Descoperirea gazelor pe şest

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vă mai amintiţi vremurile imediat postrevoluţionare? Vremuri frământate, vremuri de mare emulaţie, vremuri în care românii au făcut prima lor mare descoperire. Au desocperit libertatea.

Cincizeci de ani de comunism lăsaseră o puternică amprentă asupra conştiinţelor, mutilaseră suflete şi nenorociseră vieţi. Achiziţia unei role de hârtie igienică fără coadă era prilej de mare bucurie, iar cine spunea un banc cu Bulă era un mare libertin.

Brusc, la fel ca Revoluţia însăşi, oamenii s-au trezit liberi şi, aidoma unor copii cărora li se dă o jucărie fără a li se spune cum funcţionează, au început să se joace cu ea.

Erau vremuri în care mai exista o clasă muncitoare, erau vremuri în care numărul salariaţilor îl depăşea pe cel al pensionarilor. Erau vremuri în care centralele sindicale numărau milioane de membri, erau vremuri în care mii de oameni lucrau în fabrici, mii de oameni lucrau în institute de cercetare sau proiectare, mii de oameni lucrau în diverse staţiuni agricole.

Ajutaţi şi de tot felul de neaveniţi autoimpuşi pe funcţii de lideri de sindicat, oamenii au început să exerseze libertatea în primul domeniu aflat la îndemână: grevele. Se încrunta şeful la salariat? Pac! imediat sindicatul punea de o grevă care, în câteva zile, degenera într-una naţională, pentru că veneau şi alte sindicate să se solidarizeze. Era prea cald? Pac, imediat se găsea un sindicat să pună de o grevă. Ploua? Pac! un sindicat punea de o grevă pentru că guvernul nu face nimic şi lasă oamenii să fie plouaţi. Practic orice motiv, personal, colectiv sau imaginar putea fi motivaţia unei greve.

Erau vremuri în care spiritul civic şi conştiinţa de masă aveau dimensiuni nemaiîntâlnite. Dar capitalismul nostru specific (specific pentru că şi în occident există capitalism, doar că acolo, în mod surprinzător pentru noi, şi salariaţii de la firmele private sunt afiliaţi unui sindicat) şi-a intrat în drepturi. Firmele de stat s-au împuţinat sau au dispărut, industria a fost vândută la fier vechi, iar ce nu s-a putut vinde s-a furat, totul pe fondul lozincilor de genul „Noi nu ne vindem ţara!”

Pe cale de consecinţă sindicatele s-au diminuat şi ele, atât ca număr, cât şi ca importanţă. Iar oamenii nu au mai ieşit în stradă şi se părea că aceasta a devenit o stare de fapt, întrucât nimic nu reuşea să-i mişte în afara meciurilor de fotbal. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine tăierea abuzivă a pensiilor. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine tăierea nemiloasă a salariilor. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine desfiinţarea spitalelor, măsură echivalentă cu un genocid.

Părea că nimeni şi nimic nu îi va mai scoate pe români din apatia numită pe plan european mămăligă. Dar iată, spiritul românilor nu doarme. Chiar dacă mai picoteşte, el are întotdeauna un ochi deschis şi vigilent. Tocmai la timp pentru a-i dezmorţi pe români pentru a observa că cineva vrea să ne exploateze gazele de şist. Drept pentru care, vajnici luptători pentru neatârnare şi independenţă economică, locuitorii unei comune au blocat accesul pe o proprietate privată călcând în picioare, în graba lor de a-şi dovedi spritul civic, unul din principiile democratice pentru care fuseseră gata să moară în 1989.

Gestul lor, departe de a fi unul legitim sau, măcar, eficient, a pus guvernul în mare încurcătură: sătenii sau gazele? Animat de aceleaşi principii civice de care vorbeam şi fiind un practicant asiduu al lor, îndrăznesc să ofer guvernului o mână de ajutor cu o propunere.

Să ia toţi sătenii protestatari cu frumosul şi să-i suie într-un autobuz (sau mai multe, după caz) care îi va duce la cel mai apropiat aeroport. De acolo, să-i îmbarce tot pe cheltuiala lui, a guvernului, într-un avion (sau mai multe, după caz) care zboară spre Franţa. Sau Germania. Sau orice altă ţară unde există astfel de exploatări. Acolo ajunşi să-i lase să se documenteze timp de o săptămână, tot pe cheltuiala guvernului, în orice aspect privind modul în care se fac astfel de exploatări şi efectele lor asupra mediului şi asupra bunăstării localnicilor. După care să-i aducă în ţară (pe cei care vor mai vrea să revină) şi să-i debarce în comunele aparţinătoare. Aş merge la pariu că nu va mai protesta nimeni.

Să auzim de bine!

Studiul experţilor de sindicat

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt mare! ar spune cineva mai orgolios. Dar eu, ca un economist modest ce sunt (din Drumul Taberei!), nu zic. Dar spun. De ce credeţi că mi-a venit acum puseul ăsta de orgoliu? Ei bine, de la o ştire ascultată cu câteva zile în urmă.
Eram (unde altundeva?) în bucătărie şi manevram un blender cu îndemânarea care mă caracterizează. Când, deodată, pe ecranul televizorului apare figura unui crainic (vă rog să observaţi că am scris „crainic” şi nu „vedetă”) care ne anunţă cu toată seriozitatea că un grup de experţi angajaţi de nu-ştiu-ce-sindicate (sau aparţinând respectivelor sindicate, nu am reţinut exact) au făcut nişte calcule economice foarte bine fundamentate, ba chiar o simulare pe calculator. Respectiva simulare făcea o socoteală foarte exactă, la bani mărunţi am spune noi, ăştia mai din popor, a creşterii sau descreşterii veniturilor statului în funcţie de nivelul salariilor.
În mod cu totul surprinzător (pentru guvernanţii noştri, nu şi pentru noi, adică eu şi cititorii acestui blog) rezultatele indicau faptul că o creştere a salariilor minime sau medii pe economie va produce o creştere a veniturilor statului! Cum adică, vor zice guvernanţii noştri, dăm mai mult pe salarii, adică ne cresc cheltuielile şi vreţi să spuneţi că, cu toate acestea, vor creşte veniturile la buget? Pas possible! vor spune guvernanţii noştri mai erudiţi. Ei, dragii mei, aici e momentul să vă reamintesc faptul că eu am susţinut acest lucru cu mult, mult timp înaintea acestor experţi, după cum vă puteţi reaminti din link-urile de mai jos:
http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/01/eu-vs-el.html#axzz14fskqsFz
http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/01/eu-vs-el-continuare.html#axzz14ft8H1JV
http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/05/lectie-de-recapitulare.html#axzz14ftbY3tu
http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/05/hai-sa-fim-cinstiti.html#axzz14fttPwkV
http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/07/baronul-john-maynard-keynes-si-economia.html,http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/10/keynes-si-antichitatea.html#axzz14fu5oqeG)
Dincolo de bucuria faptului că eu, un simplu şi banal economist (din Drumul Taberei!) am avut o gândire la nivelul unor experţi şi am dovedit că este chiar foarte possible, mă încearcă bucuria că, poate, venind din partea unor experţi şi nu din partea unui blogger, guvernanţii noştri vor lua în seamă aceste sfaturi.
De fapt, aşa cum am explicat în câteva articole anterioare, respectiva gândire nici măcar nu îmi aparţinea, nu era originală ci, mugurii ei înfloriseră pe vremea Greciei antice, iar teoria a fost excepţional de bine formulată şi cizelată de baronul Keynes.
În fond, este normal să se întâmple aşa. Salariaţii primind bani mai mulţi vor plăti impozite şi taxe mai mari. Totodată, având bani mai mulţi în buzunar, vor consuma mai mult, ceea ce va determina o creştere a veniturilor de pe urma TVA. La rândul lor, producătorii vor trebui să-şi sporească producţia (şi, implicit profitul, pentru care vor plăti un impozit mai mare) prin diferite mijloace, printre care şi angajarea de personal. La rândul lor, aceşti noi angajaţi vor scuti statul de plata ajutorului de şomaj şi vor plăti taxe şi impozite, care se vor duce tot la bugetul statului, vor face cumpărături care vor trimite TVA-ul direct în bugetul statului şi, uite aşa, economia va ajunge în situaţia să se autosusţină. Practic, creşterea consumului va duce la creşterea producţiei, ceea ce va determina o creştere a consumului şi tot aşa. Şi cu toată părerea de rău, nu cred că există un singur economist pe lumea asta care să poată susţine că măsurile de tăiere a salariilor sunt măsuri economice. Iar altele, până acum nu am văzut.
Suntem de doi ani într-o criză care, dacă la alte state dă semne de atenuare, la noi devine tot mai gravă. Împrumuturi peste împrumuturi, îndatorare până dincolo de puterea de restituire, tăieri nemiloase (vă reamintesc faptul că în nicio ţară atinsă de criză nu s-au făcut tăieri de 25 % din salarii) şi aiuritoare, făcute tot pe seama pălmaşilor, toate făcute cu un singur rezultat vizibil până acum: creşterea nemulţumirii populaţiei până la pragul de revoltă şi o sărăcire care va fi extraordinar de greu de recuperat.
Să auzim de bine!

Baronul John Maynard Keynes şi economia românească

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu siguranţă vă mai aduceţi aminte de teoriile lui economice. Şi, poate, şi de viaţa lui personală oarecum ciudată. Ca o idee generală, putem spune că teoriile lui economice au avut două mari rezultante:
1. Au dat de lucru economiştilor teoreticieni în ceea ce priveşte comentarea lor pozitivă sau negativă. Şi vor mai da încă mulţi ani de acum încolo.
2. Au stat la baza planului Marshall care a reuşit să pună pe picioare economia unei Europe pustiită de război.
Aşa stând lucrurile, cred că niciodată teoriile lui privind redresarea economică nu au avut o mai mare aplicabilitate ca în România zilelor noastre. Asemănarea dintre o ţară distrusă de război şi România este frapantă. Practic, economia românească nu mai are niciun segment viabil. Transporturi nu avem sub niciuna din forme: pentru cel naval nu mai avem vase, pentru cel terestru nu avem şosele, pentru cel feroviar nu avem infrastructură, iar pentru cel aerian nu avem bani. Agricultură nu avem, pentru că ceea ce se practică este o agricultură de minimă subzistenţă. Instalaţiile de irigaţii au fost de mult topite ca fier vechi, iar fermele de animale au fost decimate. Nu mai producem nimic, nici tractoare, nici strunguri, nici vagoane, nici ceasuri, nimic, nimic, nimic. Nu avem nicio singură ramură industrială despre care să putem spune că este viabilă. Combinate, uzine, complexe industriale? Industrie extractivă? Industrie prelucrătoare? Industrie uşoară? Nici vorbă! Un mare zero peste tot. Nu avem nicio ramură industrială care să producă ceva. Nu intenţionez să comentez aici cauzele care au dus la o asemenea situaţie, ci să caut o rezolvare.
Iar această rezolvare se pare că ne-a oferit-o baronul Keynes. Nu sunt convins că soluţiile propuse de el sunt valabile pentru orice economie în orice stadiu s-ar afla. Dar pentru economia românească, foarte asemănătoare cu cea a unei ţări ieşită din război, da!
Ce propunea baronul Keynes? Ei bine, el propunea ca guvernul să plătească o mulţime de muncitori care să ia nisipul dintr-un morman aflat într-un anume loc şi să-l mute în alt loc. După care, alţi muncitori, să ia nisipul mutat vremelnic şi să-l aducă înapoi! Absurd, nu? La prima vedere, nimic nu poate fi mai absurd. Dar haideţi să vedem ce se întâmplă, haideţi să vedem o desfăşurare simplistă a procesului. Păi, acei muncitori plătiţi să mute nisipul de colo – colo vor plăti contribuţii, taxe şi impozite, adică vor crea venituri statului. Ei vor avea nevoie de utilaje (maşini sau simple lopeţi) ceea ce va da de lucru altor firme şi implicit, altor muncitori. Acele firme şi acei muncitori vor plăti în totalitate contribuţii, taxe şi impozite. Muncitorii se vor duce cu salariul acasă (după ce vor bea o bere la cârciumă, iar cârciumarul va plăti şi el contribuţii, taxe şi impozite), îşi vor face socotelile împreună cu soţiile şi se vor duce să-i cheltuiască la magazine, de unde vor cumpăra diverse produse alimentare, electronice sau electrocasnice. Pentru toate astea vor plăti TVA, iar firmele producătoare vor fi stimulate să producă alimente, electronice sau electrocasnice, plătind şi ele contribuţii, taxe şi impozite şi generând locuri de muncă. La fel ca şi magazinele. Iar unii muncitori, mai economi din fire, se vor duce la bănci unde îşi vor depune o parte din bani, ceea ce va duce la capitalizarea acestora şi scăderea dobânzilor.
Pentru că am vorbit de o prezentare simplistă, tragem linie şi vom observa două aspecte:
- pe de o parte, banii plătiţi muncitorilor pentru munca făcută aparent inutil se vor întoarce la buget sub formă de contribuţii, taxe şi impozite. Iar sumele le vor depăşi în cuantum pe cele acordate pentru că va creşte foarte mult baza de impozitare;
- acest circuit forţat şi aparent inutil al banilor va pune în mişcare un întreg lanţ de furnizori şi producători, atât pe orizontală, cât şi pe verticală.
Rezultatul? O creştere economică puternică şi consolidată. Firmele vor produce, vor avea nevoie de salariaţi şi vor crea locuri de muncă, produsele se vor vinde, statul va încasa TVA, iar firmele şi salariaţii vor plăti o grămadă mare de bani către stat sub formă de contribuţii, taxe şi impozite. La finalul ciclului, statul îşi va recupera banii investiţi, va primi chiar un surplus de bani din care îşi va putea rambursa eventualele credite primite, iar economia se va putea autosusţine prin mecanismele proprii. În esenţă, statul a va acţiona pur şi simplu ca un catalizator, ceea ce ar fi foarte normal, el nefiind un plătitor al creanţelor populaţiei, aşa cum face acum cu banii împrumutaţi de la FMI şi UE.
Sunt absolut convins că nu sunt singurul economist care cunoaşte aceste lucruri. Dar, oare în Guvern nu se află niciunul dintre cei care mai cunosc această teorie? Bâlbâielile şi lipsa unor decizii economice consistente (pentru că tăierea salariilor nu se poate numi o decizie economică) mă face să cred că nu.
Să auzim de bine!

Îmbinarea frumosului cu utilul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De-a lungul istoriei sale zbuciumate omenirea s-a străduit din toate puterile să îmbine frumosul cu utilul. În mod tacit, se intuia că produsul din Frumuseţe şi Util trebuia să fie constant. Altfel spus, o creştere a frumuseţii se făcea în detrimentul utilităţii şi reciproc. Ideea a apărut odată cu zorii omenirii, dar primele ei materializări de amploare au fost piramidele egiptene. Aceste nu au nici urmă de frumuseţe, dar sunt deosebit de utile din punct de vedere al materializării cunoştinţelor matematice. Ulterior, vechii greci au materializat în sculpturile lor cele mai frumoase trăsături ale corpului omenesc, dar fără nicio utilitate, având în vedere că frumuseţile respective au fost şi au rămas simple statui.
Oamenii nu au reuşit să dea o formă ştiinţifică respectivei idei, dar odată cu dezvoltarea termodinamicii s-a observat o oarecare analogie cu celebra formulă P*V = constant.
Moda şi cinematografia au facilitat apariţia unei formule derivate în care constanta este reprezentată de produsul dintre Frumuseţe şi Prostie. Sau, altfel spus, cu cât o persoană este mai frumoasă, cu atât prostia îi este mai evidentă. Un exemplu deosebit de elocvent al materializării acestei formule este cazul prezentatoarelor posturilor noastre de televiziune. În acest aspect particular al formulei s-a observat şi o oarecare pedeapsă aplicată respectivelor proaste prin căsătorirea lor cu fotbaliştii găsiţi disponibili.
Până acum societatea a asistat placidă la apariţia şi dezvoltarea respectivelor constante, iar oamenii de ştiinţă au fost preocupaţi de lucruri mult mai serioase, cum ar fi numirea lui Băsescu ca academician. Dar nimeni nu a reuşit să găsească până acum o aplicare concretă, în folosul societăţii a respectivelor formule. Iată că viaţa nu stă în loc şi îşi găseşte singură soluţiile.
Nu de mult timp a apărut pe micile ecrane o reclamă thriller. Este vorba de reclama unei bănci în care apare o vrăjitoare, un personaj grotesc şi sinistru care încearcă să facă nişte vrăji voodoo asupra unor tineri inocenţi. Efectul paselor şi vrăjilor pare evident din moment ce tinerii încep să copieze mişcările de caracatiţă ale maşterei. Că este vorba de o vrăjitorie nu încape nicio îndoială din moment ce este îndeobşte cunoscut faptul că niciodată, dar niciodată tinerii nu ascultă de bătrâni.
Pe când populaţia României urmărea cu un deosebit interes respectiva reclamă încercând să-i desluşească tâlcurile ascunse, iată că o nouă nenorocire s-a abătut asupra bietei ţărişoare: norul de cenuşă emanat de un vulcan islandez. În stilul lor specific, românii au început să se vaite în loc să caute soluţii. Profitând de ocazie, românii se vaită acum de necazurile produse de nor, se vaită de soacre cicălitoare sau de gineri beţivi, se vaită că nu mai e Andrei Gheorghe purtător de cuvânt sau că nu se ieftinesc ardeii verzi.
Văzând disperarea ce a cuprins poporul, ca un bun patriot ce sunt, mă gândesc la faptul că, în sfârşit, viaţa ne oferă posibilitatea aplicării concrete pentru prima dată în istorie a respectivei formule, Frumuseţe * Utilitate egal constant şi aceasta ar fi:
SĂ FIE PROIECTATĂ IMAGINEA RESPECTIVEI VRĂJITOARE CĂTRE NORUL DE CENUŞĂ. Urâţenia ei şi a reclamei sunt atât de mari încât utilitatea le va creşte nemăsurat şi, cu siguranţă, acesta se va speria şi se va retrage nu în Islanda, de unde a pornit, ci tocmai în fundul pământului. Şi asta, în sunetele triumfale ale melodiei interpretate de Dan Bitman.
Să auzim de bine!