Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi vă voi povesti o întâmplare puţin mai neobişnuită, o întâmplare pe care, chiar şi acum, după vreo patru sau cinci ani, îmi este dificil să o încadrez.
Este vară şi suntem în concediu, ceea ce înseamnă că suntem în Grecia. Deşi suntem cazaţi într-un hotel aflat pe braţul Kassandra, uşurinţa şi calitatea drumurilor ne permit să facem vizite în Thessaloniki tot la două zile. Este dimineaţă, căldura nu a început să potopească, iar noi, după vizitarea Rotundei ne îndreptăm spre biserica Sfântul Dumitru.
Uriaşa biserică este un izvor de istorie, datând din secolul al IV-lea, de pe vremea când oraşul era al doilea oraş al Imperiului Bizantin. Şi a fost biserică încă o mie lungă de ani. În momentul de faţă face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Biserica a fost schimbată după ocupaţia otomană şi a funcţionat ca moschee aproape cinci sute de ani, cinci lungi secole în care credinţa din oameni şi dorinţa de libertate nu s-au ostoit.
Ctitorită în anul 413 pe locul unei băi romane ne arată după o mie şi şase sute de ani nu numai credinţa din oamenii acelor vremuri, ci şi nivelul lor de cultură şi civilizaţie, ne arată bogăţia istoriei şi cât de puţin ştim încă despre cei ce-au fost...
Intrăm în această biserică pentru a doua oară, aşa că ştim că în stânga, pe peretele nordic se află racla cu moaştele Sfântului Dumitru şi că ceva mai în faţă, imediat după ce se termină rândurile de bănci se află o mică cişmea cu apă răcoroasă, prilej de a ne mai ostoi gâtlejurile după vipia de afară. După o oprire cuvincioasă la racla cu moaştele, ne adăpăm la cişmeaua cea minunată, iar fetele mele încep să se plimbe prin biserică căutând să admire cele şase panouri celebre cu mozaic.
Trecând în acea perioadă printr-un moment dificil al vieţii, mă gândesc că e momentul propice ca să adresez o rugăciune bunului Dumnezeu. Aşa că, fără ezitare, mă îndrept spre icoana aflată pe peretele din stânga altarului. Icoana nu este una banală, ci este uriaşă, având peste doi metri înălţime, fiind prinsă într-o ramă din lemn, ramă deosebit de groasă şi solidă. Mă opresc la o oarecare distanţă şi încep să mă concentrez asupra rugăciunii, fetele mele fiind undeva, prin naosul bisericii. Aşa cum eram concentrat supra rugăciunii, după câteva minute aud o trosnitură extraordinar de puternică şi viguroasă în lemnul ramei.
Trosnitura a fost atât de puternică încât nu numai că m-a determinat să mă întrerup, ci să mă uit alarmat spre candelabre cu convingerea că este vorba de un cutremur. Candelabrele erau nemişcate, ceea ce m-a determinat, după câteva momente necesare liniştirii mele, să mă întorc la rugăciune. Nu pentru mult timp însă pentru că iarăşi am auzit o trosnitură identică cu prima. De data asta senzaţia că e cutremur a fost atât de puternică încât am sărit speriat într-o parte, căutând cu ochii la candelabre. Şi de data asta candelabrele erau la locul lor, la fel de nemişcate, ceea ce m-a făcut să simt un fior rece pe spinare.
M-am îndepărtat şi mi-am regăsit fetele la câţiva metri de mine cu ochii pe pereţii aşezământului, turiste liniştite şi fără vreo sperietură. Le-am întrebat dacă au auzit ceva deosebit cât am lipsit de lângă ele şi mi-au răspuns că nu, nu au auzit. Nici măcar un sunet. Chiar, ce linişte e în biserica asta au completat, deşi aşa cum am auzit eu cele două trosnituri în liniştea bisericii, ele ar fi trebuit să se audă chiar şi de afară. Nici o urmă de panică, nici o urmă de nelinişte, nici vorbă să fi auzit ceva. Asta a fost întâmplarea. Să-i zic minune?
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!