Graţierea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu ceva timp în urmă, un bun prieten mă întreba de unde mă inspir pentru articolele mele, de unde scot zeci sau sute de teme pentru articole. Răspunsul a fost simplu: viaţa mi le oferă. Nu trebuie să inventez nimic, nu trebuie să fabulez, nu trebuie să stau treaz noaptea ca să caut subiecte. Ele apar la tot pasul pe cale naturală. Şi iată unul dintre ele.

Deşi sunt un duşman înverşunat al fotbalului, cel puţin al celui românesc, ideea de dreptate nu-mi este mai puţin vie. Iar în ultimul timp, subiecte pe această temă curg cu nemiluita. Nu includ aici plângerile jalnice şi lipsite de orice urmă de bărbăţie ale “luptătorului luminii”, ci graţierea unui fotbalist, pe numele lui Gică Popescu. Deşi omul s-a exprimat cât se poate de demn că nu doreşte aşa ceva, iată că subiectul nu a putut fi evitat nici de domnul Ponta.

Fost procuror, deci având o puternică pregătire juridică, domnul Ponta se exprimă în sensul că, dacă ar fi preşedinte, l-ar graţia pe respectivul fotbalist pentru că, nu-i aşa, statul nu are nimic de câştigat din asta.

Deşi pregătirea mea juridică nu este nici cât o umbră a celei avute de domnul Ponta, sunt nevoit să fac precizarea că această afirmaţie este una aiuritoare. Luat de valul electoral şi al atragerii de voturi, se pare că domnul Ponta face această afirmaţie în scopul câştigării adeziunii simpatizanţilor fotbalistului împricinat. Pentru că altfel nu pot justifica eroarea că vinovaţii nu trebuie închişi sau trebuie eliberaţi pentru că nu aduc profit.

Niciun puşcăriaş nu a adus profit ba, gândindu-ne la drepturile omului pe care doar ei le revendică, nu şi victimele lor, puşcăriile sunt o sursă de cheltuieli enorme, începând cu condiţiile de detenţie şi terminând cu asistenţa oferită acestora.

Mergând pe acestă idee, ar trebui desfiinţate puşcăriile pentru că, nu-i aşa, ce câştig are statul că, de exemplu, un hoţ de buzunare este închis? Niciunul. De când sunt puşcăriile pe lume, şi un copil de la emisiunea “Copiii spun lucruri trăsnite” ştie că această instituţie are cel puţin două roluri: de pedepsire a vinovatului şi de izolare a răufăcătorului pentru binele societăţii. De câştig de pe urma acestuia nu se pomeneşte nici măcar în cazul ocnaşilor sau a celor condamnaţi la muncă silnică.

Revenind antipatia pe care mi-am declarat-o la început faţă de fotbal, sper ca fotbalistul Gică Popescu să dea dovadă în continuare de aceeaşi demnitate (pe care i-am admirat-o) şi să nu cupleze la asemenea idei de profit...

Să auzim de bine!

Accidentul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Faptul că nu suport motocicletele şi nici motocicliştii vă este deja cunoscut. Motocicletele pentru simplul şi banalul faspt că s-au dovedit, pentru români, instrumentul cel mai eficace de sinucidere sau omor. Iar motocicliştii pentru că, în loc să-şi dovedească abilităţile şi bărbăţia în poligoane sau concursuri, nu ştiu altceva decât să pârâie cu sadism motoarele după miezul nopţii, cu dorinţa perversă de a stârni alarmele maşinilor aflate în letargie. Ăştia bărbaţi, asta bărbăţie! Dar asta nu mă împiedică niciun moment să mă gândesc la ei ca la oameni, ca la semenii mei.
Mă aflu în plin program matinal, dar nu mă pot opri să nu trag cu ochiul la ecranul televizorului. Care tocmai îmi oferă o ştire. Un motociclist a fost ucis ca urmare a faptului că s-a ciocnit cu o maşină care ieşea dintr-o curte. Maşina unui fotbalist, condusă de un prieten al acestuia.
Ştirea e cumplită, pentru că e vorba de o viaţă. De viaţa stinsă a unui om. La fel şi imaginile. Dar nu pentru mult timp, pentru că şoferul autoturismului consideră că trebuie să transforme evenimentul în ceva grotesc. Şi reuşeşte asta spunând cu aplomb:
-Motociclistul venea cu viteză foarte mare pe stradă. Nici nu se vede vreo urmă de frânare, venea foarte repede. Am martori...
În stilul nostru aşa zis balcanic, şoferul încearcă să sugereze că, de fapt, vina o poartă motociclistul care rula cu o viteză nesimţită pe şosea, şi nu el care nu dăduse prioritate. Printr-un silogism pe care încearcă să ni-l impună, şoferul vrea să ne facă să credem că, dacă motociclistul ar fi rulat mai încet, nu ar fi murit pentru că apuca să frâneze atunci când el a ieşit din curte fără să se asigure. Altfel spus, mortul e de vină. El nu poate fi de vină, din moment ce, ca prieten de fotbalist care iese dintr-o curte cu o maşină bengoasă, nu e obligat să dea prioritate, el e singur pe şosea.
Celor care nu au permis de conducere sau au uitat prevederile Codului rutier, îmi fac datoria să le reamintesc faptul că şoferul era cel care trebuia să oprească şi să se asigure, NU motociclistul.
Motociclistul putea merge şi cu un milion de kilometri pe oră pe şosea, dreptul era de partea lui. Punct.
Să auzim de bine!
P.S. De fapt, vorbele sunt inutile, pentru că şoferul va primi, la fel ca mulţi alţii, o pedeapsă cu suspendare, adică nimic. Iar asta nu îl va învia pe bietul motociclist care nu şi-a imaginat niciodată că va fi vinovat de propria-i moarte pentru că prietenul unui fotbalist va ieşi dintr-o curte fără să dea prioritate.


Poliţia în acţiune

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Poliţia este una dintre instituţiile statului cu care am căutat să nu am niciun contact. Şi, exceptând situaţiile când a trebuit să-mi schimb buletinul, am reuşit. Lipsa unei legături mai strânse a condus la o cunoaştere mai redusă, ca să nu zic nulă, a atribuţiilor şi activităţilor specifice poliţiilor şi poliţiştilor.
Am observat că există maşini pe care scrie Poliţia locală, la fel cum am observat altele pe care scrie Poliţia comunitară. Şi, din câte am auzit, ar mai fi şi alte diferite poliţii. Dar să nu mă întrebaţi diferenţele dintre ele, pentru că nu le ştiu absolut deloc.
E seară şi mă îndrept spre locul de întâlnire stabilit cu soţia. Politicos cum mă ştiţi, ajung mai devreme şi încep să mă învârt prin zonă în căutarea unor lucruri care merită văzute. Şi văd. Văd o dubă de poliţie oprită chiar pe colţul unei intersecţii. “Ei”, îmi zic eu în barbă (e o metaforă, pentru că mă rad zilnic), „se pare că oamenii stau la pândă să prindă contravenineţi”. Şi încep să le acord o atenţie sporită. Aşa cum stăm, adică eu şi duba cu cei doi poliţişti, văd un autoturism că se opreşte, se asigură, semnalizează şi virează la stânga, deşi un indicator cât roata carului l-ar fi obligat să vireze la dreapta. „Hopa”, îmi zic, „tipul a încurcat-o!” şi încep să mă gândesc la imaginea tristă a unui şofer sancţionat de poliţist. Aiurea! Maşina îşi continuă drumul, iar poliţiştii aşteptarea. „Ei”, îmi continui eu supoziţiile, „se pare că erau ocupaţi sau neatenţi”. Dar, imediat, apare un alt şofer cu un comportament identic cu al primului. Se asigură, semnalizează şi virează la stânga chiar sub ochii poliţiştilor, care nu dau semne că ar fi văzut ceva.
Comunicativ cum mă ştiţi, mă apropii de dubă şi îi fac semn poliţistului aflat la volan că doresc o comunicare în fonie. Omul coboară geamul, îl salut şi îl întreb, utilizând o ironie pe care o consider fină:
- Nu vă supăraţi, sunteţi de la Poliţie?
- Da, răspunde omul plin de sinceritate.
- Văd că scrie pe dubă „respectaţi ordinea publică”. Circulaţia pe drumurile publice nu se încadrază în ordinea publică? îmi continui eu exprimarea nedumeririlor de care eram cuprins.
- Ba da, răspunde bunul om cu aceeaşi sinceritate dezarmantă.
- Păi, continui eu după câteva secunde de perplexitate, nu aţi văzut că doi şoferi au virat la stânga, deşi ditamai indicatorul îi obliga să facă virajul la dreapta?
- Sigur că am văzut, răspunde omul cu o faţă senină şi lipsită de remuşcări.
- Şi nu ziceţi nimic? Nu faceţi nimic? îl întreb sprijinindu-mă de dubă ca să nu cad de uimire.
- Nu, nu e domeniul nostru. Să vă explic: noi suntem de la Poiliţia locală şi nu avem drepturi de intervenţie asupra şoferilor.
- Înseamnă, încerc eu o traducere liberă a spuselor lui după o scurtă pauză de cugetare, că dacă un poliţist de la circulaţie vede un hoţ nu poate interveni?
- Exact! Aţi înţeles perfect, nu are în atribuţii, nu îi permite legea, îmi explică doct omul legii.
- Păi, atunci de ce staţi aici?
- Păzim cortul publicitar al unui partid.
Aceata a fost dialogul. Acum, în lumina celor discutate, chiar că mă simt bucuros că nu ştiu nimic despre Poliţia română.
Să auzim de bine!

Cine „face legea” (4)

Imagine preluată de pe campina.romportal.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vorbeam în articolul anterior despre cadrul de normalitate în care presupunem că trăim, despre faptul că legile sunt emise de nişte minţi coerente, în concordanţă cu gândirea noastră coerentă. Şi vedeam că, de fapt, ceea ce credem că este viaţa într-o lume de progres, într-o lume trasă înainte de deştepţi, este de fapt o lume trasă înapoi de proşti. Haideţi să vedem şi alte aspecte, pentru că viaţa e ceva mai complexă, ca să folosesc o platitudine.

Condiţiile au fost de natură că am putut vedea şi modul în care îşi duc traiul oamenii din alte ţări. Nu toate şi nu multe, dar destule. Şi m-am simţit solidar cu ei în senzaţia de viaţă liberă, decentă. Am văzut oameni ieşind din maşina trasă la bordură şi lăsând cheile în bord, la fel cum am văzut locuinţe în care oamenii stăteau cât e ziua de lungă cu uşa de la intrare deschisă.

Am şi voi avea griji destule, dar nu mi se pare firesc să mă gândesc că, deşi stau la etajul şase, voi putea fi călcat de hoţii care intră în rapel pe fereastră. Nu mi se pare normal să închid uşa apartamentului cu cheia dacă mă duc cu găleata de gunoi la ghenă, la fel cum nu mi se pare normal ca să pun lanţul la uşă când merg la culcare. Mi se pare normal să trăiesc într-o lume normală.

Sentimentele acestea de viaţă liberă cred că sunt specifice majorităţii oamenilor, majoritate care, prin reprezentanţii ei, şi-a făurit nişte legi care să o apere şi care să îi permită să trăiască conform acestor sentimente.

Având în vedere toate aceste aspecte, eşti tentat să crezi că majoritatea oamenilor fiind constituită din oameni cinstiţi, aceştia îşi vor trăi viaţa aşa cum vor ei, după coordonatele stabilite de ei, la urma urmelor ei fiind majoritatea. Dar aşa este în realitate?

Merg pe străzile cartierului meu şi privesc blocurile. Nu văd nici măcar un apartament situat la parter care să nu aibă zăbrele la ferestre. Sunt convins că locatarii nu au nicio plăcere ca să-şi admire gratiile de puşcărie ori de câte ori deschid ferestrele (personal, nu cred că aş putea suporta situaţia nici măcar o zi). Dar, vor-nu vor, trebuie să-şi asigure astfel protecţia bunurilor, deşi nu asta este dorinţa lor de a trăi, nu astfel simt ei libertatea şi nu pentru asta sunt membrii unei societăţi democratice. Şi totuşi, au gratii la ferestre... Aşa că revin cu întrebarea mea: cine “face legea”, oamenii cinstiţi sau hoţii? După standardele cui trăim? Ale hoţilor sau ale oamenilor cinstiţi?

Să auzim de bine!

Cine „face legea” (3)

Imagine preluată de pe tu.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În articolul anterior scriam despre cum, cei dornici de o viaţă curată sunt obligaţi ca să trăiască după regulile impuse de cei murdari.

Curăţenia costă, ştiu foarte bine. Că e vorba de pasta de dinţi, de săpun, de detergentul pentru rufe, de curentul consumat cu spălatul sau cu călcatul, toate astea mă costă. Dar este un cost asumat, un cost pentru care sunt pregătit. Urci în autobuzul cel mult sau puţin aglomerat şi vrei să te aşezi pe banchetă. Pe bancheta de unde tocmai s-a ridicat un aurolac sau un zugrav. Renunţi pentru că asta ar însemna să îţi murdăreşti hainele a căror curăţenie te-a costat. Nici statul în picioare nu te fereşte prea mult, pentru că şi aşa nu scapi ca să nu se frece de tine un aurolac sau un muncitor în salopetă de lucru murdară de vaselină. Toate astea în condiţiile în care există o reglementare legală foarte clară, care le interzice accesul în mijloacele de transport în comun. Da? Şi ce dacă? Tu, omul curat şi care ai plătit pentru curăţenia ta eşti obligat să fii cum vor alţii, nu cum vrei tu şi legea ta care nu face două parale.

La fel cum iubesc curăţenia, iubesc şi liniştea. Şi aici nu mă refer la tăcere. Îmi place să mă plimb pe alei sau prin păduri şi să aud doar foşnetul frunzelor sau ciripitul păsăretului. Îmi place să stau vara la geam sau pe balcon şi să aud mierlele gureşe zburătăcind prin pomii din jurul blocului. Îmi place să ascult muzică bună şi să mă dedic cu totul acestei plăceri.

Îmi place să aud chicotelile copiilor şi sunetul vieţii. Îmi place să dorm vara cu fereastra deschisă şi să armez alarma maşinii fără sunet de confirmare, ca să nu deranjez vecinii. Îmi place să stau pe bancă în parc şi să citesc sau să dezleg careuri de cuvinte încrucişate, la fel cum îmi place să aud valurile mării spărgându-se de ţărm.

Îmi place să vin vara de la serviciu, să îmi fac un duş şi, apoi, să stau întins o jumătate de oră cu o carte în mână. Sunt multe forme de linişte care îmi plac. Şi, la fel mie, sunt mulţi, mulţi alţii. Iar noi, toţi ăştia, trăim şi ne dorim liniştea visată într-un cadru ocrotit de legi la elaborarea cărora am participat. Iar asta se vede în holurile multor blocuri, atunci când citim afişul care precizează orele de odihnă. Dar, oare, aşa este cu adevărat?

Nici de departe! Ca şi în cazurile precedente, lumea noastră, a celor care doresc linişte este una visată şi nu una reală. Pentru că, în lumea reală, ai parte de o hoardă de beţivi netrebnici aciuată în faţa blocului, care grohăie şi zbiară măscări mult dincolo de miezul nopţii. Vrei fereastră deschisă? Desigur, dar cu preţul ascultării murdăriilor lor şi nu al ciripitului mierlelor. Vrei să asculţi muzică? Desigur, dar nu în lumea asta în care, fix între orele de odihnă, un vecin foloseşte din plin ciocanul pneumatic pentru remodelarea fără autorizaţie a pereţilor. Vrei să te plimbi pe alei ascultând foşnetul vântului? Da, nicio problemă, dar asta după miezul nopţii, care este ora fatală la care, derbedei suiţi pe motociclete, turează motoarele în draci până declanşează alarmele maşinilor parcate. Vrei să citeşti? Perfect! Dar trebuie să o faci pe fondul manelelor urlate de casetofoanele maşinilor care trec pe aleea din faţa blocului.

Aşa că, şi astăzi revin cu întrebarea mea obsedantă: cine „face legea”? Noi, cei care credem în ea şi în linişte sau cei tulburenţi, zgomotoşi şi beţivi? Lumea în care trăim este cea dorită şi legiferată sau este o lume impusă de alţii?

Să auzim de bine!

Cine „face legea” (2)

Imagine preluată de pe papiric.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Scriam în articolul precedent despre situaţia paradoxală în care, cei deştepţi trebuie să se plece la nivelul proştilor. Aparent problema nu pare gravă, dar haideţi ca să ne imaginăm un scenariu destul de plauzibil. Să presupunem că tu, cititorule, eşti părintele unui copil cu o minte strălucitoare care, printr-o repartizare de care nu e vinovat, ajunge într-o clasă de elevi mediocri şi indisciplinaţi. Nu e singur, în clasă mai sunt câţiva de calibrul lui, iar numărul lor este majoritar. Ei bine, profesorii vor preda pe înţelesul şi la nivelul celor mediocri. Iar coplilul tău, cu toate capacităţile lui dezvolatate, nu va înainta un singur pas. Pentru că cei slabi vor “face legea” în clasa respectivă.

Sunt un om care iubeşte curăţenia. Sub orice formă a ei pentru că sunt convins că între curăţenia trupească şi cea morală există o mare legătură. La asta se mai adaugă şi aspectul educativ, aspect format datorită părinţilor şi profesorilor mei. Îmi place să mănânc din farfurii curate, mâncăruri făcute curat. Îmi place să simt pe mine hainele curate şi mirosul lor de curăţenie mă dispune. Îmi place să umblu pe străzi curate, într-o maşină curată, fie ea autoturism personal sau mijloc de transport în comun.

Îmi place să trăiesc într-o zonă curată, într-un bloc curat. Îmi place aerul curat şi îmi plac pantofii curaţi. Mă simt excelent ori de câte ori sunt într-o ţară străină şi cobor din maşină fără frica de a nimeri într-o murdărie de câine, îmi place să merg pe trotuare curate, care să îmi permită să admir arhitectura clădirilor şi nu mă obligă să fiu atent unde calc. Îmi place să merg pe alei curate şi să fiu înconjurat de mirosul florilor.

Desigur, toate acestea sunt nişte platitudini pentru că, asemeni mie, mai există o sumedenie de cetăţeni ai patriei. Există o sumedenie de oameni cărora le place curăţenia şi, deşi nu dispun de date statistice, pornesc de la ideea că numărul lor este majoritar. O sumedenie de oameni care consideră că trăiesc într-o ţară în care legile şi reglementările sunt favorabile curăţeniei, nu murdăriei, o sumedenie de oameni care consideră că, prin reprezentanţii lor aleşi, şi-au impus acest punct de vedere, lucru confirmat chiar de legile aflate în vigoare. Dar, oare, aşa este?

Haideţi să mergem cu un autobuz. Pe scaune sau în picioare, între călători, stau diverse persoane, una mai murdară şi mai mirositoare decât alta. Pe scaun nu ne putem aşeza decât dacă vrem să purtăm haine murdare. Coborâm din autobuz şi încercăm câţiva paşi pe trotuar. Dar, trebuie să îi facem cu mare atenţie, ca să nu călcăm într-o murdărie de câine. Ne refugiem pe o alee, dar fără să trecem pe sub ferestrele vreunui bloc, pentru că riscăm să ne trezim în cap cu cine ştie ce gunoaie aruncate pe fereastră. Intrăm în blocul în care locuim, dar trebuie să ne ţinem de nas din cauza capacului de la ghenă lăsat deschis. Şi aşa mai departe...

Aşa că, vă întreb în încheiere, cine "face legea" în ţara asta? Oamenii curaţi sau cei murdari? Trăim în condiţiile dorite de oamenii curaţi sau în cele impuse de oamenii murdari?

Să auzim de bine!

Cine "face legea" (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De la început, trebuie ca să vă precizez că sensul sintagmei „cine face legea” nu se referă la aspectele administrative sau juridice ci, la modul de impunere a unei anumite conduite.

Deşi, în societatea românească de azi nu este un avantaj, mă consider între cei care respectă legea. Chiar dacă nu întotdeauna au ieşit cei votaţi de mine, consider că avem un aparat de producţie şi aplicaţie a legilor bine pus la punct, un aparat care îmi oferă cel puţin ideea că îmi desfăşor viaţa şi activitatea într-un sistem coerent, un sistem care îmi dă cel puţin senzaţia de normalitate.

Sistemul în mijlocul căruia trăiesc mi se pare un sistem pus la punct, indiferent de aspectele lui concrete, de oameni deştepţi, de oameni cu o gândire coerentă şi progresistă, un sistem în care cei deştepţi îi corectează şi îi ajută pe cei proşti. Există un sistem de legi, bune sau rele, dar care par concepute astfel încât să crezi că trieşti într-o societate trasă înainte de oameni deştepţi, nu de proşti. Dar aşa să fie cu adevărat? În România cei proşti încearcă să-i copieze pe cei deştepţi, sau invers?

Stau de vorbă cu şefa compartimentului de imagine publică a unei instituţii publice. Eu sunt cel care a provocat discuţia, atrăgându-i atenţia că pagina lor de Internet este scrisă fără diacritice.

- Şi ce-i cu asta? îmi răspunde ea mirată.

- Cum ce-i cu asta? E, într-un fel, imaginea voastră oficială.

- Nu, nu este, mă contrazice ea. Este o pagină de Internet, nu un document oficial.

- Da, dar totuşi, există o lege privind scrierea documentelor oficiale. Este imaginea voastră publică, insist eu. Trăim în România, vorbim limba română, o limbă care foloseşte caractere diacritice. Francezilor nu le este ruşine că folosesc caractere diacritice.

- Ştii ce? Sunt unii cititori care nu au instalată folosirea caracterelor diacritice pe calculator.

- Ei, hai că eşti tare! Dar e o problemă elementară, dai două clicuri şi gata!

- O fi pentru tine, dar ei sunt proşti şi nu ştiu.

- Deci tu, nu mă las eu, preferi să ai o pagină de două parale din cauză că există câţiva proşti? În loc să-i tragi după tine, te cobori la nivelul lor?

- Da, desigur! Ca să mă poată citi…

Acum, după ce aţi urmărit acest dialog, ce credeţi, cine „face legea” în ţara asta, oamenii deştepţi sau cei proşti?

Să auzim de bine!

Ce votează Parlamentul României

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt convins că vi se va părea ciudat titlul acestui articol. Cum adică, ce votează Parlamentul României? Legi, în mod evident! Sunteţi aşa de siguri? Haideţi să vedem cum stă treaba.
Într-o formă de democraţie care nu mai are nimic din forma iniţială a noţiunii (şi nu numai la noi, ci oriunde în lume) Parlamentul este o instituţie în care sunt trimişi reprezentanţii celor cu drept de vot. Deja vedem o primă abatere: nu votează direct cei cu drept de vot, ci reprezentanţii lor. Reprezentanţi care pot ajunge să încheie compromisuri sau înţelegeri care nu mai au nimic comun cu interesele alegătorilor, toate acţiunile fiind dictate de interese politice şi nu de interesele alegătorilor.
Dar, să mergem mai departe şi să acceptăm acest rău necesar şi să presupunem că Parlamentul României este unul ideal, în care reprezentanţii aleşi reprezintă exact interesele alegătorilor care i-au trimis acolo. Pentru ce sunt ei trimişi acolo? Pentru că societatea şi statul au nevoie de legi pentru a-şi continua activitatea. Greşesc oare cu ceva? Nu cred, atâta timp cât consider că o lege reprezintă un cadru normativ prin care se reglementează o activitate sau o acţiune şi atâta timp cât o lege reprezintă rezultatul unei cerinţe fireşti a funcţionării societăţii. Ca să fiu mai concret, să luăm activitatea de pingelit a pantofilor uzaţi. Pentru ca pantofarii să nu-şi bată joc de clienţi şi să nu le ia banii pe produse de proastă calitate, să presupunem că un parlamentar va depune în parlament şi va supune votului o lege prin care se reglementează grosimea pe care o pot avea pingelele, materialele din care se permite confecţionarea lor, tipul şi calitatea materialelor folosite pentru lipit sau pentru cusut şi aşa mai departe. Dar aici, greşesc cu ceva? Nu cred. Parlamentarul a propus o lege coerentă şi concretă, care se va constitui într-un act normativ cu aplicabilitate practică. Rezultatul va fi că toţi pantofarii înregistraţi legal vor respecta acelaşi act normativ, iar clienţii vor avea posibilitatea evaluării rezultatului pe baza unor criterii concrete.
Ce observăm până aici? Că există o legătură foarte strânsă, foarte intimă între elaborarea unei legi, votarea ei şi aplicarea ei practică. Nu cred există printre voi vreunul care să creadă că un Parlament poate vota o lege fără aplicabilitate, o lege fără sens. Nu cred că printre voi ar putea fi cineva care să creadă că un Parlament poate vota o lege pentru pantofari atâta timp cât nu există niciun pantofar în ţara respectivă. Acest aspect mai implică ceva. Ca respectivii parlamentari să ştie ce votează. Ei singuri sau împreună cu echipa lor de consilieri au nevoie de un minim de cunoştinţe despre obiectul legii pe care o vor vota. În fond, chiar acesta este rostul votului într-un parlament: acela ca reprezentanţii aleşi de cetăţenii cu drept de vot să elaboreze şi să valideze legi cu aplicare concretă pentru cei care i-au trimis acolo. Acum, vă rog să citiţi cu atenţie documentul de mai jos.
L-aţi citit? Perfect. Acum, vă rog să îl mai citiţi odată. Aţi reuşit să înţelegeţi ceva? Mă îndoiesc. Puteţi să-l citiţi şi de o mie de ori, că tot nu veţi înţelege nimic. Nici nu aveţi cum, deşi acest document este O LEGE A ROMÂNIEI! O lege pe care nimeni nu o poate înţelege şi aplica. De ce? Pur şi simplu pentru că respectivul document este un fel de document de lucru al Comisiei Europene, un fel de proces verbal al unui plan de măsuri fără nicio conotaţie legislativă. Document de lucru pe care Parlamentul României l-a adoptat drept o lege a României! M-ar bucura deosebit de mult ca un parlamentar mai destoinic să-mi explice metodologia de aplicare a acestei legi precum şi efectele benefice obţinute în urma aplicării ei…
Sper ca acest articol să vă ajute să înţelegeţi mult mai bine importanţa momentul votului, moment în care ştampila pusă de voi va trimite în Parlament un neavenit.
Să auzim de bine!

Ţara fără de lege

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu am avut de lucru aseară şi m-am uitat câteva minute la un jurnal de ştiri. Nu are importanţă canalul pentru că, nu ştiu dacă aţi observat, ştirile sunt aceleaşi. Între numeroasele crime, abuzuri şi tâlhării, o ştire s-a strecurat FĂRĂ NICIUN COMENTARIU. Nu sunt omul să înghit pe nemestecate, dar pe lângă asta, gravitatea ei mi-a atras în mod deosebit atenţia. Şi mi-a trezit revolta şi scârba.

Este vorba de cele câteva cuvinte prin care, crainica ne anunţa că delegaţia FMI vine să verifice modul în care România a îndeplinit clauzele din acordul încheiat privind restructurarea agenţiilor şi, ATENŢIE, trimiterea bugetarilor pentru 10 zile în concediu neplătit! Lucru nepermis de legislaţia muncii existentă acum în vigoare! Aţi înţeles? Guvernul a semnat un acord prin care se angaja să respecte o clauză ilegală! A semnat un contract cu o clauză ilegală. A angajat oamenii şi onoarea nenorocitei ăsteia de ţări cu care fac ce vor în respectarea unei clauze pentru care nu au temei legal.

Sila şi revolta mi s-au transformat în vomă. După ce că, de când a izbucnit criza, nu au fost în stare să producă nici măcar o umbră de plan de redresare economică (măsurile luate până acum sunt măsuri sindicaliste şi ţin de CHELTUIREA fondurilor şi nu de rularea sau sporirea lor), după ce orice om cu bun simţ a ajuns să înţeleagă faptul că, pentru noi, criza abia acum începe, acum ne este dat să aflăm ce acorduri penibile şi josnice sunt în stare să semneze.

Dacă această ştire se dovedeşte adevărată, atunci credeţi-mă pe cuvânt că nu există în dicţionar niciun cuvânt suficient de josnic şi niciun blestem suficient de cumplit cu care să fie categorisiţi aceşti derbedei care conduc ţara. Boc şi-a luat bici ca să-l pună pe Parlament? De când până când (afară de visele abulice ale lui Băsescu) Guvernul are în subordine Parlamentul? Mai bine, să ia biciul şi să se biciuiască singur până îi iese prin piele borşul pe care îl are în loc de sânge şi tărâţele pe care le are în loc de creier. Poate măcar aşa se va căi de prostia făcută.

Dragii mei, concluzia e una singură: dacă vreţi să aflaţi singura ţară fără de lege din lume nu trebuie să căutaţi mult. Sunteţi chiar locuitorii ei.

Să auzim de bine!