Concediu de criză în Grecia – A şaptea zi în Nea Vrasna

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Începând de azi suntem singuri-singurei. Prietenii noştri au plecat şi noi am rămas să ne facem de cap. Nu ne mai sculăm aşa matinali şi luăm micul dejun cât mai relaxaţi, admirând peisajul.
Ziua se anunţă frumoasă, tocmai bună de plajă, iar noi am cam neglijat acest aspect până acum. Aşa că ne pregătim echipamentele de plajă, ne suim în maşină şi începem să ne întrebăm încotro vom merge.
În unanimitate decidem să mergem în Nea Vrasna. Dar nu oricum, ci pe drumul de costişă, adică pe drumul paralel cu faleza şi nu pe şoseaua naţională.
Nea Vrasna face parte dintr-un şirag de staţiuni, care începe în sud cu Stavros şi se continuă spre nord cu Paralia Vrasna (Plaja Vrasna), Nea Vrasna (Noua Vrasna), Asprovalta (Balta Albă), Riviera şi Serraiki Akti (Coasta Serres), ultima, toate înşirate pe coasta golfului Strymonikos. Numele golfului provine de la râul Struma care izvorăşte din Bulgaria şi se varsă cu o mică deltă în Marea Egee puţin mai la nord de Serraiki Akti.

Toate staţiunile sunt foarte cochete, cu vile care nu depăşesc două etaje, foarte curate, bine dotate cu magazine, taverne, cofetării şi toate cele necesare unui turist. Ce e interesant este trama stradală: toate străzile se întretaie în unghiuri drepte, formând careuri cu latura de aproximativ cincizeci de metri. Oriunde te afli în aceste staţiuni este imposibil să te rătăceşti: dacă nu mergi spre şoseaua principală vei merge spre mare, dacă nu mergi spre nord vei merge spre sud. Nu ai alte variante.
Cum spuneam, alegem Nea Vrasna şi plecăm. Alegând varianta pe scurtătură nu mai este nevoie să parcurgem kilometri întregi aiurea. Ieşim pe aleea din faţa hotelului, traversăm şoseaua principală şi intrăm pe unul din drumeagurile care se deschid în faţa noastră. Oricare, pentru că toate ne duc în maximum cinci minute în centrul Vrasnei.
Începem să căutăm un loc de parcare, dar nu oricum, ci unul ferit, la umbră. Deşi avem parasolare pentru toate geamurile, condiţia este absolut necesară dacă mai vrem să plecăm din staţiune înainte de miezul nopţii.
Tot căutând, ne mutăm de la un loc la altul, până găsesc unul tocmai bun, sub umbra unui arbust bine dezvoltat. Parchez, dar nu sunt mulţumit pentru că sunt prea departe de bordură, iar drumul nu este suficient de larg ca să-mi inspire încredere. Pornesc, în timp ce mişc maşina uşor în faţă iau de volan dreapta şi uşor stânga, apoi dau în marche arriere şi iau de volan mult stânga, apoi mult dreapta. Oglinda retrovizoare îmi arată că mai am doi centimetri de la bordură, aşa că îmi continui liniştit mersul cu spatele. Până aud. Ce aud? Aud un scârţâit îngrozitor, care nu se mai opreşte, pe toată latura stângă a maşinii. Opresc, cobor şi văd minunea: crengile arbustului sunt prevăzute cu o mulţime de ţepi, nu mari, dar tari, suficient de tari încât îmi zgârie uşă din stânga şi stâlpul hayonului.
Bucuroşi de asemenea realizare ne ducem pe plajă, ocupăm două şezlonguri şi imediat vine o fătucă să ne ia comanda. Un mojito şi un frappe au devenit băuturile noastre tradiţionale. Din boxele barului de pe plajă se revarsă o muzică house, nu rea, dar multă. După vreo două ore de ascultat, în sfârşit aud o piesă grecească excelentă cu trupa Stavento, Για σενα ποθ λατρεωο/Pentru că te iubesc şi văd cum toţi pe plajă bat tactul cu mâinile, picioarele sau ce au la îndemână. Mă duc la bar, salut şi îl întreb în greceşte pe barman:
- A cui e muzica?
Bucuros de asemenea întrebare şi văzând faţa mea satisfăcută, omul răspunde mândru:
- A mea!
- Perfect. Atunci de ce nu pui şi muzică grecească? Am venit în Grecia să ascult muzică grecească, nu house.
Flăcăul se preface că spală cu foc nişte pahare. Continui:
- Aveţi o muzică uşoară excelentă. I-ai văzut cum dansau adineaori? Ai auzit de Nino?
- Da.
- Îţi place de el cum cântă?
- Da.
- Atunci de ce nu pui piesa 100 φορές/100 de ori? Ca să-ţi dau doar un exemplu. Argiros, Ploutarhos, Kokkinou şi o mulţime de alţi cântăreţi ce au?
Flăcăul tace câteva secunde, apoi îi vine o idee salvatoare:
- Aţi înţeles greşit, nu e muzica mea, nu ştiu unde e colegul cu play list-ul.
Îl las în treaba lui şi mă întorc la preocupările noastre estivale, adică băutul sondei de mojito, înotatul şi statul la soare.
Plecăm pe înserat bine bronzaţi, chiar foarte bine bronzaţi, dar nu ne ducem direct la hotel, ci decidem să ne oprim la un super-market Diskount aflat pe treseul mai lung, cel pe şoseaua naţională: e absolut nevoie să refacem provizia de sucuri. Mai adăugăm câteva nimicuri în coş şi ne prezentăm la casă. Casiera mă întreabă în mod reflex, fără să ridice privirea:
- Aveţi card Diskount?
Femeia pare de treabă şi nu vreau să o las să trăiască în neştiinţă, aşa că îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Nu, nu am, sunt străin.
Ridică ochii, mă examinează scurt şi îmi răspunde râzând:
- Se vede!
Ajungem la hotel când începe a se întuneca, ne spălăm, ne schimbăm şi mergem pe jos la localul prietenilor noştri, Giannis. Se pare că personalul localului mai are şi momente de odihnă ca să stea de vorbă, pentru că observ că toţi ne cunosc. Un domn în vârstă, pe care îl bănuiesc a fi unul dintre proprietari sau tatăl unui dintre ei, vine şi ne salută personal. Un asemenea gest din partea unui vârstnic e demn de toată consideraţia şi îl rugăm să ne facă plăcere să stea la masa noastră ca să mai schimbăm o vorbă. Ne mulţumeşte, dar nu poate pentru că are farfurii şi tacâmuri de strâns sau de pus.
Atacăm o caracatiţă, o salată Caesar şi câte un bouiourdi, după care plecăm spre centru. Ne oprim la câteva magazine ca să cumpărărm niscai suveniruri şi mâncăm câte un porumb copt pe o bancă în parc. Şi a trecut a şaptea zi.
Să auzim de bine!

Foarte, foarte interesant

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Hoţii cibernetici fură banii direct din cardurile trecătorilor! Credeaţi vreodată că veţi citi sau auzi despre aşa ceva? Ei bine, progresul tehnologiei nu se materializează doar în creşterea nivelului de trai al oamenilor cinstiţi, ci şi în cel al hoţilor. Acum, foştii hoţi de buzunare s-au transformat în hoţi cibernetici la drumul mare. Progresul tehnologic i-a ajutat să creeze dispozitive speciale, cu ajutorul cărora pot să afle, de la o distanţă de un metru, toate datele personale înscrise în cardurile bancare ale trecătorilor.
Numele şi adresa, data naşterii, codul numeric personal, numărul de cont, soldul contului, care sunt pin-urile şi multe altele, suficiente pentru a putea clona imediat un card bancar cu ajutorul căruia să golească într-o clipită conturile posesorilor de drept.
Interesant este că, deja se anunţă că au fost create dispozitive care nu numai că "scaneaza" conturile trecătorilor, copiind datele esenţiale, ci şi transferă instantaneu banii acestora în anunite conturi, după care banii sunt rostogoliţi mai departe, în decurs de câteva ore, până la un cont mamă, de unde banii se "evaporă" în maximum 24 de ore.
Aceste dispozitive scanează, de pildă, trecătorii aflaţi într-o piaţă, îi identifică cu ajutorul CNP-urilor, pe baza chip-urilor implementate în carduri.
Deşi pare de domeniul SF, tehnologia există şi este folosită inclusiv de CIA şi NSA. Este primul pas în tehnologia care va putea urmări persoanele pe baza chip-urilor din cărţile de identitate noi.
Cumva, hoţii au izbutit să fure tehnologia NSA şi au pus-o în aplicare în spaţiile aglomerate, acolo unde victimile pot fi supravegheate cu camere video speciale, care funcţionează ca nişte radaro-scanere. Hoţii nu golesc cardurile complet, pentru că ar putea fi identificaţi, li s-ar putea afla locaţia, iar camerele video sunt costisitoare şi greu de amplasat. Este suficient să se scoată din cardul fiecărui trecător câte un euro, fără ca persoana în cauză să-şi dea seama, trecând-o pe "comisionul bancar".
Printr-o piaţetă de acest gen trec în jur de câteva mii de persoane cu card "eligibil" în 24 de ore. Ca atare, hoţii cibernetici ajung să producă câteva sute de mii de euro într-o lună folosind numai o locaţie şi fără să facă nimic, doar să amplaseze camerele speciale şi să colecteze banii.
Sigur, acum se poate pune întrebarea dacă şi românii sunt “beneficiarii” unui asemenea sistem.
Tot mai mulţi români au reclamat că le-au dispărut banii din conturi, iar poliţia este neputincioasă.
Nici cei de la bancă nu pot afla ruta banilor, pentru că, aparent, chiar posesorul contului este cel care transferă banii.
Răspunsul este da, românii sunt oameni harnici şi inventivi, sincronişti în multe privinţe, aşa că şi-n ţara noastră este posibilă frauda cibernetică de acest tip, mai ales că în România supravegherea video nu este reglementată, poliţia nu dispune de aparatura necesară identificării acestor aparate, iar poliţiştii noştri sunt foarte slab pregătiţi din punct de vedere al tehnicii soft şi al înţelegerii acestui sistem. Aşa că, aveţi grijă cum vă purtaţi cardul în buzunare.
Specialiştii americani recomandă ca acest card cu chip să fie pus într-un fel de "husă" care este căptuşită cu elemete de plumb, alţii că este mai bine să fie învelită în cupru sau în aliaje care nu permit nici termo, nici radaro-scanarea. Cel mai simpus este, însă, ca atunci când vă intră banii în cont să-l goliţi imediat sau să nu mergeţi cu cardul la dvs. decât atunci când aveţi nevoie să ridicaţi bani.
Pe Youtube există şi o explicaţie despre cum se poate înveli cardul în folie de aluminiu, aşa cum se găseşte în magazinele alimentare pentru învelirea cărnii ce se pune la cuptor. Apoi, este încercată o cameră cu termo-scanare, care se dovedeşte a fi ineficientă în acest caz.
În România, problema a fost soluţionată parţial de către fostul guvern Boc prin diminuarea salariilor cu peste 25 %... Oamenii având bani mai puţini, aveau şi conturile mai „subţiri”, ceea ce îngreuna foarte mult activitatea hoţilor.
Nu am găsit însă niciun material care să ne înveţe cum să cheltuim banii atât de repede, încât hoţii să rămână cu buzele umflate...
Să auzim de bine!

Analiza altui proverb

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Omul gospodar îşi face iarna car şi vara sanie. Nici că se putea un proverb mai sugestiv în ceea ce priveşte spiritul gospodăresc al cetăţeanului obişnuit.

Obişnuit cu munca pentru că, cel neobişnuit cu munca, nu este interesat de niciun proverb, poate doar de cel cu para mălăiaţă care pică în gura lui nătăfleaţă (am scris nătăfleaţă cu literă mică pentru că este vorba de adjectivul nătăfleaţă, care se acordă cu substantivul gură)... Astăzi vom analiza acest proverb care, prin înţelepciunea lui, se pare că tinde spre o zicătoare... nu de alta, dar ca să vedem actualitatea lui.

Aşa cum se poate lesne constata chiar din incipit, proverbul se referă exclusiv la oamenii gospodari. Acum, ca să stăm strâmb şi să judecăm drept, ne întrebăm de ce ar avea nevoie oamenii gospodari de proverbe în detrimentul celor leneşi. Cine e gospodar, îşi face muncile şi treburile necesare fără ca să fie îndemnat de proverbele spuse de alţii.

Dar, folosind metoda reducerii la absurd, să presupunem că toţi oamenii sunt gospodari şi că astfel, proverbul nostru îşi găseşte o aplicare universală.

Continuarea propoziţiei denotă un autor bun cunoscător al limbii române pentru că altfel, textul ar fi sunat oamenii gospodari îşi face... sau omul gospodar îşi fac.... Totodată, citirea atentă a textului ne relevă un aspect mai puţin cunoscut: acela al egoismului latent. Pentru că precizarea este cât se poate de clară: ... îşi face... adică pentru el, pentru uzul lui şi nicidecum altora sau pentru a le fi de folos altor persoane sau societăţii. Coroborând datele de până acum, concluzia este că proverbul se adresează unor oameni gospodari, dar egoişti. Sau egoişti, dar gospodari. Oricum, o asociere destul de neobişnuită, chiar în condiţiile actualei relaxări postbelice...

Proverbul continuă spunându-ne că acesta (adică omul gospodar şi egoist, am putea completa noi) îşi face iarna car. Iată cum, intrând în miezul problemei, observăm cum se complică lucrurile. Deci, el îşi face un car pe timpul iernii. Teoretic, problema nu pare insurmontabilă pentru că iarna găseşti o stivă de lemne prin mai toate gospodăriile. Doar că această acţiune restrânge mult aria de aplicabilitate. Vedeţi voi un om gospodar şi egoist care locuieşte la etajul 13 în Blocul Opera că are posibilitatea confecţionării unui car? Bietul om nu-şi poate deschide nici măcar un salon de coafură la etajul acela, dară-mi-te să lucreze la confecţionarea unui car... Chiar presupunând prin metoda reducerii la absurd, cu care deja ne-am obişnuit, că ar reuşi o asemenea performanţă, se pune problema acută a accesului boilor şi staulului unde aceştia ar urma să fie ţinuţi.

Astfel, vedem cum proverbul nostru capătă noi valenţe. Am descoperit că se adresează unor oameni gospodari, dar egoişti şi care au domiciliul stabil în zonele rurale. Să continuăm...

Şi vara sanie, ne învaţă proverbul. Ei, aici problema devine pur şi simplu insurmontabilă. Pornind de la premisa că este vorba de acelaşi om gospodar şi egoist care locuieşte într-o zonă rurală, problema necesarului de lemne ar fi la fel de facilă ca şi pe timp de iarnă. Ce schimbă fundamental datele problemei este faptul că, dacă în iarnă ar fi putut scoate carul afară din casă pe roţi şi l-ar putea duce într-un garaj, pe timp de vară nu are cum să târască sania pe uscat afară din casă. Iată cum, omul nostru gospodar şi egoist se trezeşte că, pe timpul verii, nu numai că nu s-a dus la mare pentru că a stat să lucreze la sanie, dar vede cu durere cum munca lui nu are nicio finalitate. Ba chiar, ne putem permite o mică supoziţie, după o asemenea prostie, soţia din dotare l-ar putea gratula cu calificativul de nechibzuit, care este opus celui de gospodar, trimiţând omul în cea mai adâncă depresie. Iar dacă iarna va fi una fără zăpadă, acesta va fi pasul sigur spre sinucidere...

Ce ne rămâne de făcut? Păi, nu avem altceva de făcut decât să încercăm îndreptarea moralei proverbului printr-o uşoară reaşezare a termenilor. Omul gospodar îşi face iarna vară şi sania car credem noi că ar suna mult mai realist şi aplicabil. Căci nimic nu e mai uşor de făcut decât să-ţi transformi iarna în vară montând o centrală termică în casă. Şi nimic nu ar fi mai util de făcut decât să-ţi transformi sania în car, obiect al muncii cu care vei putea lucra mai multe luni pe an. Ceea ce denotă un adevărat spirit gospodăresc...

Să auzim de bine!

Primesc pe e-mail o ştire sub forma unui dialog, presupus real

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O doamnă în vârstă a murit în ianuarie, dar Banca a continuat să o taxeze pentru lunile februarie şi martie cu taxele de administrare pentru cardul său de credit, la care a adăugat taxe de întârziere şi alte comisioane lunare. Balanţa contului a ajuns astfel de la 0 la aproape 60 lei. Nepotul răposatei sună la bancă să rezolve problema:
Nepotul:
- V-am sunat ca să vă spun că bunica mea a murit în ianuarie.
Banca:
- Contul nu a fost închis, iar taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
- Poate că ar trebui să trimeţi contul către recuperare.
Banca:
- Deja am făcut acest lucru, de vreme ce au trecut două luni.
Nepotul:
- Ce vor face cei de acolo când vor afla că este moartă?
Banca:
- Vor raporta contul diviziei fraude sau către biroul de credit, sau poate ambele lucruri.
Nepotul:
- Credeţi că Dumnezeu se va supăra pe bunica?
Banca:
- Pardon?!!!
Nepotul:
- Aţi înţeles ce v-am spus eu, partea cu faptul că a murit?
Banca:
- Domnule, trebuie să vorbiţi cu supervizorul meu.
Supervizorul preia discuţia cu clientul.
Nepotul:
- V-am sunat ca să vă spun că a murit în ianuarie.
Banca:
- Contul nu a fost închis şi taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
- Vreţi să spuneţi că veţi recupera banii din proprietăţile ei?
Banca:
- Sunteţi avocatul ei?
Nepotul:
- Nu, nepotul.
Îi da datele de contact.
Banca:
- Puteţi să ne trimiteţi un fax cu certificatul ei de deces?
Nepotul:
- Da..
După ce ii trimite faxul:
Banca:
- Sistemul nostru nu este setat pentru această situaţie, moartea. Nu ştiu cu ce pot să vă ajut mai mult.
Nepotul:
- Dacă reuşiţi să rezolvaţi situaţia ar fi perfect. Dacă nu, puteţi continua să o taxaţi. Nu cred că o mai deranjează.
Banca:
- Taxele de întârziere şi comisioanele vor continua să se aplice.
Nepotul:
- Vreţi noua ei adresă la care să trimiteţi facturile?
Banca:
- Ne-ar ajuta.
Nepotul:
- Cimitirul Sf. Vineri, Alea 29, lotul nr. 69.
Banca:
- Codul poştal, vă rog!
Să auzim de bine!