Schimbarea orei industriei?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că ne-a ajutat bunul Dumnezeu să mai trăim şi să prindem o schimbare de oră.

Conform comunicatului oficial, România (inclusiv românii care o populează) a trecut de la ora de iarnă la cea de vară. Lucru frumos şi înălţător, am putea spune. Iată, primăvara, natura învie, păsărelele încep să cuibărească, berzele se întorc din cele străinătăţuri, pomii înmuguresc, iar fluturii ne încântă cu pâlpâirile lor multicolore. Chiar şi noi oamenii, atât de transfiguraţi de stresul cotidian parcă revenim la viaţă. De ce să nu învie ele şi ceasurile?

Că această oră de vară nu este o decizie proprie nu ne mai miră. În fond, nu tot Comisia Europeană a fost cea care ne-a numit şi preşedintele şi nu se amestecă ea în toate problemele noastre interne? Deşi, dacă stăm să ne gândim bine, această modificare nici măcar nu este o implicare a Europei cea unită, ci o moştenire a regimului comunist de tristă amintire.

Pentru ca lucrurile să fie cât mai clare, s-au găsit oameni de ştiinţă (nu ştiu dacă englezi, pentru că ei descoperă orice, oricând, oriunde...) care au explicat populaţiei că schimbarea orei provoacă o stare de bună-dispoziţie. Desigur, după cum aţi observat şi voi, acestea nu sunt vorbe goale, buna dispoziţie apărută fiind vizibilă chiar de a doua zi, mai ales la cei care plecau buimaci şi cu noaptea în cap la serviciu.

O altă explicaţie şi justificare furnizată populaţiei României a fost aceea că această schimbare de oră este deosebit de utilă pentru atenuarea vârfului de sarcină în alimentarea cu energie electrică. Aici intrăm deja pe tărâmul tehnicii, tărm vast şi plin de termeni dintre care unii nu sunt bine înţeleşi de românii zilelor noastre. Explicaţia detaliată ne spune că, decalând ora oficială cu o oră, unităţile industriale, marii consumatori în termeni energetici, nu vor mai intra pe consum odată cu consumatorii casnici şi cele două solicitări nu se vor suprapune. Dincolo de faptul că nu înţeleg cum eu, consumator casnic voi consuma mai puţin pentru că, sculându-mă mai devreme voi aprinde lumina în casă mai devreme, iar unitatea unde lucrez îşi va începe programul la aceeaşi oră, indiferent că e de vară sau iarnă, un termen îmi este absolut necunoscut. Şi nu numai mie ci, se pare, unui număr tot mai mare de români: unităţi industriale. Ce sunt alea? Ce e aia industrie?

Să auzim de bine!

Proba de paralele inegale

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Hai că m-am dat cu sportul în ultimul timp, trebuie să recunoaşteţi! Probabil că simt nevoia de puţină mişcare... Lasă că vine el concediul... nu mai e mult... şi Gecia... marea... văleu, am început să bat câmpii!

Aşa! Despre ce vorbeam? A, despre paralele inegale. Ei bine, dragii mei, observ cu ajutorul diferitelor căi de comunicaţie că, în ultimul timp se forţează o paralelă între schimbarea preşedinţilor PDL-işti ai celor două camere cu schimbarea domnului Mircea Geoană. În sensul că simpatizanţii USL invocă schimbarea celor doi preşedinţi de cameră având la bază precedentul caz cu domnul Geoană. Fals! Dragii mei, nimic mai fals! Între cele două acţiuni se pot face tot atâtea paralele cât se pot face între struţul Emu şi merele Ionathan. Pur şi simplu pentru că, dacă în cazul domnului Blaga şi al doamnei Anastase s-a forţat într-un fel legea, în cazul domnului Geoană totul s-a făcut după litera legii, adică nu PDL-ul a forţat schimbarea lui, ci PSD-ul i-a retras sprijinul. Exact cum scrie la manual.

A, dacă se doreşte cu tot dinadinsul o paralelă, atunci ea poate fi făcută în condiţii de similitudine totală cu schimbarea domnului Năstase după alegerile precedente. Atunci da, domnul Năstase a fost forţat să părăsească conducerea camerei pe baza unor motive ciudate invocate de domnul Băsescu, din câte îmi amintesc, deşi configuraţia rezultată în urma alegerilor impunea cu totul altceva. Dar, pornind de la cunoscutul adagiu băsescian că nu poţi face nimic dacă nu ai conducerea absolută, s-a forţat schimbarea domnului Năstase.

Dar mai am un subiect pentru ziua de azi. Vorbeam în postarea precedentă despre prostiile debitate de PDL din cauza vălului de ură care le acoperă ochii. Iată însă că a răsărit soarele şi pe strada lor atunci când au conceput sloganul Vara asta se poartă alb.

Ideea, deşi simplă, este excepţională, ca toate ideile simple, de altfel. Cine poartă culori închise vara, mai ales pe o căldură ca acum? Puţini oameni, foarte puţini. 99,99 % din populaţie poartă, vrea-nu vrea, culoarea albă la haine. Chiar eu, de exemplu, astăzi sunt îmbrăcat în alb mai dihai ca un doctor...

Iată cum, mulţumită unui slogan inteligent conceput, vedem o ţară întreagă populată cu simpatizanţi de-ai domnului Băsescu. Sper să avem parte şi de alte idei inteligente în campania abia începută. De ambele părţi.

Să auzim de bine!

Calul bătrân

Imagine preluată de pe echitatie-arad.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Calul este animalul la care face referire un vechi adagiu care ne povăţuieşte că este mult mai greu să înveţi la ham un cal bătrân decât unul tânăr.

Expresia nu are nimic peiorativ în conţinut, referirile făcute fiind cât se poate de reale şi verificabile. Iar experienţa proprie mă îndeamnă să afirm că situaţie este valabilă pentru oricare reprezentant al regnului animal. Va fi mult mai uşor să înveţi o focă tânără să ţină mingea pe nas decât una bătrână, care, sincer să fim, chiar dacă are dorinţa de a fi dresată, nu mai are putinţa...

Obişnuinţa, rutina, fac din noi persoane tot mai dificil de manevrat sau de schimbat odată cu înaintarea în vârstă. Credeţi că un fumător care fumegă de treizeci de ani va fi mai uşor sau la fel de uşor de influenţat să abandoneze fumatul decât unul care abia s-a apucat? Să fim serioşi!

Dar această dependenţă de rutină nu se datorează doar vârstei. Aici mai intervin mediul şi educaţia. Îi va fi mult mai uşor unui bătrân care frecventează înalta societate să înveţe folosirea unei noi furculiţe la masă decât unui aurolac tânăr învăţarea spălatului pe mâini. Iar un păstor tânăr abia venit din vârful muntelui va învăţa mult mai greu cum să facă un nou nod cravatei, decât un funcţionar bătrân care face acest lucru zilnic.

Iată deci, la o primă vedere, câţi factori ne determină viitoarea rigiditate, viitoarea inflexibilitate pe care, de ce să nu fim sinceri, mulţi dintre noi nici măcar nu o recunosc. Există numeroase exemple, unele vii (de exemplu, soţia îmi reproşează uneori că mă port şi acasă ca un şef...) care ne duc lesne la concluzia că un om, odată ce a intrat într-un rol, într-o matrice comportamnetală, acel rol va deveni forma lui principală de manifestare oricând şi oriunde.

Acum, gândindu-ne la cele de mai sus, credeţi că un automobilist, odată ca a avut şi a condus o maşină cu geamuri electrice, îşi va cumpăra viitoarea maşină fără un astfel de accesoriu? Sau credeţi că o renumită stea de cinema, învăţată cu lux şi coafeză la căpătâi, cu grădinar şi bucătar, va renunţa uşor la aceste binefaceri? Dar un preşedinte care, timp de opt ani a făcut ce a vrut el din Guvern, Parlament sau populaţie?

Să auzim de bine!

Schimbarea care va să vie

Imagine preluată de pe semnal.eu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mărturisesc faptul că, după Revoluţie, am făcut parte dintre tinerii entuziaşti care credeau în schimbare. Iar pe măsură ce situaţia politică se liniştea, eram tot mai convins că aceasta se va produce. Cum? îmi întrebam eu interlocutorii, faptul că îţi poţi deschide o firmă nu este o schimbare? Faptul că poţi pleca liber oriîncotro vrei nu este o schimbare? Faptul că poţi avea mai multe slujbe este şi asta o schimbare.

Dar eram naiv. Eram naiv pentru că nu vedeam decât suprafaţa lucrurilor, nu vedeam adevărata schimbare, cea din noi, cea care ar fi făcut diferenţa faţă de mentalitatea comunistă.

Aştept la ghişeul unei casierii RATB ca să-mi reîncarc abonamentul. În faţa mea se mai află două doamne, care stau la fel de disciplinate la rând. Nu am mare lucru de văzut în jurul meu, aşa că îmi concentrez atenţia asupra celor ce se întâmplă în faţa mea. Văd cum prima doamnă se îndoaie de mijloc, aplecându-se spre ferăstruica minusculă a ghişeului pentru a încerca o comunicare cu casiera. Imaginea mă oripilează şi, pentru că sunt un om activ, nu rezist ca să nu intervin:

- Doamnă, doamnă, vă rog nu vă aplecaţi!

Femeia se opreşte din acţiune şi se uită speriată la mine.

- Da, dumneavoastră, continui eu să mă adresez, de ce vă aplecaţi? De ce nu staţi dreaptă?

- Cum adică? mă întreabă femeia după câteva secunde de ezitare.

- Stimată doamnă, de ce credeţi că l-am împuşcat pe Ceauşescu? Ca să continuăm să stăm aplecaţi în faţa ghiseelor?

- Dar cum să vorbesc cu casiera? mi se adresează femeia continuând să nu înţeleagă sensul vorbelor mele.

- Dreaptă, doamnă, dreaptă! Staţi dreaptă, nu vă mai aplecaţi în faţa ghişeelor. Sunt plătiţi din banii dumneavoastră. Dacă nu aude, nu e vine dumneavoastră; să pună mâna să facă ghişee pentru oameni demni, nu pentru slugi.

Mă aflu în Edirne, fostul Adrianopol, pe drumul de întoarcere spre casă după o scurtă plimbare turistică în Turcia. Mai am în buzunar câteva lire turceşti mărunte şi mă opresc la o tonetă cu intenţia vădită de a le cheltui. Intru în tonetă numărându-mi banii în palmă şi ochesc un pachet de biscuiţi care mi se par mai atractivi. Dar este o diferenţă mică în minus între numerarul de lire pe care îl mai am şi preţul afişat, drept pentru care renunţ şi dau să bag banii în buzunar. Vânzătorul (care era şi patron) îmi vede gestul şi mă întreabă:

- Ce doriţi?

- Acel pachet de biscuiţi, îi răspund arătându-i pachetul, dar nu am bani suficienţi.

- Cât aveţi? continuă omul ca să mă chestioneze.

- Atât, îi arăt eu banii aflaţi în plama întinsă.

Omul face o estimare rapidă şi îmi spune:

- În regulă, e destul! Poftiţi pachetul de biscuiţi!

Mă gândesc că omul a dat dovadă de un spirit comercial demn de apreciat, aşa că decid să îl încurajez şi scot din portofel o bancnotă în euro, spunându-i:

- Nu mai am lire, dar aş vrea o cutie de bere din aceea de un euro.

- Sigur, vă dau cu plăcere, dar de ce nu cumpăraţi dumneavoastră patru cutii şi vă va costa doar 0,8 euro cutia?

Accept, plătesc şi plec gândindu-mă la ce înseamnă spirit comercial. Dar nu îmi trebuie mult ca să îmi dau seama că aici este vorba de cu totul altceva. Este vorba de sistem, de sistemul fiscal şi contabil care îi permite să poată vinde el, un simplu negustor la dugheană, ce produs vrea la ce preţ vrea fără ca să îi fie frică de încălcarea legii. Este vorba de sistemul din el care îl ajută ca să fie un negustor capabil.

Şi îmi continui drumul pe autostradă gândindu-mă că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, un negustor încă nu îşi poate permite asemenea negocieri pur şi simplu din cauza sistemului şi nu a prostiei lui, că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, continuăm ca să ne rupem mijlocul în faţa ghişeelor.

Să auzim de bine!