarea de osanale domnului HRP, atunci căutaţi amănunte despre ICR pe Wikipedia. În plus, veţi observa cu uşurinţă faptul că niciun eveniment politic sau cultural de până acum din România nu a avut o asemenea de rapidă transpunere în Wikipedia. Ei da, reprezentanţii intelectualităţii româneşti, morali şi verticali, nu se dezmint nici acum!

Poziţia dată de limbă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum vă spuneam în postările mele anterioare, evit cu mare atenţie ca să intru pe vreun forum. Exceptându-le pe cele de strictă specialitate, o vizită pe un forum oarecare mi se pare o acţiune deosebit de riscantă. Nu pentru cel care a postat, ci pentru mine.

Pur şi simplu pentru faptul că am o condiţie, am un respect faţă de mine şi faţă de cei din jurul meu, iar citirea majorităţii postărilor de pe un forum mi se pare ceva dergradant. Nicăieri şi nimic, niciun examen şi nicio titularizare nu ilustrează mai bine nivelul cultural deosebit de scăzut al autorilor postărilor, nicio statistică şi nicio cercetare nu arată mai bine nivelul degradant la care a ajuns cultura românească.

Iar aici nu mă refer doar la gramatică sau la anglicizare, ci la lipsa coerenţei în exprimare, lipsa unei gândiri minimale, confuzia din minţile agramaţilor postatori.

Dacă am fi fost beneficiarii unui sistem educaţional în care elevilor să li se explice importanţa limbii vorbite, rolul ei în educaţie şi cultură, ajutorul dat de limbă în formarea unei gândiri cursive şi coerente, atunci cu siguranţă nu am fi întâlnit aşa ceva.

Trebuie să recunoaştem faptul că limba vorbită este principalul mijloc de comunicare de care dispunem. Indiferent că discutăm faţă în faţă, pe Messeenger sau la telefon, limbajul folosit este cel care ne ajută ca să ne transmitem ideile şi să ne înţelegm interlocutorii.

În primul rând, limba vorbită este cea care ne asigură din start o poziţionare socială. Vă rog să faceţi un mic efort de gândire şi să vă imaginaţi că sunteţi invitaţi la o recepţie. Iar în faţa voastră vine un cetăţean, de altfel îmbrăcat cuviincios, care vă atenţionează plin de voie bună: e bune icrele astea de pe platou! Indiferent de furnizorul hainelor pe care le poartă, sunt convins că, instantaneu, l-aţi poziţionat pe o anumită treaptă socială. Cele spuse de mine reprezintă o gândire minimală, mai mult o reflexie a bunului simţ, aşa că nu înţeleg de ce dorinţa manifestată de generaţiile mai recente de a vorbi şi a scrie într-un mod care nu are nimic comun cu limba nativă. Oare generaţiile de azi îşi doresc să fie subevaluate, îşi doresc decăderea în propriii lor ochi sau ai altora dintr-o plăcere masochistă? Aveţi cunoştinţă de vreun profesor de limba română care să cultive asemenea idei de respect faţă de propria persoană elevilor săi?

În al doilea rând, limba vorbită este cea care mă stimulează şi mă susţine în procesul gândirii. Relaţionarea permanentă cu cei din jurul meu îmi impune un proces al gândirii la fel de permanent. Fie că este vorba de o discuţie cu membrii familiei, cu colegii de birou sau cu prietenii la o terasă, îmi este absolut necesar ca să vorbesc coerent din simplul motiv de a fi înţeles, din simplul motiv de a-mi exprima gândurile cât mai clar. Cred că este limpede că vorbirea fluentă este organic legată de gândirea fluentă, căci cum altfel aş putea exprima coerent nişte idei incoerente. În acest proces, gândirea şi vorbirea se condiţionează reciproc, cea mai simplistă reprezentare fiind: gândesc coerent<->mă experim coerent. Ce determină la generaţiile de azi lipsa acestei dorinţe minimale? Ce îi poate determina ca să-şi dorească să nu fie înţeleşi, să nu fie în stare să se exprime într-o propoziţie coerentă că afară plouă? A face recenzia unei lucrări, a povesti pe o pagină ce ai făcut azi sunt deja pretenţii de academician... Aveţi cunoştinţă de vreun profesor de limba română care să cultive asemenea idei de respect faţă de propria persoană elevilor săi?

Dar cred că sunt restrictiv. De ce doar profesorii de limba română să fie vinovaţi? De ce nu şi cei de matematică, de exemplu, sau cei de geografie, sau cei de botanică, sau orice alţi profesori doriţi pentru că nu îmi imaginez un profesor ca fiind o persoană care nu doreşte să îşi înţeleagă elevii sau să nu fie înţeles de către ei.

Dar iarăşi sunt restrictiv. De ce să nu fie vinovată intelectualitatea românească, societatea civilă în ansamblul ei, că nu ia nicio măsură împotriva acestei degradări mentale generale?

De unde vine apatia asta, de unde vine dorinţa asta de pauperizare intelectuală, această dorinţă de a te scălda în micime, de ce nimeni nu încearcă măcar să le inducă tinerilor dorinţa, nu neapărat de depăşire a condiţiei, dar măcar de comportament decent folosindu-se doar de acest instrument atât de simplu al limbii vorbite?

Să auzim de bine!

Dizidenţa la români

Imagine preluată de pe ziare.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Într-o postare anterioară făceam o uşoară aluzie la dizidenţa română. Mai bine zis, la subţirimea ei. Spre deosebire de alte ţări, unde aceasta s-a manifestat plenar (şi nu mă gândesc acum doar la Cehoslovacia şi nici doar la vremurile moderne), la noi s-a manifestat în cel mai pur stil balcanico-românesc. Cei cărora nu le plăcea regimul fugeau peste graniţă şi se angajau la Europa Liberă, ulterior dovedindu-se că au fost colaboratori ai Securităţii... Iar cei care nu fugeau la Europa Liberă, plecau în Vest cu diferite de burse şi granturi... În mare, cam aceasta a fost imaginea dizidenţei noastre. Ca de obicei, un lucru făcut la întâmplare şi fără finalitate. Iar mult trâmbiţata literatură de sertar s-a dovedit un mare fâs.

Ca să aveţi o imagine cât mai realistă a situaţiei, vă voi oferi două exemple. Eram într-o localitate de provincie, imediat după Revoluţie. În timp ce aşteptam rezolvarea unor acte în holul primăriei, un post de radio difuza un interviu cu un scriitor român, declarat dizident bineînţeles DUPĂ Revoluţie. La un moment dat autorul, mirat de cererea reporterului de a-şi proba dizidenţa, spune:

- Cum, dar în ultima mea lucrare acest lucru este evident. Ascultaţi aici: “... iar soarele apunea după dealuri...”

Reporterul îşi manifestă ignoranţa declarând că nu vede nicio dizidenţă în acest pasaj. Scriitorul nostru îi răspunde:

- Nu sunteţi atent. Ia urmăriţi-mă: soarele ... ei? Apunea ... ei, nici acum? Dar este foarte clar! Aici eu prevăd sfârşitul lui Ceauşescu!

Să mai comentăm o asemenea dizidenţă? Mi se pare o glumă proastă. Un alt exemplu, de data asta celebru, al felului în care a fost înţeleasă dizidenţa la români este şi faimoasa declaraţie a unui fost preşedinte (dar au mai fost şi alţi politicieni cu aserţiuni asemănătoare) în care mărturiseşte că s-a înscris în P.C.R. pentru a-l sabota din interior... Probabil că şi Ceauşescu o făcuse din aceleaşi considerente...

În mod conştient sau subconştient, această laşitate şi lipsă de bărbăţie a avut repercusiuni chiar asupra titularilor, făcându-i ca să adopte cele mai aiuritoare atitudini doar din dorinţa de a arăta că ei sunt „curaţi”. Dovedit istoric este faptul că întotdeauna, în orice condiţii, intelectualitatea unei ţări a avut o orientare de stânga. Şi este de înţeles. Numai în România, ca urmare a acestor refulări, intelectualitatea a avut şi are o orientare de dreapta. Efectul a fost dezastruos pe toate planurile. Istoria naţională a fost umilită şi batjocorită, tradiţiile terfelite şi uitate, teritoriul ameninţat de separatism, moravurile aruncate la gunoi, totul la presiunea unei intelectualităţi debusolate. Manifestarea cea mai evidentă a acestor refulări am avut ocazia să o vedem cu prilejul alegerilor pentru primăria Bucureştilor (oraş în care intelectualitatea are o pondere deosebită). Şi astfel, am ajuns ca să avem parte de primari precum Crin Halaicu sau Viorel Lis, doar din dorinţa, nejustificată faptic, de a avea un primar „de dreapta”, de a arăta că „noi” nu suntem şi nu gândim în termeni comunişti sau socialişti.

De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în dorinţa refulată de a se afirma ca adevăraţi gânditori şi oameni de atitudine, iar nu nişte trepăduşi care stăteau cu capul plecat pe vremea comunismului, intelectualitatea noastră a considerat că este cazul să-şi dea cu părerea chiar şi atunci când acest lucru nu era cerut sau constituia o eroare. Aşa a ajuns Preşedintele Băsescu ca să fie nevoit să refuze titlul oferit de Academia Română.

Nu a existat nicio problemă politică în care intelectualitatea noastră să nu îşi dea cu părerea cu un evident accent „de dreapta”, dar tăcerea a fost deplină atunci când a fost sau este vorba de probleme sociale sau economice. Personal, nu am cunoştinţă de nicio formă de atitudine a intelectualităţii româneşti privind extinderea consumului de droguri, a prostituţiei sau a şomajului. Nici în ceea ce priveşte situaţia pensionaruilor sau a sistemelor de învăţământ şi sănătate. Dar ne este dat să auzim nenumărate comentarii legate, de exemplu, de cuvântările lui Adrian Năstase. Această atitudine a împins intelectualitatea românească spre un comportament nu numai greşit, ci chiar aberant. Căci, cum poate fi numită situaţia dintr-o ţară în care este criticată opoziţia şi nu puterea? Iar în această privinţă cred că ne putem mândri cu calificativul de unicat.

Iar situaţia actuală mă determină să cred că nu îşi vor schimba năravul, chiar dacă părul a început să le încărunţească...

Să auzim de bine!