Supliment de bogăţie

Vă mai amintiţi de postarea mea în care îmi justificam afirmaţia că România e mult mai bogată decât se spune?

Numai o ţară cu o populaţie bogată, înstărită, ar putea suporta cele mai mari taxe, impozite, accize sau comisioane din Europa în timp ce, în aceeaşi Europă, se încadrează între ţările cu salariile cele mai mici. Iată astăzi o confirmare şi o suplimentare a spuselor mele venită nu de la colţul străzii, ci din gura unor persoane responsabile.

Românii plătesc cele mai mari comisioane la cardurile bancare din Europa, arată o anchetă C.C. (C.C. se traduce prin Consiliul Concurenţei şi nu prin Comitetul Central).

Astfel, în România, comisionul interbancar în sistemele VISA şi MasterCard este de 1% şi respectiv 1,2%, în timp ce în ţări ca Belgia, Franţa, Italia Suedia, Olanda, Ungaria, Letonia sau Marea Britanie nivelul comisionului nu depăşeşte 0,8% (pentru cardurile de debit cu chip).

Declanşată de Consiliul Concurenţei în 2011, investigaţia sectorială pe piaţa serviciilor de plăţi bancare a urmărit patru direcţii principale: modul de determinare a comisioanelor interbancare pe piaţa cardurilor de plată; modul de determinare a nivelului comisioanelor şi taxelor plătite de comercianţi către banca acceptantă (care deţine POS-ul aflat la comerciant) pentru serviciile prestate în cazul tranzacţiilor cu carduri; profitabilitatea sectorului cardurilor de plată şi gradul de concentrare a pieţei serviciilor de plată cu carduri.

În cadrul acestei investigaţii sectoriale au fost solicitate informaţii de la 28 bănci membre Visa/MasterCard, 22 agenţi economici cu obiect de activitate în diverse domenii (hipermarketuri, supermarketuri, agenţii de turism, restaurante), organizaţiile Visa Europe şi MasterCard.

Comisioanele interbancare sunt plăţile realizate între băncile acceptante şi băncile emitente pentru tranzacţiile care presupun utilizarea cardurilor de plată.

În cazul tranzacţiilor la POS, comisionul interbancar este plătit de banca acceptantă (care deţine POS-ul aflat la comerciant) către banca emitentă a cardului şi este suportat de către comerciant şi, indirect, de către consumatori.

În conformitate cu regulile Visa şi MasterCard, până în 2011, comisioanele interbancare erau stabilite de băncile membre ale celor două organizaţii şi erau de 1%.

Începând cu 2012, nivelul comisionului interbancar aplicabil tranzacţiilor efectuate în România cu carduri emise sub sigla MasterCard este stabilit de MasterCard şi aplicat de băncile membre.

Astfel, comisionul interbancar în sistem MasterCard aplicabil în România (pentru cardul de debit cu chip) a crescut la 1,2%, nivel similar cu cel aplicabil în Grecia, în timp ce în ţări ca Belgia, Franţa, Italia Suedia, Olanda, Ungaria, Letonia, Marea Britanie nivelul comisionului este între 0,5% şi 1%. În Polonia, comisionul interbancar aplicabil de MasterCard este de 1,4%.

În ceea ce priveşte sistemul VISA, comisionul interbancar aplicabil în România, se stabileşte în continuare de băncile membre din România şi a rămas la acelaşi nivel de 1%.

Analiza realizată de Consiliul Concurenţei arată că nivelul mediu al comisioanelor achitate de comercianţi către băncile acceptante este 1,78% şi 2,4% din valoarea tranzacţiei. Astfel, comisionul interbancar perceput de băncile din sistemul Visa şi MasterCard influenţează, într-o proporţie însemnată, nivelul comisioanelor de servicii percepute comercianţilor şi, implicit, preţurile finale ale produselor şi serviciilor.

Analiza profitabilităţii efectuată de Consiliul Concurenţei arată că rata medie a profitului înregistrată în activitatea de emitere de carduri, în perioada 2009-2011, a fost între 62,1% şi 101,1%, pentru jumătate din băncile intervievate.

Totodată, studiul relevă că veniturile încasate de băncile emitente din comisioanele interbancare reprezintă între 8,1% şi 11,2% din totalul veniturilor din activitatea de emitere carduri.

În condiţiile în care din veniturile totale au fost extrase veniturile din comisioanele interbancare, peste 50% dintre băncile intervievate au înregistrat o profitabilitate între 49,0% şi 79,0%. Ca urmare, activitatea de emitere a cardurilor rămâne profitabilă, pentru un număr semnificativ de emitenţi, chiar şi în absenţa comisionului interbancar.

Ei, ce vă spuneam? Nu-i aşa că suntem bogaţi? Iată că Europa a descoperit că şi românii sunt buni de ceva: buni de plată.

Să auzim de bine!

Comisionul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cred că e momentul să vă mai povestesc una din întâmplările prin care am trecut cu prietenii mei. Este o întâmplare care a zguduit din temelii ceea ce cunoştea omenirea până la acel moment despre corespondenţă şi comisioane.

Bunul meu prieten Mirciulică mă sună ca să-mi dea o veste bună: va pleca în detaşare la Cluj-Napoca, unde va sta aproximativ o lună. Vestea este bună cel puţin din două motive: mă va scuti de prezenţa lui o bună perioadă, iar acolo se va întâni cu Mihăiţă, prietenul nostru comun.

O întâlnire între Mirciulică şi Mihăiţă nu prezintă elemente demne de a fi reţinute sau povestite, afară de faptul că Mihăiţă s-a mutat la Cluj Napoca de vreo doi ani, iar eu tocmai îi cumpărasem câteva lucruri pe care mă rugase să i le trimit, între care şi ceva produse agro-alimentare cu un anumit grad de perisabilitate...

Aşa că, îl chem la raport pe numitul Mirciulică şi îi înmânez fişa de parcurs: ajuns la Cluj Napoca, după timpul minim necesar pentru acomodare, îl va suna pe Mihăiţă, se va întâlni cu el şi îi va da pachetul din partea mea. Din mişcările spasmodice de aprobare pe care le face cu capul, deduc că e lucid şi aude bine.

Blândul flăcău recepţionează mesajul meu din plin, ne întâlnim, îi dau pachetul şi, adio şi la gară! După cum vă spuneam, plecarea lui chiar îmi dă oarece sentimente de bucurie atât pentru liniştea pe care mi-o oferă pentru o lună, cât şi pentru faptul că îl voi putea ajuta pe bunul Mihăiţă.

Şi plecă, măre, viteazul Mirciulică, şi mergea zi de vară până-n seară peste şapte munţi şi şapte văi stricând şapte părechi de opinci. Erh, aici cred că v-aţi dat seama că am folosit câteva licenţe din basmele marelui Ispirescu...

A două zi primesc de la el un telefon de confirmare că a ajuns cu bine, că e sănătos (lucru de care mă face deseori să mă îndoiesc...) şi că mă va mai suna pe durata celor treizeci de zile cât va fi detaşat. Convins de luciditatea vorbelor lui, nu îl mai sun pe Mihăiţă ca să-l anunţ de trimiterea micului comision solicitat.

Timpul trece, leafa merge, eu rămân la toate rece şi îmi văd de treburile curente şi luna trece. Dar cu gândul la cei doi buni prieteni aflaţi acum atât de departe de inima mea (mă rog, şi de ficat şi de splină şi de toate celelalte organe...). Aşa că, pe când mai erau doar vreo câteva zile până la întorcerea lui Mirciulică, îndrăznesc să îl sun.

- Salve şi mii de bombe! Ce execuţi?

- Frate, îmi răspunde Mirciulică, sunt frânt de oboseală!

- De ce? tresar eu nervos la auzul veştii. Te-au muncit ăia rău?

- Aşi, nici vorbă, m-am umflat de câte cafele am băut în fiecare zi. Am luat două kile la greutate, îi aud vocea posacă.

- Şi asta îţi produce o stare atât de avansată de oboseală? continui eu cu o ironie pe care o consider fină.

- Nţ, nici vorbă. Sunt frânt că am umblat după cadoul pentru Mihăiţă.

- Ce Mihăiţă, ce cadou? mă revolt eu.

- Bre, da’ năuc mai eşti! Ai uitat că peste două zile e aniversarea lui? Şi mai zici că te numeşti prieten... îmi face el un reproş dureros.

- Ahhh, uitasem, aşa e! Măcar i-ai cumpărat ceva ca lumea?

- Sigur, nu ţi-am spus doar că am umblat toată ziua?

În acel moment, la auzul cuvântului cadou, în creierul meu se produce o scurtă conexiune: cadou, adică pachet, adică Mihăiţă. Motiv pentru care îl întreb:

- Auzi? Ia spune, ce a zis Mihăiţă de pachet? S-a bucurat?

- Pachet? Care pachet? A, ăla pe care mi l-ai dat acu' o lună? Nu ştiu, nu l-am sunat şi nu i l-am dat încă pentru că m-am gândit că dacă tot îi fac o surpriză şi merg la ziua lui mâine, să i-l dau atunci...

Să auzim de bine!

Primesc pe e-mail o ştire sub forma unui dialog, presupus real

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O doamnă în vârstă a murit în ianuarie, dar Banca a continuat să o taxeze pentru lunile februarie şi martie cu taxele de administrare pentru cardul său de credit, la care a adăugat taxe de întârziere şi alte comisioane lunare. Balanţa contului a ajuns astfel de la 0 la aproape 60 lei. Nepotul răposatei sună la bancă să rezolve problema:
Nepotul:
- V-am sunat ca să vă spun că bunica mea a murit în ianuarie.
Banca:
- Contul nu a fost închis, iar taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
- Poate că ar trebui să trimeţi contul către recuperare.
Banca:
- Deja am făcut acest lucru, de vreme ce au trecut două luni.
Nepotul:
- Ce vor face cei de acolo când vor afla că este moartă?
Banca:
- Vor raporta contul diviziei fraude sau către biroul de credit, sau poate ambele lucruri.
Nepotul:
- Credeţi că Dumnezeu se va supăra pe bunica?
Banca:
- Pardon?!!!
Nepotul:
- Aţi înţeles ce v-am spus eu, partea cu faptul că a murit?
Banca:
- Domnule, trebuie să vorbiţi cu supervizorul meu.
Supervizorul preia discuţia cu clientul.
Nepotul:
- V-am sunat ca să vă spun că a murit în ianuarie.
Banca:
- Contul nu a fost închis şi taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
- Vreţi să spuneţi că veţi recupera banii din proprietăţile ei?
Banca:
- Sunteţi avocatul ei?
Nepotul:
- Nu, nepotul.
Îi da datele de contact.
Banca:
- Puteţi să ne trimiteţi un fax cu certificatul ei de deces?
Nepotul:
- Da..
După ce ii trimite faxul:
Banca:
- Sistemul nostru nu este setat pentru această situaţie, moartea. Nu ştiu cu ce pot să vă ajut mai mult.
Nepotul:
- Dacă reuşiţi să rezolvaţi situaţia ar fi perfect. Dacă nu, puteţi continua să o taxaţi. Nu cred că o mai deranjează.
Banca:
- Taxele de întârziere şi comisioanele vor continua să se aplice.
Nepotul:
- Vreţi noua ei adresă la care să trimiteţi facturile?
Banca:
- Ne-ar ajuta.
Nepotul:
- Cimitirul Sf. Vineri, Alea 29, lotul nr. 69.
Banca:
- Codul poştal, vă rog!
Să auzim de bine!

Clienţii lui Mirciulică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca orice fiu al unui tată iubitor, Mirciulică se bucură din plin de avantajele oferite de acest statut. Printre ele se numără şi permisiunea de a-i folosi maşina. În general, oamenii de pe stradă o numesc rablă de la prima vedere, dar el continuă cu obstinaţie s-o numească maşină. Justificarea lui e simplă:
 - Are talon? Are! Dacă era rablă nu avea talon sau scria în el rablă, nu autoturism.
Este deconcertantă justificarea lui, dar nu avem ce face, tot grupul nostru avem nevoie de ea şi o utilizăm. Dacă ar fi să facem o socoteală sinceră, grupul nostru a mers mai mulţi kilometri cu ea decât tatăl lui. Dar nu putem face această socoteală pentru că nu îi funcţionează kilometrajul.
Astăzi e vineri şi Mirciulică, suflet mare, vine cu o invitaţie:
- Burtone, trebuie să merg până la Câmpulung să-i fac un comision lui taică-meu. Mergi cu mine?
Câteodată, Mirciulică se lasă dus de un entuziasm tineresc, aşa că propunerea lui trebuie evaluată bine.
 - Mergem numai noi?
 - Îhî.
 - Plecăm azi?
 - Sâmbătă.
- Ne întoarcem tot sâmbătă?
 - Îhî.
 - Câmpulung Moldovenesc sau Câmpulung Muscel?
 - Muscel.
 - Sunt de cărat obiecte mai grele de 30 kg?
 - Nţ.
 - Există vreun pericol de incendiu sau emanaţii de gaze nocive?
 - Nţ.
 - Plecăm la 2 dimineaţa?
 - Aşi! Pe la 10, după ce ne sculăm.
 - Accept.
Rămânem înţeleşi ca, la ora 10 dimineaţă, Mirciulică să mă aştepte cu portiera deschisă la scara blocului unde locuiesc. Nu de alta, dar la ora aia încă sunt adormit şi îmi este frică să nu nimeresc greşit. Se face sâmbătă ora 10 dimineaţa şi Mirciulică e la post. Îi reproşez că nu are şapcă şi mănuşi, după care mă sui şi adorm instantaneu. Mă trezeşte nemilos aproape de autogara Militari:
 - Burtone, ia uite ce de autostopişti. Luăm şi noi unul?
 - Ce-ţi veni?
 - Frate, mai facem un bănuţ, că tata m-a pus să bag benzină din banii mei.
Motivul mi se pare suficient de puternic, aşa că îmi exprim consimţământul. Dar pun o condiţie:
 - Dacă face gălăgie şi mă trezeşte mai devreme de 11, îl dau jos.
Mirciulică acceptă şi, până să adorm din nou, îl văd cum se străduieşte să selecteze dintre cei mai spălaţi. Se decide asupra unei perechi. Un el şi o ea cu un aer distins, îmbrăcaţi curat, cu pantofii lustruiţi şi doar o gentuţă în mână. Cei doi salută politicos la urcarea în maşină şi iau loc pe bancheta din spate într-o linişte deplină. Îşi exprimă dorinţa să mergă până la Piteşti. Legănat şi liniştit adorm la loc şi mă trezesc taman la intrarea în Piteşti, când Mirciulică opreşte pentru ca cei doi să coboare. Spre surpriza totală a bietului Mirciulică, oamenii salută, coboară şi plecă fără să îi dea un leu. Mirciulică se uită la mine, eu la el, dar negăsind nimic interesant plecăm mai departe. Cu muzică, bancuri şi mici bârfe timpul a trecut repede şi am ajuns în Câmpulung. Cu abilitatea-i recunoscută, Mirciulică reuşeşte să găsească doar în două ore adresa într-un oraş cu doar şapte străzi. Trage la trotuar, opreşte motorul şi coboară ca să ia din portbagaj comisionul. Cobor şi eu, trântesc uşa şi, în timp ce o trânteam a doua oară, îl aud pe Mirciulică:
 - Mamăăă!
Mă uit şi văd că are o faţă descompusă. Ocolesc maşina şi mă apropii de el. Ajuns în dreptul uşii din spate, flăcăul îmi arată cu degetul bancheta. Capitonajul banchetei era tăiat de la un capăt la altul fâşii-fâşii aidoma unor tăiţei pe toată lăţimea.
Să auzim de bine!