Românii o spun franc: Jos cu francul!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Capitalismul biruitor a avut puţine zile în România pre-comunistă. Spre deosebire de alte state, unde acesta s-a format treptat, în urma unor procese sociale consolidate, poporul român a avut parte de o trecere mult mai rapidă, ca să nu spunem bruscă, de la feudalism la capitalism. Iar de la capitalism la comunism de una şi mai scurtă.
Astfel, Revoluţia din 1989 i-a găsit pe români total nepregătiţi şi neantrenaţi la acest capitol, cel al unei culturi, să-i spunem, sindicale. Efectele au fost vizibile imediat, din chiar a doua zi. Directorul avea chelie şi asta nu-i plăcea liderului de sindicat? Pac, liderul de sindicat punea de o grevă cu manifestaţie cum că directorul are o comportare abuzivă. Nu venea salubritatea să ridice gunoiul? Pac, se punea de o grevă cu manifestaţie cum că securitatea sabotează producţia. Cine are timp să consulte ziarele vremii va observa cu uşurinţă că nu era zi în care nu una, ci zeci de greve să zguduie ţara de la un cap la altul; orice motiv era bun de o grevă însoţită de o amplă manifestaţie.
Cu timpul, rândurile proletariatului s-au subţiat (statisticile curente afirmă că numărul salariaţilor din sectorul privat este de peste 80 %), implicit scăzând şi numărul greviştilor şi al grevelor, cu atât mai mult cu cât în România postdecembristă, firmele private nu prea cunosc noţiunea de sindicat. Dar apetitul românilor pentru ieşit în stradă a rămas.
În aceeşi perioadă comunistă, poporul român a suportat şi o operaţie de grefă a unei mentalităţi paternaliste, a grijii „tătucului” faţă de toţi şi de toate, a existenţei unui stat paternalist al tuturor şi al nimănui, stat în care toate erau adunate la grămadă şi din care trăgeau prin toate mijloacele pentru că, deh, erau ale statului. Aveai nevoie de casă? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de zahăr? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de ciment pentru prispa casei? Tot statul era cel de la care se fura.
Iată că recent, aceste două elemente combinate au căpătat o nouă viaţă sub forma unei monede străine: francul elveţian. A crescut cursul francului elveţian? Au şi ieşit oameni în stradă cu lozinca uşor de anticipat: Statul să suporte diferenţa. Statul, adică acea entitate difuză în mentalul comunist, răspunzătoare şi plătitoare de tot. De ce ar trebui statul să plătească difernţele debitorilor în franci elveţieni şi nu şi pe cele ale debitorilor în euro? De ce nu şi diferenţele de putere de cumpărare pentru debitorii în lei? Acestea fiind doar câteva întrebări simple şi de bun simţ.
Atunci când debitorul a semnat contractul de creditare, l-a semnat cu banca, nu cu statul. L-a semnat ca o persoană responsabilă, care ştie şi înţelege ce este acela un contract, asumându-şi, pe lângă drepturi, şi obligaţii. Care a fost aici amestecul statului? Ducând raţionamentul la un exemplu mai concret, să ne imaginăm un cetăţean care şi-a cumpărat un şifonier. A semnat contractul cu furnizorul, a plătit, a primit şifonierul, dar a constatat că nu îi intră în casă. Care ar trbui să-i fie următoarea acţiune? Să ceară statului să-l despăgubească? Pentru că nu a ştiut ce cumpără, pentru că nu a măsurat de două ori, pentru că a fost chior şi lipsit de maturitate?
În acest timp, opoziţia solicită puterii intervenţia statului (şi implicit, alterarea bugetului), uitând să se întrebe dacă ar fi intervenit dând bugetul peste cap în cazul în care ar fi fost la putere, iar mass-media bagă paie pe foc în ambele tabere, dornică de noi scandaluri, noi demonstraţii, noi agitaţii aducătoare de audienţă.

Poate că aceste cereri de intervenţie a statului în rezolvarea unor treburi personale ar putea fi trecute mai uşor cu vederea. Dar este un aspect care nu ne permite. Acela că statul, ca să obţină aceşti bani pentru despăgubilrile debitorilor în franci elveţieini trebuie să le ia de la o populaţie care a plătit deja din banii proprii şi nu a ieşit în stradă pentru diferenţele de creştere a cursului euro sau datorită scăderii puterii de cumpărare.
Nu putem încheia fără a adăuga un mic corolar de consolare pentru debitorii mai sus menţionaţi. Înainte de a mai solicita intervenţia statului, să se gândească la economiile făcute atât cât timp şi-au plătit ratele la un curs al francului eleveţian mai mic decât al euro.
Să auzim de bine!

Multinaţionalismul românesc (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vorbeam în articolul precedent despre simbioza, nereuşită după părerea mea, între teoriile şi conceptele celui mai pur capitalism multinaţional şi personalul neaoş românesc pus să le aplice.
Tot felul de teorii şi sfaturi găseşti pe diferite forumuri sau pagini de dialog, în care participanţii cu tot felul de MBA şi masteruri îşi etalează cunoştinţele enciclopedice în domeniu, asemenea unor păuni. Deşi a lucra într-o firmă multinaţională a devenit un fetiş la români, doar acest fapt în sine nu constituie garanţia aplicării practice şi fidele a respectivelor teorii şi principii ale internaţionalismului capitalist. Nu contest utilitatea acestor teorii şi nici capacitatea emitenţilor sau a învăţăceilor. Ceea ce vreau să spun este că ele sunt făcute şi funcţionează foarte bine în societăţi cu altă cultură, alte mentalităţi, altă educaţie. Iar importul lor brut, neadaptat specificului locului, nu duce la vreun rezultat notabil. Ce părere aveţi de o firmă multinaţională din România la care, cu ocazia organizării unui team-building, sunt invitaţi doar directorii, în cel mai pur spirit românesc? Dar de o altă multinaţională din România care organizează un team building la care participă şi salariaţii, numai că aceştia sunt obligaţi să urmărească de dimineaţă până seara timp de trei zile prezentări Power Point, fără nicio urmă de participare, implicare sau socializare? Toate aceste exemple nu sunt stranii sau anormale. Ele nu sunt altceva decât mularea unor principii occidentale pe mentalitatea dâmboviţeană...
În articolul precedent exemplificam cu situaţia unei bănci care, deşi făcea promoţie unui produs bun, personalul implicat fiind românesc, acesta acţionase în acest spirit, neglijând chiar metodologia de aplicare a produsului, fapt ce conducea la pierderea eventualilor clienţi şi nicidecum la câştigarea lor. Haideţi acum să mai vedem un exemplu al multinaţionalismului românesc în cea mai pură formă a lui.
Găsesc în cutia poştală un pliant al magazinului Carrefour. Curios cum mă ştiţi, încep să frunzăresc paginile cu oferte. Şi iată, efortul meu capătă fructificare. La una dintre pagini găsesc o superofertă: două lăzi frigorifice cu alimentare la bateria maşinii, una de 24 de litri şi una de 10 litri, la incredibilul preţ de 54 lei per total. Nu stau mult pe gânduri şi îi prezint soţiei oferta pentru că, probabil aţi observat deja, suntem mari amatori de Grecia, iar acolo, pe plajă, a avea la îndemână o bere rece pe plajă este un element esenţial al supravieţuirii...
Decidem că e cazul ca a doua zi să mergem la magazinul cu pricina imediat cum ieşim de la serviciu. Ajungem, căutăm printre rafturi şi nu găsim nici urmă din superofertă. Contrariat, mă adresez unei doamne din personalul magazinului, rugând-o să ne precizeze care este raftul cu produsul mult visat. Aceasta ne conduce cu multă bunăvoinţă la un raft unde, cu adevărat sunt tot soiul de genţi frigorifice, dar nu electrice. Îi sesizez discordanţa dintre poza din pliant şi realitatea înconjurătoare, la care respectiva doamnă îmi răspunde prompt, după ce verifică pliantul cu oferta, că am dreptate, produsul nu este încă pe raft pentru că oferta intră în funcţiune de mâine. Iar mâine va fi pentru că vor fi colegi de-ai ei care vor lucra peste noapte la asta, ne explică foarte doct respectiva doamnă.
Fiind păţit cu acest românesc „vino mâine”, nu mă simt convins de răspuns şi caut un birou de informaţii. După câteva minute apare un flăcău şi îl interpelez cu întrebarea fundamentală: Dacă voi veni mâine, la ora 7.30 când se deschide magazinul, voi găsi oferta pe raft? Sigur că da, îmi răspunde omul plin de încredere, dacă aşa e scris în ofertă, îl veţi găsi.
Îi arăt şi lui poza cu produsul râvnit şi rezultatul este o nouă confirmare a faptului că îl voi găsi mâine. A doua zi, la ora 7.30 bătem la porţile magazinului. Intrăm şi ne repezim la raft cu inimile tresăltând. Ne-au tresăltat de pomană pentru că erau aceleaşi produse ca ieri. Contrariat şi plin de nervi, caut pe cineva din personalul magazinului şi solicit o explicaţie. Doamna ne ia pliantul cu oferta şi ne asigură că va merge la şeful ei imediat pentru lămuriri. Revine în scurt timp cu explicaţia: NU, salariaţii magazinului nu lucrează peste noapte şi da, aşa e, nu are cum să fie în raft pentru că au greşit poza. E vorba de două lăzi ne-electrice, dar s-a pus o poză greşită. Răspuns aiuritor pentru că, prima întrebare care îi vine în minte oricărui om normal este: Dar atunci, de ce au fotografiat cele două lăzi electrice? Faptul că în poză ele apar împreună (una de 24 litri şi una de 10 litri, ambele electrice) te duce la ideea că şi acestea au constituit subiectul unei promoţii. Deci nu poza este greşită...
Iată, după cum vă spuneam, un exemplu de aplicare cât se poate de concretă a celor mai noi teorii de marketing, coordonare şi control dintr-o firmă multinaţională, aplicate de instruitul personal autohton la cele mai înalte şi eficiente principii ale activităţii.
Să auzim de bine!

Schimbarea care va să vie

Imagine preluată de pe semnal.eu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mărturisesc faptul că, după Revoluţie, am făcut parte dintre tinerii entuziaşti care credeau în schimbare. Iar pe măsură ce situaţia politică se liniştea, eram tot mai convins că aceasta se va produce. Cum? îmi întrebam eu interlocutorii, faptul că îţi poţi deschide o firmă nu este o schimbare? Faptul că poţi pleca liber oriîncotro vrei nu este o schimbare? Faptul că poţi avea mai multe slujbe este şi asta o schimbare.

Dar eram naiv. Eram naiv pentru că nu vedeam decât suprafaţa lucrurilor, nu vedeam adevărata schimbare, cea din noi, cea care ar fi făcut diferenţa faţă de mentalitatea comunistă.

Aştept la ghişeul unei casierii RATB ca să-mi reîncarc abonamentul. În faţa mea se mai află două doamne, care stau la fel de disciplinate la rând. Nu am mare lucru de văzut în jurul meu, aşa că îmi concentrez atenţia asupra celor ce se întâmplă în faţa mea. Văd cum prima doamnă se îndoaie de mijloc, aplecându-se spre ferăstruica minusculă a ghişeului pentru a încerca o comunicare cu casiera. Imaginea mă oripilează şi, pentru că sunt un om activ, nu rezist ca să nu intervin:

- Doamnă, doamnă, vă rog nu vă aplecaţi!

Femeia se opreşte din acţiune şi se uită speriată la mine.

- Da, dumneavoastră, continui eu să mă adresez, de ce vă aplecaţi? De ce nu staţi dreaptă?

- Cum adică? mă întreabă femeia după câteva secunde de ezitare.

- Stimată doamnă, de ce credeţi că l-am împuşcat pe Ceauşescu? Ca să continuăm să stăm aplecaţi în faţa ghiseelor?

- Dar cum să vorbesc cu casiera? mi se adresează femeia continuând să nu înţeleagă sensul vorbelor mele.

- Dreaptă, doamnă, dreaptă! Staţi dreaptă, nu vă mai aplecaţi în faţa ghişeelor. Sunt plătiţi din banii dumneavoastră. Dacă nu aude, nu e vine dumneavoastră; să pună mâna să facă ghişee pentru oameni demni, nu pentru slugi.

Mă aflu în Edirne, fostul Adrianopol, pe drumul de întoarcere spre casă după o scurtă plimbare turistică în Turcia. Mai am în buzunar câteva lire turceşti mărunte şi mă opresc la o tonetă cu intenţia vădită de a le cheltui. Intru în tonetă numărându-mi banii în palmă şi ochesc un pachet de biscuiţi care mi se par mai atractivi. Dar este o diferenţă mică în minus între numerarul de lire pe care îl mai am şi preţul afişat, drept pentru care renunţ şi dau să bag banii în buzunar. Vânzătorul (care era şi patron) îmi vede gestul şi mă întreabă:

- Ce doriţi?

- Acel pachet de biscuiţi, îi răspund arătându-i pachetul, dar nu am bani suficienţi.

- Cât aveţi? continuă omul ca să mă chestioneze.

- Atât, îi arăt eu banii aflaţi în plama întinsă.

Omul face o estimare rapidă şi îmi spune:

- În regulă, e destul! Poftiţi pachetul de biscuiţi!

Mă gândesc că omul a dat dovadă de un spirit comercial demn de apreciat, aşa că decid să îl încurajez şi scot din portofel o bancnotă în euro, spunându-i:

- Nu mai am lire, dar aş vrea o cutie de bere din aceea de un euro.

- Sigur, vă dau cu plăcere, dar de ce nu cumpăraţi dumneavoastră patru cutii şi vă va costa doar 0,8 euro cutia?

Accept, plătesc şi plec gândindu-mă la ce înseamnă spirit comercial. Dar nu îmi trebuie mult ca să îmi dau seama că aici este vorba de cu totul altceva. Este vorba de sistem, de sistemul fiscal şi contabil care îi permite să poată vinde el, un simplu negustor la dugheană, ce produs vrea la ce preţ vrea fără ca să îi fie frică de încălcarea legii. Este vorba de sistemul din el care îl ajută ca să fie un negustor capabil.

Şi îmi continui drumul pe autostradă gândindu-mă că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, un negustor încă nu îşi poate permite asemenea negocieri pur şi simplu din cauza sistemului şi nu a prostiei lui, că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, continuăm ca să ne rupem mijlocul în faţa ghişeelor.

Să auzim de bine!

Naufragiu cu năbădăi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Fraţilor! Nu ştiu cine este Sorin Olariu (pentru că el este autorul versurilor). Nu-l cunosc şi nu mă cunoaşte. Nu îi cunosc nici măcar calificarea. Tot ce cunosc este că sunt un mare amator de poezie bună şi că dânsul a scris o poezie versificată superb, chiar dacă este evident caracterul ei epigramic. Pentru iubitorii acestui gen, le precizez că versuri de un asemenea calibru nu am mai citit de la Petre Dulfu încoace. Aceeaşi cadenţă, aceeaşi versificare, aceeaşi rimă. Vă mărturisesc că după ce am citit versurile de mai jos m-am repezit la bibliotecă şi am recitit (pentru a câta oară?) “Aventurile lui Păcală” scrisă în versurile marelui Petre Dulfu pomenit mai sus. Felicitările mele sincere, domnule Sorin Olariu! Dar, iată creaţia domnului Olariu:

Pe o insulă uitată din Oceanul Pacifíc

S-a-ntâmplat un naufragiu, nici prea mare, nici prea mic.

Nu ştiu care-a fost motivul: ceaţă, valuri, terorişti,

Cert e c-au scăpat cu viaţă o mulţime de turişti.

Dar să vezi ce întâmplare, iaca, pe cuvântul meu,

Cum se joacă cu destine Bunul nostru Dumnezeu.

Că din marea încleştare, din a valurilor sevă,

Au scăpat ca prin minune doi Adami cu câte-o Evă:

Doi broscani şi cu-o broscancă, doi franţuji şi-o franţuzoaică

Doi englezi şi-o englezoaică, doi rusneci şi cu-o rusoaică,

Doi nemţoci cu o nemţoaică, doi arabi şi-o arăboaică,

Şi doi greci cu o grecoaică cu mustaţă de tigroaică.

Başca au iesit din valuri, cu noroc, doi mexicani

Şi cu-o mexicancă trăznet, la vreo optsprezece ani.

Şi-ncă doi yanchei pur-sânge au scăpat şi ei uşor

Evident că împreună cu americanca lor.

Şi-n final, să vezi necazu’: cocoţaţi frumos pe-o stâncă,

Uite c-au scăpat ai dracu’ doi români şi cu-o româncă!

Şi-a trecut vreo săptămână de când au naufragiat

Şapte zile-n care-a naibii, multe s-au mai întâmplat.

Că broscanul cel mai tare, celuilalt îi sparse faţa

Să rămană numai unul pe felie cu ragazza.

Cât despre franţuji, aceştia, cum îi ştim noi plini de zel

Fac de-o săptămană-ntreagă sex în grup cu mademoiselle.

Englezoii înc-aşteptă, poate pică tam-nesam

Cineva să-i introducă, s-o cunoască pe madam.

Ruşii-ncearcă în echipă să o schimbe pe rusoaică

Pe vreun kilogram de votcă chiar făcută din pufoaică.

Nemţii s-au uitat la valuri, pe-urmă la nemţoaica lor

Şi-au plecat în largul zării înotând cu mare zor.

Beduinii, vai de dânşii, cum nu au prea multe-n bilă

Negociază arăboaica, cum s-o schimbe pe-o cămilă.

Grecii se iubesc pe rupte, iar grecoaica mică, grasă,

Blestemându-şi a ei soartă îi priveşte pofticioasă.

Mexicanii se-apucară cu bărbaţii să trateze

Cum să vândă mexicanca sau măcar s-o-nchirieze.

Pe yankei, a lor femeie, de cinci zile îi disperă

Povestindu-le de drepturi, liberate, carieră…

Iar românii cei uniţi în cultură şi idei

Au format fix trei partide şi se ceartă între ei.

Să auzim de bine!