Publicitate spălată pe dinţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

O ştire aflată de curând mă zguduie profund. Până în temelii, dacă pot să spun aşa. E o statistică privitoare la halul de curăţenie al românilor. Deşi e o statistică, chiar interpretată în afara oricărui context, adevărul relevat e cutremurător.

Ca să fiu sincer, unele semne le-am observat personal cu destui ani în urmă. Şi ele sunt deosebit de vizibile în serile de duminică, când apa caldă abia curge la robinet. Excluzând un sabotaj al celor de la RADET, nu ne rămâne decât ipoteza penibilă, dar reală, că toţi vecinii îşi fac baie în acele momente. Asta nu ar fi fost nimic rău, doar că acest lucru se întâmplă - adică ablaţia săptămânală -, după cum am spus, doar duminică seara. Pentru că în celelalte seri, apa caldă curge gârlă.

Şi anotimpul friguros a contribuit la formarea unei păreri despre halul de curăţenie neaoş. De câte ori dorim să facem duş pe timpul iernii, indiferent de oră, trebuie să lăsăm apa caldă să curgă aproximativ o jumătate de oră, apa răcită de pe coloană fiind un semn clar că suntem primii utilizatori.

Revenind la statistica noastră, ea ne spune că românii folosesc un tub de pastă de dinţi pe an, iar cei din mediul urban îşi schimbă periuţa o dată la doi ani! Un tub pe an! Asta, care va să zică, presupunând că dintr-un tub te poţi spăla de treizeci de ori, însemnă cu aproximaţie un spălat pe dinţi o dată la 10 zile. Sau, dacă omul debordează de curăţenie şi se spală de două ori în ziua lui de spălat, un spălat dublu o dată la douăzeci de zile.

Cifre cutremurător de triste pentru o populaţie cu veleităţi aşa de mari. Pentru că, trebuie să recunoaştem, debordăm de orgolii. Neamul prost care dă la maximum casetofonul lui cu manele în timp ce are ferestrele larg deschise sau clona lui de pe şosea care te depăşeşte cât mai riscant fără să ştie de ce, motivat doar de gândirea puerilă „de ce să fie ăla înaintea mea” sunt doar două exemple din cele întâlnite la tot pasul.

Ei bine, aceasta este lumea reală. Pentru că, în lumea publicităţii româneşti există o lume paralelă. Una în care românii sunt vorbitori de engleză în totalitate, indiferent că se spală sau nu pe dinţi. Sper că aţi observat deja că numele tuturor produselor cosmetice sunt englezeşti. Nu mă refer la numele producătorului, ci la cel al produsului. Care se numeşte şi nu cremă, bath şi nu baie şi aşa mai departe. Nume atât de alambicate şi de snoabe încât şi prezentatorilor le este greu să le pronunţe.

Aşa că, dragii mei, mă întreb şi sper că vă întrebaţi: toate aceste reclame cu denumiri anglicizate cui se adresează? Unei populaţii care consumă un tub de pastă de dinţi pe an?

Să auzim de bine!
P.S. https://www.facebook.com/photo.php?v=747878801912903. Şi ei sunt oameni, şi ei sunt români, şi ei se pota spăla pe dinţi, folosi şampon sau se pot încălţa. Poate că acum înţelegeţi mai bine întrebarea mea: cui se adresează reclamele româneşti englezite?

Cine „face legea” (2)

Imagine preluată de pe papiric.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Scriam în articolul precedent despre situaţia paradoxală în care, cei deştepţi trebuie să se plece la nivelul proştilor. Aparent problema nu pare gravă, dar haideţi ca să ne imaginăm un scenariu destul de plauzibil. Să presupunem că tu, cititorule, eşti părintele unui copil cu o minte strălucitoare care, printr-o repartizare de care nu e vinovat, ajunge într-o clasă de elevi mediocri şi indisciplinaţi. Nu e singur, în clasă mai sunt câţiva de calibrul lui, iar numărul lor este majoritar. Ei bine, profesorii vor preda pe înţelesul şi la nivelul celor mediocri. Iar coplilul tău, cu toate capacităţile lui dezvolatate, nu va înainta un singur pas. Pentru că cei slabi vor “face legea” în clasa respectivă.

Sunt un om care iubeşte curăţenia. Sub orice formă a ei pentru că sunt convins că între curăţenia trupească şi cea morală există o mare legătură. La asta se mai adaugă şi aspectul educativ, aspect format datorită părinţilor şi profesorilor mei. Îmi place să mănânc din farfurii curate, mâncăruri făcute curat. Îmi place să simt pe mine hainele curate şi mirosul lor de curăţenie mă dispune. Îmi place să umblu pe străzi curate, într-o maşină curată, fie ea autoturism personal sau mijloc de transport în comun.

Îmi place să trăiesc într-o zonă curată, într-un bloc curat. Îmi place aerul curat şi îmi plac pantofii curaţi. Mă simt excelent ori de câte ori sunt într-o ţară străină şi cobor din maşină fără frica de a nimeri într-o murdărie de câine, îmi place să merg pe trotuare curate, care să îmi permită să admir arhitectura clădirilor şi nu mă obligă să fiu atent unde calc. Îmi place să merg pe alei curate şi să fiu înconjurat de mirosul florilor.

Desigur, toate acestea sunt nişte platitudini pentru că, asemeni mie, mai există o sumedenie de cetăţeni ai patriei. Există o sumedenie de oameni cărora le place curăţenia şi, deşi nu dispun de date statistice, pornesc de la ideea că numărul lor este majoritar. O sumedenie de oameni care consideră că trăiesc într-o ţară în care legile şi reglementările sunt favorabile curăţeniei, nu murdăriei, o sumedenie de oameni care consideră că, prin reprezentanţii lor aleşi, şi-au impus acest punct de vedere, lucru confirmat chiar de legile aflate în vigoare. Dar, oare, aşa este?

Haideţi să mergem cu un autobuz. Pe scaune sau în picioare, între călători, stau diverse persoane, una mai murdară şi mai mirositoare decât alta. Pe scaun nu ne putem aşeza decât dacă vrem să purtăm haine murdare. Coborâm din autobuz şi încercăm câţiva paşi pe trotuar. Dar, trebuie să îi facem cu mare atenţie, ca să nu călcăm într-o murdărie de câine. Ne refugiem pe o alee, dar fără să trecem pe sub ferestrele vreunui bloc, pentru că riscăm să ne trezim în cap cu cine ştie ce gunoaie aruncate pe fereastră. Intrăm în blocul în care locuim, dar trebuie să ne ţinem de nas din cauza capacului de la ghenă lăsat deschis. Şi aşa mai departe...

Aşa că, vă întreb în încheiere, cine "face legea" în ţara asta? Oamenii curaţi sau cei murdari? Trăim în condiţiile dorite de oamenii curaţi sau în cele impuse de oamenii murdari?

Să auzim de bine!

Gata cu ecologia!

Imagine preluată de pe wn.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Am scris în numeroase din articolele mele despre comportamentul meu (şi al familiei mele) de ecologist practicant. Nu îmi plac afirmaţiile gratuite şi de aceea, puteţi fi convinşi că sunt cu adevărat un asemenea exemplar al speciei.

Am stins toate luminile la Ora Pământului, frigiderul e reglat pe funcţionare ecologică, am becuri ecologice la toate corpurile de iluminat din casă, reciclez hârtia şi toate ambalajele cu care mă procopseşte comerţul modern, ce să vă mai spun, le fac pe toate.

Inclusiv mersul cu autobuzul. Lunar îmi cumpăr abonament RATB pe toate liniile şi îl folosesc cu prioritate. Doar dacă am ceva greu sau voluminos de cărat sau am de făcut drumuri contra cronometru, ei bine, doar atunci folosesc autoturismul personal. Cu timpul chiar am descoperit unele avantaje ale acestui sistem de transport. De exemplu, pot citi o carte (că ziare mă feresc) sau pot urmări un film pe telefon sau un clip muzical cu Alexis Jordan sau Elli Kokkinou. Pot dezlega un careu rebus sau o integramă. Pot vedea clădiri şi oameni vii, care vorbesc, se ceartă sau se ţin de mână, pot auzi păsărele cântând (cât aştept autobuzul) sau pe ţiganii care colectează sticle goale. Pot să urmăresc un poliţist cum dă o amendă sau pot fi lovit pe trecerea de pietoni de un şofer bucureştean (care, se ştie, conduce cu capul în traistă...). Ce să vă mai spun, viaţa devine mai reală odată ce am ieşit din cuşca numită habitaclu. Adăugaţi şi doza de mişcare pe care simt nevoia ca să o practic zilnic şi veţi vedea că, per total, obţin un rezultat pozitiv.

Se pare că viaţa este frumoasă, nu? Aşa ar fi dacă...

Dacă nu ar trebui să folosesc linia autobuzului 381. Linia în sine nu are nimic dăunător. Nici şoferii şi nici autobuzele. Atunci cine? Călătorii? Ei bine, da! Dar nu toţi, ci doar unii dintre ei. Şi mă refer aici la aurolacii care folosesc această linie la modul intensiv pentru deplasare sau chiar adăpost. Dacă pe timpul iernii lucrurile au fost cât de cât suportabile, acum, cu venirea căldurii, au întrecut orice limită. Pestilenţial este puţin spus despre mirosul pe care îl emană. Cu hainele pline de cea mai crasă murdărie (ca să mă limitez aici cu descrierea...) se aşează fără niciun complex pe scaunele pe care vei sta tu, cu hainele tale pe care te-ai chinuit ca să le cumperi, să le speli şi să le calci. De cele mai multe ori, din cauza duhorii emanate, călătorii se grupează terorizaţi într-unul dintre capetele autobuzului. Nici chiar călătoria cu nasul la sub braţ (ca să acoperi duhoarea cu mirosul deodorantului) nu mai dă rezultate. Au devenit stăpânii autobuzelor, fără jenă sau ruşine şi repetă la nesfărşit parabola cu mărul stricat într-o ladă cu mere bune, un singur aurolac terorizând un autobuz întreg. Oricum, din cauza lor şi a celor care strănută în palmă şi apoi pun mâna pe bară, eu nu mai folosesc barele de susţinere din autobuze de ani buni.

Pe lângă faptul că aceste călătorii confirmă zilnic teoria existenţei mămăligii româneşti, totuşi nu pot ca să nu mă întreb: există o lege privind interzicerea călătoriei persoanelor murdare în mijloacele de transport în comun. Cine trebuie ca să o aplice? Noi, călătorii? Să nu credeţi că acestea sunt rândurile unui şovin. Atâta doar că mă consider un bărbat curat care îşi doreşte ca să trăiască într-o lume pe care şi-o doreşte curată. Pe care nu vreau ca să o amestec cu a lor.

Până ce se vor lămuri lucrurile, eu vă declar că renunţ la calitatea de ecologist practicant şi voi folosi zilnic şi din plin autoturismul propriu.

Să auzim de bine!

E primăvară

Imagine preluatăde pe haaga.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cei mai atenţi dintre voi au observat că fiecare anotimp îşi are specificul său. Vara este anotimpul concediilor, al arsurilor căpătate la plajă şi, pentru mine, al excursiilor în Grecia (ah, nu mai vine odată concediul ăla...). Toamna este anotimpul recoltelor bogate culese de harnicii noştri fermieri de pe glia lăsată de izbelişte a patriei. Iarna este anotimpul săniuşului, al excursiilor montane şi al schiatului în Austria. A mai rămas primăvara. Ei bine, dragii mei, primăvara nu este numai anotimpul revenirii la viaţă, ci este şi anotimpul curăţeniei.

Să facem curăţenie, murmură gospodinele cu baticuri legate pe cap în timp ce soţii lor stau cu prietenii la o berică pe terasă.
Să facem curăţenie, cântă ecologiştii voluntari în timp ce strâng gunoaiele lăsate de românii ieşiţi la un grătar la iarbă verde.
Să facem curăţenie, declamă Boc, în timp ce întocmeşte o nouă listă de disponibilizări pentru bugetari.
Să facem curăţenie, declară ritos ONU, în timp ce mai trimite un nou raid pe capul lui Gaddafi.
Să facem curăţenie, recunosc şefii vămilor în timp ce mută în alte camere coşurile de gunoi în care strâng şpaga zilei.
Să facem curăţenie, recunosc cei din administraţia domeniului public. Ei, aici e buba! Ca să-şi realizeze crezul, ei trimit cohorte de măturători ca să bântuie aleile dintre blocuri ridicând nori de praf mai ceva ca Vezuviul în plină erupţie. Imaginea este deosebit de mobilizatoare. Mai că-ţi vine să pui mâna pe un târn ca să dai şi tu o tură...
Dar nu acesta este aspectul cel mai interesant. Ce este cu adevărat interesant şi atractiv este rezultatul muncii lor. Acesta se materializează în grămezi de gunoi, strânse în pungi negre din plastic sau lăsate grupate la marginea aleilor. Atât. Strânse în pungi sau lăsate grupate la marginea aleilor. Din acest moment, nimic nu se mai întâmplă. Nimeni nu mai vine să strângă nici pungile şi nici grămezile. Ele rămân acolo, la marginea drumului în voia Domnului. Nimeni şi nimic nu te mai scapă de ele.
Cu trecerea timpului, văzând şi această atitudine, sunt tot mai convins de modul dispreţuitor în care noi, românii, tratăm nu numai munca altora, ci chiar munca proprie.
Să auzim de bine!