Concediu de criză în Grecia – A şaptea zi în Nea Vrasna

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Începând de azi suntem singuri-singurei. Prietenii noştri au plecat şi noi am rămas să ne facem de cap. Nu ne mai sculăm aşa matinali şi luăm micul dejun cât mai relaxaţi, admirând peisajul.
Ziua se anunţă frumoasă, tocmai bună de plajă, iar noi am cam neglijat acest aspect până acum. Aşa că ne pregătim echipamentele de plajă, ne suim în maşină şi începem să ne întrebăm încotro vom merge.
În unanimitate decidem să mergem în Nea Vrasna. Dar nu oricum, ci pe drumul de costişă, adică pe drumul paralel cu faleza şi nu pe şoseaua naţională.
Nea Vrasna face parte dintr-un şirag de staţiuni, care începe în sud cu Stavros şi se continuă spre nord cu Paralia Vrasna (Plaja Vrasna), Nea Vrasna (Noua Vrasna), Asprovalta (Balta Albă), Riviera şi Serraiki Akti (Coasta Serres), ultima, toate înşirate pe coasta golfului Strymonikos. Numele golfului provine de la râul Struma care izvorăşte din Bulgaria şi se varsă cu o mică deltă în Marea Egee puţin mai la nord de Serraiki Akti.

Toate staţiunile sunt foarte cochete, cu vile care nu depăşesc două etaje, foarte curate, bine dotate cu magazine, taverne, cofetării şi toate cele necesare unui turist. Ce e interesant este trama stradală: toate străzile se întretaie în unghiuri drepte, formând careuri cu latura de aproximativ cincizeci de metri. Oriunde te afli în aceste staţiuni este imposibil să te rătăceşti: dacă nu mergi spre şoseaua principală vei merge spre mare, dacă nu mergi spre nord vei merge spre sud. Nu ai alte variante.
Cum spuneam, alegem Nea Vrasna şi plecăm. Alegând varianta pe scurtătură nu mai este nevoie să parcurgem kilometri întregi aiurea. Ieşim pe aleea din faţa hotelului, traversăm şoseaua principală şi intrăm pe unul din drumeagurile care se deschid în faţa noastră. Oricare, pentru că toate ne duc în maximum cinci minute în centrul Vrasnei.
Începem să căutăm un loc de parcare, dar nu oricum, ci unul ferit, la umbră. Deşi avem parasolare pentru toate geamurile, condiţia este absolut necesară dacă mai vrem să plecăm din staţiune înainte de miezul nopţii.
Tot căutând, ne mutăm de la un loc la altul, până găsesc unul tocmai bun, sub umbra unui arbust bine dezvoltat. Parchez, dar nu sunt mulţumit pentru că sunt prea departe de bordură, iar drumul nu este suficient de larg ca să-mi inspire încredere. Pornesc, în timp ce mişc maşina uşor în faţă iau de volan dreapta şi uşor stânga, apoi dau în marche arriere şi iau de volan mult stânga, apoi mult dreapta. Oglinda retrovizoare îmi arată că mai am doi centimetri de la bordură, aşa că îmi continui liniştit mersul cu spatele. Până aud. Ce aud? Aud un scârţâit îngrozitor, care nu se mai opreşte, pe toată latura stângă a maşinii. Opresc, cobor şi văd minunea: crengile arbustului sunt prevăzute cu o mulţime de ţepi, nu mari, dar tari, suficient de tari încât îmi zgârie uşă din stânga şi stâlpul hayonului.
Bucuroşi de asemenea realizare ne ducem pe plajă, ocupăm două şezlonguri şi imediat vine o fătucă să ne ia comanda. Un mojito şi un frappe au devenit băuturile noastre tradiţionale. Din boxele barului de pe plajă se revarsă o muzică house, nu rea, dar multă. După vreo două ore de ascultat, în sfârşit aud o piesă grecească excelentă cu trupa Stavento, Για σενα ποθ λατρεωο/Pentru că te iubesc şi văd cum toţi pe plajă bat tactul cu mâinile, picioarele sau ce au la îndemână. Mă duc la bar, salut şi îl întreb în greceşte pe barman:
- A cui e muzica?
Bucuros de asemenea întrebare şi văzând faţa mea satisfăcută, omul răspunde mândru:
- A mea!
- Perfect. Atunci de ce nu pui şi muzică grecească? Am venit în Grecia să ascult muzică grecească, nu house.
Flăcăul se preface că spală cu foc nişte pahare. Continui:
- Aveţi o muzică uşoară excelentă. I-ai văzut cum dansau adineaori? Ai auzit de Nino?
- Da.
- Îţi place de el cum cântă?
- Da.
- Atunci de ce nu pui piesa 100 φορές/100 de ori? Ca să-ţi dau doar un exemplu. Argiros, Ploutarhos, Kokkinou şi o mulţime de alţi cântăreţi ce au?
Flăcăul tace câteva secunde, apoi îi vine o idee salvatoare:
- Aţi înţeles greşit, nu e muzica mea, nu ştiu unde e colegul cu play list-ul.
Îl las în treaba lui şi mă întorc la preocupările noastre estivale, adică băutul sondei de mojito, înotatul şi statul la soare.
Plecăm pe înserat bine bronzaţi, chiar foarte bine bronzaţi, dar nu ne ducem direct la hotel, ci decidem să ne oprim la un super-market Diskount aflat pe treseul mai lung, cel pe şoseaua naţională: e absolut nevoie să refacem provizia de sucuri. Mai adăugăm câteva nimicuri în coş şi ne prezentăm la casă. Casiera mă întreabă în mod reflex, fără să ridice privirea:
- Aveţi card Diskount?
Femeia pare de treabă şi nu vreau să o las să trăiască în neştiinţă, aşa că îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Nu, nu am, sunt străin.
Ridică ochii, mă examinează scurt şi îmi răspunde râzând:
- Se vede!
Ajungem la hotel când începe a se întuneca, ne spălăm, ne schimbăm şi mergem pe jos la localul prietenilor noştri, Giannis. Se pare că personalul localului mai are şi momente de odihnă ca să stea de vorbă, pentru că observ că toţi ne cunosc. Un domn în vârstă, pe care îl bănuiesc a fi unul dintre proprietari sau tatăl unui dintre ei, vine şi ne salută personal. Un asemenea gest din partea unui vârstnic e demn de toată consideraţia şi îl rugăm să ne facă plăcere să stea la masa noastră ca să mai schimbăm o vorbă. Ne mulţumeşte, dar nu poate pentru că are farfurii şi tacâmuri de strâns sau de pus.
Atacăm o caracatiţă, o salată Caesar şi câte un bouiourdi, după care plecăm spre centru. Ne oprim la câteva magazine ca să cumpărărm niscai suveniruri şi mâncăm câte un porumb copt pe o bancă în parc. Şi a trecut a şaptea zi.
Să auzim de bine!