Afară cu PDL!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vă rog ca, înainte de a trece la subiectul postării de astăzi, să-mi permiteţi o scurtă paranteză. Este vorba despre oratorie.

Fără să am vreo intenţie declarată, am avut ocazia să ascult în zilele din urmă o sumă de candidaţi, unii mai locvaci decât alţii. În paralel, nu au lipsit comentariile diferiţilor analişti, unul mai analist decât altul, dar toţi având o trăsătură comună: ridiculizarea vreunui candidat. Dar nciunul, dar absolut niciunul dintre aceşti analişti, nu a făcut nicio remarcă pertinentă referitoare la calităţile de orator ale vreunui candidat, calităţi atât de necesare într-o dispută electorală.

Oratoria nu este o vorbă lipsită de conţinut, este o artă şi o ştiinţă la fel de bine documentată şi fundamentată ca oricare alta, cu instrumentele şi metodele ei specifice. Şi asta nu de ieri, de alaltăieri, ci din vremurile antichităţii. Elocinţa, limbajul trupului, analiza argumentelor sunt doar câteva dintre instrumentele pe care le are la îndemână un orator. Ei bine, deşi poate afirmaţia mea va stârni zâmbete, vă spun cu mâna pe inimă că singurul orator adevărat pe care am avut ocazia să-l ascult cu prilejul campaniei electorale a fost Marian Vanghelie. Nu credeţi? Luaţi dicţionarul sau un manual de oratorie, verificaţi ce înseamnă oratorie şi apoi comparaţi cuvântările lui cu tot ce ţine de acest domeniu. Asta nu înseamnă că vă recomand votarea lui, ci că, în accepţiunea mea, a fost singurul candidat care a respectat şi folosit fără greşeală instrumentele oratoriei.

Şi acum, să ne întoarcem la oile noastre. Este vorba de campania electorală, încă în desfăşurare la momentul când scriu aceste rânduri. Campanie care nu a fost niciodată mai violentă şi mai agresivă ca acum. Pe de o parte, PDL-iştii sunt nevoiţi să tragă cu dinţii de posturile avute pentru a-şi păstra beneficiile lor şi ale anturajului lor şi, mai ales, pentru a-şi asigura încă o bună perioadă protecţia în faţa justiţiei (vă amintiţi ce scriam într-o postare mult mai veche cum că, anunţul opoziţiei că PDL-işti vor da socoteală după alegeri va declanşa o luptă pe viaţă şi pe moarte?), iar pe de altă parte USL-işti care se simt pe cai mari şi sunt conştienţi că a venit momentul lor care, dacă nu e fructificat acum, nu va mai fi niciodată.

Ei bine, nici unii şi nici alţii nu s-au dat înapoi de la cele mai belicoase proclamaţii şi acuzaţii. Dincolo de faptul că atacurile au ajuns să aibă loc şi asupra persoanei, nu asupra ideii, o afirmaţie nu mi-a plăcut de loc, dar absolut de loc. Aceea cu „Afară cu PDL! PDL trebuie să dispară”. Nu sunt susţinător al PDL şi, dacă stau bine să mă gândesc, al niciun partid sau alianţă. Poate am o uşoară tentă liberală, dar nu acesta este motivul pentru care nu mă împac cu lozinca. Iar abuzurile şi cinismul la care s-a dedat PDL în timpul guvernării nu pot trezi simpatia niciunui om normal. Dar tocmai pentru că mă consider un om normal, nu mă pot împăca nici cu abuzul şi nici cu funcţionarea unui sistem politic lipsit de control. Căci ce altceva înseamnă un partid atotputernic, fie el şi o uniune, ce altceva poate însemna funcţionarea unui organism care are creier, dar căruia îi lipseşte sistemul vegetativ al controlului?  Pentru că opoziția este la fel de necesară ca și puterea.

Abuz pentru că acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de oameni competenţi şi nepătaţi, indiferent de culoarea politică. Nu criteriul politic aplicat fanatic trebuie să primeze, ci cel al profesionalismului. Din acest punct de vedere, vă asigur că mă voi simţi cu adevărat un cetăţean liber al unei ţări libere şi democratice atunci când îl voi auzi pe domnul Ponta numind într-o funcţie un membru al noii opoziţii.

Lipsă de control pentru că, nu numai cei cincizeci de ani de comunism, dar chiar ultimii opt ani ne-au demonstrat cât se poate de clar şi de argumentat ce poate face un partid unic aflat la putere, ce monştri poate naşte somnul unei democraţii şchioape, în care politicul nu este supus controlului. Nu pentru un partid unic au ieşit oamenii din toată ţara în stradă, indiferent de starea vremii, ci pentru dreptate şi normalitate. Din acest punct de vedere, consider că niciun partid şi nicio lozincă nu vor aduce în ţară românii plecaţi, ci doar garanţia dreptăţii şi normalităţii. Şi, aşa cum am mai afirmat, primul semn de revenire la justiţie şi normalitate este ca parlamentul şi noul guvern să elaboreze şi să aplice o astfel de legislaţie încât trecutul recent să nu mai poată fi repetat niciodată.

Să auzim de bine!

Români zeloşi au fost şi-s încă!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un cetăţean român, nemulţumit de prestaţia lui Boc, la fel ca şi alţii, a considerat că este de datoria lui ca să-şi manifeste respectiva nemulţumire într-un loc public, prin câteva vocalize şi huiduieli bine interpretate.

Până aici, nimic neobişnuit. În fond, una din libertăţile pe care presupunem că ni le-am câştigat după Revoluţie a fost aceea a liberei exprimări. Ba chiar şi a liberei huiduieli.

Auzindu-l, jandarmeria locală a purces la o acţiune specifică: l-a “umflat”, cum se spune în limbajul de specialitate şi l-a dus la secţie, unde i s-a aplicat amenda de rigoare. Nici acesta nu este un fapt neobişnuit. În fond, aşa cum respectivul cetăţean şi-a câştigat libertatea de a se manifesta, şi Jandarmeria Română consideră că şi-a câştigat libertatea de a amenda pe cine vrea muşchii ei.

Cele două fapte coroborate nasc însă două întrebări, una mai ciudată ca cealaltă:

1. De ce Jandarmeria Română nu amendează la fel de prompt motocicliştii care îşi turează motoarele printre blocuri după 12 noaptea cu scopul vădit de a declanşa alarmele maşinilor parcate? De ce aceeaşi Jandarmerie Română nu amendează la fel de prompt beţivii care rag printre blocuri, umflaţi de băutură, până noaptea, târziu? De ce la fel de aceeaşi Jandarmerie Română nu amendează huliganii (era să scriu microbiştii) care urlă pe străzi şi prin mijloacele de transport în comun înainte şi după meciurile de fotbal?

2. Să presupunem, doar de dragul exerciţiului, că respectivul cetăţean ar fi fost un exaltat admirator al lui Boc. Şi că, luat de avântul admiraţiei nemărginite, ar fi strigat la fel de tare şi de răspicat „Trăiască Boc!” „Slavă lui Boc!” „Boc să trăiască, România să înflorească!”. Şi altele asemănătoare. Aceeaşi Jandarmerie Română l-ar mai fi amendat? Liniştea publică nu ar mai fi fost la fel de tulburată?

Masa media vuieşte, emisiunile nu mai contenesc, se fac tot felul de scenarii şi se construiesc ipoteze. De fapt, lucrurile cred că sunt mult mai simple. Sunt sigur că Boc nu a dat nicio indicaţie pentru efectuarea unei asemenea acţiuni. Sunt la fel de convins că nici comandantul Jandarmeriei nu a făcut asemenea tâmpenie. Toată treaba porneşte de la un trepăduş local din partid sau din Jandarmerie care s-a gândit cam aşa: „Cuuum, vine la noi în oraş Conducătorul nostru şi noi, în loc să-l întâmpinăm cu braţele deschise, îl întâmpinăm cu huiduieli? Aşa ceva nu se poate!”.

L-aţi recunoscut? Nu? Ei bine, este acelaşi trepăduş care mătura aleile şi spoia pomii atunci când se anunţa vizita lui Ceauşescu. Acelaşi servitor umil şi slugarnic din administraţie. Despre asta este vorba.

Să auzim de bine!

Despre democraţie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca să fiu sincer, îmi face plăcere să comentez despre un termen de sorginte greacă. Pentru că termenul democraţie/δημοκρατία vine din limba greacă, fiind un cuvânt compus din demos = popor şi kratos = putere, sensul cuvântului fiind acela de „conducere de către popor”, principiile de bază ale democraţiei fiind votul universal şi suveranitatea.
Cu multe sute de ani înainte de Cristos, grecii au căutat o metodă realistă şi convenabilă de luare a unor decizii. Aşa cum Socrates a ajuns un mare filozof datorită Xantipei, soţia sa cea prea mult cicălitoare, tot aşa se pare că pe greci i-a ajutat în alegerea acestei metode caracterul lor centrifug, independent. După cum recunoştea interlocutorul meu grec într-o discuţie purtată în concediu, cu un grec poţi face o treabă minunată, dar nu şi cu o echipă.
Sistemul decurgea la vremea respectivă în felul următor. Conform primului principiu, toţi cetăţenii cetăţii erau chemaţi să depună în urnele amplasate la intrarea în Agora câte o plăcuţă de lut ars (oστρακον/ostrakon la singular şi oστρακα/ostraka la plural) pe care ei scrijeleau dacă sunt pentru sau împotriva unei anumite decizii. În paranteză vă spun că termenul ulterior de ostracizat (persoană exclusă, proscris) provine tocmai de la aceste plăcuţe numite ostraka, folosite deseori de grecii antici pentru a înlătura nu numai oamenii răi, duşmănoşi ci, de multe ori şi pe cei buni, utili... Şi ca altă paranteză vă spun că au fost descoperite plăcuţe ostraka pe care erau scrise măscări în locul opţiunilor de vot, la fel cum se întâmplă şi acum cu buletinele de vot...
La sfârşit, plăcuţele erau numărate şi se acţiona conform deciziei care a întrunit cel mai mare număr de voturi. Altfel spus, dacă o sută de greci erau într-o sală şi cincizeci şi unu se hotărau că nu e bine să dea drumul la aerul condiţionat, ei bine, ceilalţi, le plăcea sau nu, trebuiau să rabde ce hotărâse majoritatea şi să transpire abundent... Soluţia pare deosebit de convenabilă dacă ne gândim că nu se pot emite şi aplica reglementări favorabile individual. Ca să nu mai vorbim de lipsa oricărei coerenţe în aplicarea vreunui proiect. Ulterior, conform celui de-al doilea principiu, hotărârea era aplicată tuturor cetăţenilor cetăţii, indiferent ce se întâmpla în alte cetăţi sau state.
Deşi a funcţionat foarte bine o bună perioadă de timp, democraţia aşa cum a fost ea instituită, democraţia în spiritul ei pur a fost alterată (după părerea mea) de apariţia sistemului parlamentar. Să ne gândim doar la faptul că parlamentarul care mă reprezintă (în varianta absurdă în România că l-aş cunoaşte...) o face la modul general şi nu pentru fiecare speţă în parte. Ca să nu mai vorbim de faptul că în parlamente au loc negocieri, concesii şi compromisuri...
Ideea acestui articol mi-a venit citind lucrarea Trafic scrisă de Tom Vanderbilt. În respectiva lucrare, autorul redă o întâmplare deosebit de interesantă din Los Angeles, binecunoscutul oraş american. În scopul fluidizării traficului, municipalitatea se hotărâse să amplaseze pe stâlpii semafoarelor nişte butoane de acţionare a acestora. Sistemul e atât de simplu încât îl întâlnim chiar şi în Drumul Taberei. Nu sunt pietoni care să intenţioneze să traverseze? Foarte bine, maşinile au verde încontinuu. Apare un pieton? Apasă butonul, culoarea se schimbă pe roşu şi omul poate traversa. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, îmi fac datoria să vă reamintesc populaţia oraşului Los Angeles: 12,9 milioane locuitori (în 2005). Ei bine, lucrurile ar fi mers bine dacă nu se opunea comunitatea evreilor din Los Angeles, comunitate care numără câteva zeci de mii de membrii. Aceştia, invocând motive religioase, nu au acceptat amplasarea respectivelor butoane. Ştiţi ce s-a întâmplat? Municipalitatea nu le-a mai amplasat!
În concluzie, nu greşim dacă afirmăm că o comunitate de câteva zeci de mii de oameni şi-a impus voinţa în faţa altei de 13 milioane de oameni. Este aceasta o democraţie? Veţi spune că este un caz singular, izolat şi că e vorba de o concesie. Aşa o fi, dar nu e democratică. Veţi spune că respectivilor li s-au acceptat cererile tocmai pentru că e vorba de o societate democratică. Aiurea în tramvai! Democraţia tocmai asta înseamnă: respectarea de către toţi a regulilor stabilite de majoritate. Iar cazul nu este deloc unul izolat. Cine are timp, poate revedea atitudinea Uniunii Europene faţă de problema minorităţii homosexualilor caz în care, în mod nedemocratic s-au tolerat şi legiferat practicile unei minorităţi, cazul provinciei Kosovo când, la nivel cvasimondial s-a acceptat şi recunoscut separarea provinciei în pofida dorinţei exprimate de majoritatea populaţiei statului din care face parte, cazul tot felului de autonomii solicitate de minoritatea ungurilor din România, solicitări acceptate şi legiferate de Guvernul român în pofida voinţei majorităţii. Şi lista poate continua la nesfârşit cu exemple de minorităţi favorizate în numele democraţiei, deşi termenul exclude prin chiar definiţia lui aceste abateri.
Poate că sistemul are o anumită duritate, poate că poate părea unora inuman dar, dincolo de astea este singurul sistem coerent conceput de omenire până acum prin care se poate conduce, coordona şi controla o populaţie. Termenii apăruţi de democraţie liberală, reprezentativă sau directă nu îmi schimbă părerea deloc. Ba, de multe ori, mă gândesc dacă în zilele noastre nu este mai bine să aparţii unei minorităţii pentru că a beneficia de drepturi pentru care majorităţii îi lasă gura apă... Mi se pare chiar straniu să vorbeşti de faptul că trăieşti într-o societate democratică, condusă în mod democratic, de diseminarea valorilor democraţiei (!) etc atâta timp cât în jurul tău se petrec doar lucruri care contrazic termenul. Sau care îl anulează pur şi simplu. Cum? Să presupunem că locuitorii cartierului Drumul Taberei vor mai multe magazine alimentare. Şi s-a construit un spaţiu comercial nou. Dar degeaba vrea majoritatea magazine alimentare, pentru că în spaţiul cel nou va veni o firmă de jocuri de noroc sau de pariuri sportive, firmă care oferă un preţ mai bun la chirie. Iată deja cum legea pieţei libere începe să înlăture democraţia, cel puţin la nivel micro. Cum ar fi acţionat democraţia în acest caz? Simplu. Prin acordarea dreptului de participare la licitaţie doar firmelor cu profil alimentar pentru că asta era voinţa majorităţii. Spun asta pentru că eu mă refer la democraţia concretă, de zi cu zi, aplicată la nivelul meu de cetăţean şi nu la teorii filozofice sau denumiri pompoase.
Poate că ce am scris mai sus sunt aiureli. Nu zic nu. Poate că sunt părerile unui om frustrat. Nici aici nu zic nu. Dar ce putem observa doar deschizând o carte de istorie este că, de când e omul pe pământ, libertatea sau democraţia prost înţelese, concesiile făcute diferitelor grupuri, lipsa unei conduceri ferme şi coerente, tolerarea sau legiferarea proastelor moravuri nu au dus la altceva decât la pieirea chiar a unor imperii.
P.S. Vă mai amintiţi momentele imediat ulterioare Revoluţiei? Atunci ne-a fost dat să auzim de nenumărate ori de fapte din cale afară de ciudate sau de mizerabile, iar când autorii erau prinşi, apărarea lor mergea pe vorbele „Gata, s-a terminat cu comunismul! Acum e democraţie!”. Eu zic că nu e. Şi nici nu sunt speranţe.
Să auzim de bine!

Ţara fără de lege

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu am avut de lucru aseară şi m-am uitat câteva minute la un jurnal de ştiri. Nu are importanţă canalul pentru că, nu ştiu dacă aţi observat, ştirile sunt aceleaşi. Între numeroasele crime, abuzuri şi tâlhării, o ştire s-a strecurat FĂRĂ NICIUN COMENTARIU. Nu sunt omul să înghit pe nemestecate, dar pe lângă asta, gravitatea ei mi-a atras în mod deosebit atenţia. Şi mi-a trezit revolta şi scârba.

Este vorba de cele câteva cuvinte prin care, crainica ne anunţa că delegaţia FMI vine să verifice modul în care România a îndeplinit clauzele din acordul încheiat privind restructurarea agenţiilor şi, ATENŢIE, trimiterea bugetarilor pentru 10 zile în concediu neplătit! Lucru nepermis de legislaţia muncii existentă acum în vigoare! Aţi înţeles? Guvernul a semnat un acord prin care se angaja să respecte o clauză ilegală! A semnat un contract cu o clauză ilegală. A angajat oamenii şi onoarea nenorocitei ăsteia de ţări cu care fac ce vor în respectarea unei clauze pentru care nu au temei legal.

Sila şi revolta mi s-au transformat în vomă. După ce că, de când a izbucnit criza, nu au fost în stare să producă nici măcar o umbră de plan de redresare economică (măsurile luate până acum sunt măsuri sindicaliste şi ţin de CHELTUIREA fondurilor şi nu de rularea sau sporirea lor), după ce orice om cu bun simţ a ajuns să înţeleagă faptul că, pentru noi, criza abia acum începe, acum ne este dat să aflăm ce acorduri penibile şi josnice sunt în stare să semneze.

Dacă această ştire se dovedeşte adevărată, atunci credeţi-mă pe cuvânt că nu există în dicţionar niciun cuvânt suficient de josnic şi niciun blestem suficient de cumplit cu care să fie categorisiţi aceşti derbedei care conduc ţara. Boc şi-a luat bici ca să-l pună pe Parlament? De când până când (afară de visele abulice ale lui Băsescu) Guvernul are în subordine Parlamentul? Mai bine, să ia biciul şi să se biciuiască singur până îi iese prin piele borşul pe care îl are în loc de sânge şi tărâţele pe care le are în loc de creier. Poate măcar aşa se va căi de prostia făcută.

Dragii mei, concluzia e una singură: dacă vreţi să aflaţi singura ţară fără de lege din lume nu trebuie să căutaţi mult. Sunteţi chiar locuitorii ei.

Să auzim de bine!