Un final penal

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

La jurnalele de știri nu mă uit, pentru că niciodată nu a fost mai adevărată axioma că, dacă nu te uiți ești neinformat, iar dacă te uiți ești prost informat. Prilej de a-mi reaminti de o iarnă în care posturile de televiziune difuzau pe bandă rulantă reportaje despre nemernicia polițiștilor bulgari, aceeași polițiști mulțumită cărora mă aflam din nou în țară.

Nu mă uit nici la mesele rotunde organizate de diferite posturi pentru că nimic și niciodată nu s-a întâmplat din ceea ce au prevestit experții invitați. “Azi leul este 4,374 și va exploda la 4,375!” clamează ei convinși. De ce 4,375 și nu 4,376 și de ce o creștere de o sutime înseamnă o explozie, asta nu mai ei știu.

Nu mă uit nici la filme. Din Die hard (toată seria) nu mai am nicio replică de memorat, din Rambo mai am două, iar Singur acasă îl pot recita. Pot deja să reproduc o mulțime de scene de luptă din Troia, iar căpitanul Sparrow nu mai are niciun secret pentru mine.

Radio nu ascult pentru că posturile se rezumă acum la două activități: să difuzeze reclame, iar crainicii să debiteze râuri de prostii, convinși că sunt deținătorii adevărului absolut.

De Facebook nici nu mai vorbesc. Ce să văd, ce să aflu? Idioți care se sinucid făcându-și selfie pe șinele de tren sau pe vagoane? Prieteni care nu există sau analfabetisme în cantități greu digerabile? Într-o zi, o tipă mi-a trimis o poză cu mutra ei, care ocupa tot ecranul. Poza se intitula Toamnă în București. La așa ceva să mă uit?

Prin eliminare îmi mai rămân două posibilități: să citesc sau să mă uit la emisiuni științifice.

Azi am ales să citesc dar, după vreo două ore, mi-au obosit ochii și am deschis televizorul pe un canal considerat unanim drept unul profesionist și interesant: Animal Planet. La timp ca să vizionez o emisiune despre o instituție de protecție a animalelor din Houston. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, îmi permit să le reamintesc faptul că Houston este un oraș din Statele Unite, țară care își trimite ambasadori mai peste tot în lume, inclusiv în România.

Urmăresc reportajul până la final, prilej de a lectura și genericul de final. Ce să vezi? Pe generic scrie: Individuals seen under investigation or arrest in this program […] are presumed innocent until proven otherwise in a court of law and may be cleared of any and all charges. Ca să fiu mai bine înțeles, voi repeta că aceste cuvinte erau scrise la finalul unui reportaj american despre protecția animalelor americane într-un oraș american. Reportaj foarte interesant care mi-a arătat că acolo, adică în Statele Unite, țara de unde ne vine lumina, legea nu numai că se emite, dar se și aplică atunci când nu e respectată.

Traducerea, făcută cu ajutorul Google translate, ca să nu fiu acuzat de subiectivism, ar suna așa: Persoanele văzute sub investigare sau arest în acest program [...] sunt presupuse nevinovate până când se dovedesc altfel într-o instanță judecătorească și pot fi absolvite de oricare și toate acuzațiile.

Mai citesc o dată rândurile. Deci, nu numai persoanele aflate sub o investigare, dar chiar și cele arestate NU pot fi declarate vinovate decât în urma unei decizii judecătorești. Până nu sunt declarate vinovate de o instanță judecătorească, ele sunt curate ca lacrima. Nimeni nu le poate numi penale, nimeni nu le poate restrânge din drepturi, nimeni nu-i poate izola sau stigmatiza. Singură instanța îi poate declara vinovați, nu crainicii de la posturile de televiziune, pensionarii la coadă sau țațele la gura feisbucului. Nici măcar președinții de stat.

Principiu de drept, principiu elementar, principiu pe care am dori oricare din noi să ne fie aplicat într-o, Doamne ferește, situație asemănătoare.

Cred că ar fi un gest de curtoazie ca domnul Johannis să-și facă timp și să invite la un five o’clock în fiecare vineri un număr de, să zicem, șapte ambasadori, și să vizioneze împreună, în liniște, de la cap la coadă, câte un episod din acest serial.

Să auzim de bine!

Egalitatea în justiţie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Primul exemplu. Totul a început cu un act care ne era necesar copilului. Întrucât actul nu se putea obţine decât pe cale judecătorească, împreună cu soţia ne-am luat o zi din concediul de odihnă, ne-am deplasat la judecătorie, am completat formularele necesare, am plătit taxele legale şi ne-am pus pe aşteptat. Au trecut vreo două săptămâni până am primit comunicarea că actul este făcut.
Ne-am cerut o nouă zi din concediul de odihnă, ne-am dus din nou la judecătorie, ne-am legitimat şi am solicitat actul. După o verificarea superficială ne-am declarat mulţumiţi şi am plecat acasă. Dar acasă, la o verificare mai amănunţită am observat că numele copilului era scris greşit de grefieră. Drept pentru care ne-am mai luat o zi din concediu, ne-am reîntors la judecătorie a doua zi şi am cerut modificarea. Fiind urmarea unei sentinţe judecătoreşti, modificarea nu se putea face decât pe aceeaşi cale. Aşa că, am reluat procedura, însemnând bani. cereri şi timp pierdut. Nu uitaţi timpul, element esenţial vieţii care, în România, nu are nicio valoare!
De data asta, aşteptarea a fost ceva mai scurtă şi, după solicitarea unei noi zile din concediu, ne-am dus la judecătorie să ridicăm actul corectat. Fiind păţiţi, am verificat actul la sânge acolo, pe loc. Actul fusese corectat, e adevărat, dar de data asta anul naşterii fusese scris greşit de grefieră. Pentru a treia oară am reluat procedura solicitării actului. O nouă zi consumată din concediul de odihnă ne-a ajutat să ridicăm cea de a treia versiune a actului, scris corect de data asta.
Vă las pe voi să socotiţi câte zile din concediul de odihnă am pierdut, câţi bani şi cât efort. Pentru că pe mine mă preocupă doar un singur aspect: egalitatea în faţa justiţiei. Care este egalitatea între noi, eu şi soţie, care am fost corecţi în toate acţiunile noastre şi grefiera care a făcut atâtea greşeli? Care este egalitatea în faţa justiţiei între noi şi grefiera care ne-a pus de atâtea ori pe drumuri, ne-a scos din buzunar atâţia bani şi, nu uitaţi, ne-a făcut să pierdem atâta timp! Care este egalitatea între noi, cei care ne-am pierdut timp, bani şi efort şi grefiera pe care o durea în direcţia cotului?
Al doilea caz. De data asta, revolta mi-a fost provocată de o ştire care a ţinut jurnalele de ştiri o bună perioadă de timp. Nu sunt adeptul pedepselor aplicate la limita nivelului lor superior, dar sunt adeptul discernământului în justiţie. Asta însemnând că mă împac cu ideea că un hoţ de buzunare poate fi eliberat mai curând pentru bună purtare, dar nu mă împac cu ideea că un violator sau un criminal feroce poate fi eliberat timpuriu pe acelaşi criteriu, al bunei purtări. În fond, ideea de bază a unei sentinţe privative de libertate este tocmai izolarea elementului periculos din cadrul societăţii. Asta însemnând cât mai mult.
Aud că un criminal şi un tâlhar (deci, un element deosebit de periculos) a fost eliberat mai curând din puşcărie pe motivul bunei purtări. Bunînţeles că, imediat ce s-a văzut ieşit, specimenul a violat o copilă. Probabil că va fi prins, va fi băgat din nou la puşcărie şi, mă aştept să fie judecat în condiţiile unor circumstanţe agravante. Dar răul şi urmele lui vor rămâne...
Auzind această ştire, mă întreb cum funcţionează în acest caz egalitatea în faţa justiţiei? Care este egalitatea între sărmana copilă şi judecătorul cel duios (pentru că, din punctul meu de vedere, specimenul criminal iese din discuţie întrucât şi-a pierdut dreptul de a fi numit om)? Care este egalitatea în faţa justiţiei între oamenii cărora li s-au spulberat sufletele datorită materializării unui, presupun, sentiment de milă nejustificat şi negândit şi judecătorul care îşi vede liniştit de ale lui? În justiţia românească, inamovibilitatea este acelaşi lucru cu lipsa de răspundere?
Să auzim de bine!