Descoperirea gazelor pe şest

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vă mai amintiţi vremurile imediat postrevoluţionare? Vremuri frământate, vremuri de mare emulaţie, vremuri în care românii au făcut prima lor mare descoperire. Au desocperit libertatea.

Cincizeci de ani de comunism lăsaseră o puternică amprentă asupra conştiinţelor, mutilaseră suflete şi nenorociseră vieţi. Achiziţia unei role de hârtie igienică fără coadă era prilej de mare bucurie, iar cine spunea un banc cu Bulă era un mare libertin.

Brusc, la fel ca Revoluţia însăşi, oamenii s-au trezit liberi şi, aidoma unor copii cărora li se dă o jucărie fără a li se spune cum funcţionează, au început să se joace cu ea.

Erau vremuri în care mai exista o clasă muncitoare, erau vremuri în care numărul salariaţilor îl depăşea pe cel al pensionarilor. Erau vremuri în care centralele sindicale numărau milioane de membri, erau vremuri în care mii de oameni lucrau în fabrici, mii de oameni lucrau în institute de cercetare sau proiectare, mii de oameni lucrau în diverse staţiuni agricole.

Ajutaţi şi de tot felul de neaveniţi autoimpuşi pe funcţii de lideri de sindicat, oamenii au început să exerseze libertatea în primul domeniu aflat la îndemână: grevele. Se încrunta şeful la salariat? Pac! imediat sindicatul punea de o grevă care, în câteva zile, degenera într-una naţională, pentru că veneau şi alte sindicate să se solidarizeze. Era prea cald? Pac, imediat se găsea un sindicat să pună de o grevă. Ploua? Pac! un sindicat punea de o grevă pentru că guvernul nu face nimic şi lasă oamenii să fie plouaţi. Practic orice motiv, personal, colectiv sau imaginar putea fi motivaţia unei greve.

Erau vremuri în care spiritul civic şi conştiinţa de masă aveau dimensiuni nemaiîntâlnite. Dar capitalismul nostru specific (specific pentru că şi în occident există capitalism, doar că acolo, în mod surprinzător pentru noi, şi salariaţii de la firmele private sunt afiliaţi unui sindicat) şi-a intrat în drepturi. Firmele de stat s-au împuţinat sau au dispărut, industria a fost vândută la fier vechi, iar ce nu s-a putut vinde s-a furat, totul pe fondul lozincilor de genul „Noi nu ne vindem ţara!”

Pe cale de consecinţă sindicatele s-au diminuat şi ele, atât ca număr, cât şi ca importanţă. Iar oamenii nu au mai ieşit în stradă şi se părea că aceasta a devenit o stare de fapt, întrucât nimic nu reuşea să-i mişte în afara meciurilor de fotbal. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine tăierea abuzivă a pensiilor. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine tăierea nemiloasă a salariilor. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine desfiinţarea spitalelor, măsură echivalentă cu un genocid.

Părea că nimeni şi nimic nu îi va mai scoate pe români din apatia numită pe plan european mămăligă. Dar iată, spiritul românilor nu doarme. Chiar dacă mai picoteşte, el are întotdeauna un ochi deschis şi vigilent. Tocmai la timp pentru a-i dezmorţi pe români pentru a observa că cineva vrea să ne exploateze gazele de şist. Drept pentru care, vajnici luptători pentru neatârnare şi independenţă economică, locuitorii unei comune au blocat accesul pe o proprietate privată călcând în picioare, în graba lor de a-şi dovedi spritul civic, unul din principiile democratice pentru care fuseseră gata să moară în 1989.

Gestul lor, departe de a fi unul legitim sau, măcar, eficient, a pus guvernul în mare încurcătură: sătenii sau gazele? Animat de aceleaşi principii civice de care vorbeam şi fiind un practicant asiduu al lor, îndrăznesc să ofer guvernului o mână de ajutor cu o propunere.

Să ia toţi sătenii protestatari cu frumosul şi să-i suie într-un autobuz (sau mai multe, după caz) care îi va duce la cel mai apropiat aeroport. De acolo, să-i îmbarce tot pe cheltuiala lui, a guvernului, într-un avion (sau mai multe, după caz) care zboară spre Franţa. Sau Germania. Sau orice altă ţară unde există astfel de exploatări. Acolo ajunşi să-i lase să se documenteze timp de o săptămână, tot pe cheltuiala guvernului, în orice aspect privind modul în care se fac astfel de exploatări şi efectele lor asupra mediului şi asupra bunăstării localnicilor. După care să-i aducă în ţară (pe cei care vor mai vrea să revină) şi să-i debarce în comunele aparţinătoare. Aş merge la pariu că nu va mai protesta nimeni.

Să auzim de bine!

Ce-i lipseşte românului (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt un tip sincer şi consecvent, aşa că îmi menţin cele declarate în postările anterioare: locuiesc într-un bloc din Drumul Taberei. Poate că unora, această afirmaţie li se va părea una benignă, lipsită de semnificaţii. În fond, ce mare scofală e să locuieşti într-un bloc, fie el şi în Drumul Taberei?

Şi, aparent, chiar aşa este. Numai că, o analiză mai atentă ne poate releva multe aspecte legate de ceea ce se poate spune că numim un comportament social sau, de ce nu, o ţinută morală. De fapt, dacă analizăm problema sub aspect demografic, se poate lesne observa că un bloc de talie medie găzduieşte o populaţie egală numeric cu cea a unei comune sau a unui sat. Suficient pentru a se putea face mici analize sociale sau de comportament. Iar rezultatele obţinute, puse alături de altele, mai prestigioase, pot să ne dea o idee despre anumite trăsături specifice ale unei populaţii.

Sunt ani buni de când a fost montat un sistem de interfon în bloc. Unul dintre motive, dacă nu cel mai important, a fost acela că astfel, se limitează drastic circulaţia prin bloc a persoanelor necunoscute sau neavenite. Iar în lipsa unui portar, consider că este mijlocul cel mai sigur de protecţie antiefracţie colectivă. Dar iată că o parte din locatarii blocului meu nu se împacă cu această idee, periclitându-şi nu numai propriul apartament, ci şi pe cele ale vecinilor. Concret, unii dintre ei blochează uşa în poziţia deschisă cu o piatră sau covoraşul pentru şters. Rezultatele se văd aproape instantaneu: tot felul de indivizi încep să traverseze holul blocului sau să stea la o ţigară pe scări. Iar astea ar fi doar aspectele soft, ca să zic aşa... aspecte care nu se întorc doar împotriva mea sau a altor vecini, ci chiar şi asupra celor care recurg la respectiva practică.

Fiind un bloc cu mai multe etaje, constructorul s-a gândit că o ghenă ar fi chiar utilă, drept pentru care a şi construit-o. Astfel că, la fiecare etaj, există o cameră pentru ghenă, cameră prevăzută cu uşă, iar uşa prevăzută cu clanţă. Mai mult de atât, burlanul ghenei are prevăzut un capac foarte funcţional, între noi fie vorba, capac care acoperă deschiderea pentru aruncarea deşeurilor menajere. Ei bine, şi aici compatrioţii mei dau dovadă de acelaşi dezinteres care lezează nu numai interesele vecinilor de palier, dar chiar pe cele proprii. Cum? Foarte simplu: deşi nu au nicio reticenţă în a deschide uşa camerei sau capacul ghenei, la final refuză cu îndârjire închiderea lor. Rezultatul este la fel de brusc observabil: mirosul pestilenţial intră nu numai în apartamentele vecinilor, ci chiar în cel propriu.

Din acelaşi motiv al unui număr mai mare de etaje, blocul este dotat cu lift. Mai precis, două lifturi. Fiind o construcţie mai veche, lifturile sunt acţionate prin butoane şi nu prin voce sau puterea gândului... Ei bine, nici aceste umile butoane nu au scăpat tăvălugului civic... Astfel că, nu au fost cazuri singulare cele în care auzeam discuţii între ocupanţii vreunei cabine despre gradul de civilizaţie al nemţilor (băăă, acolo e mişto, să vezi ce curăţenie, ce ordonaţi e nemţii, lifturile zici că e de la NASA etc) pentru ca, după debarcarea lor să găsesc butoanele arse şi blocate de beţe de chibrit...

Fapte care mă determină că mă întreb, pentru a câta oară: acesta este spiritul românilor?
Să auzim de bine!