Emoţii de cetăţean

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că sunt un tip sensibil şi mă emoţionez ori de câte ori mă gândesc la patria mea sau aud vorbindu-se de ea. Dar această emoţie este insignifiantă pe lângă cea care mă cuprinde când aud politicienii vorbind despre acest subiect.

Este unanim recunoscut faptul că politicienii se numără printre cei mai sinceri oameni. Nici nu e de mirare, atâta timp cât în acele funcţii nu pot accede decât oameni de mare probitate morală, cu o cultură vastă şi o educaţie pe măsură.

Aceste calităţi nu fac decât să dea o şi mai mare greutate vorbelor lor, mă fac să rezonez mult mai puternic la orice cuvântare de-a lor. Nu trebuie să aibă un stil declamator sau o gestică şi mimică pe măsură. Este suficient cuvântul lor de oameni integri şi simt cum mi se umple sufletul de sentimentele cele mai înalte.

Chiar dacă există persoane care emană idei aiuritoare, negândite şi nepregătite, doar din dorinţa de a arăta că ei sunt adevăraţi dictatori şi nu Ceauşescu sau alţii de teapa lui, cuvântările politicienilor mă liniştesc imediat. În fond, nici nu am de ce să mă alarmez. Atâta timp cât respectivele persoane au un întreg sistem social la dispoziţie, sistem cu care pot face ce vor şi când vor, dincolo de orice interese naţionale sau de orice noţiune de democraţie, faptele lor nici nu sunt de mirare, sunt de-a dreptul fireşti.

Având aceste avantaje, mi se pare chiar normal ca să decretezi a doua zi ce ai visat peste noapte, indiferent că nu ai niciun fundament sau consultare pentru respectivele declaraţii, nici măcar cu partenerii de guvernare. În fond, de ce sunt parteneri? Ca să pună întrebări? Ca să nu fie de acord cu ce ai visat tu? Nu, aceştia nu sunt parteneri, aceştia se numesc opoziţie.

Ei bine, chiar dacă în aceste momente simt oarece îndoieli privind capacitatea mea de înţelegere a unor enormităţi, iată că vin politicienii cu vorbele lor alinătoare. Doamne, şi ce frumos li se mai umflă obrajii când rostesc patrie, interes naţional, solidaritate, consens sau uniune naţională! Doar faptul că scriu aceste rânduri şi deja simt emoţia cum mă cuprinde. Cum pot să mai am vreo îndoială atunci când îi aud vorbind atât de duios, chiar patetic aş putea spune fără ca să exagerez.

Toate acestea reunite mă fac şi privesc prezentul şi viitorul cât mai calm, cât mai liniştit văzând oamenii competenţi care se preocupă în acest sens cu un profesionalism dovedit. Un singur lucru nu îl înţeleg în această logoree fără sfârşit despre consens, comunicare, uniune naţională şi binele ţării: de ce a fost nevoie ca U.D.M.R. să le spună guvernanţilor că trăsnaia împărţirii teritoriale nu se poate face aşa, pe genunchi, ci trebuie ca lucrurile să fie bine analizate şi studiate din toate punctele de vedere pentru ca cyborgii din PDL să se oprească în susţinerea ei, şi nu au făcut-o atunci când le-a fost cerută şi explicată de opoziţie sau de cei de la FMI?

Să auzim de bine!

Români zeloşi au fost şi-s încă!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un cetăţean român, nemulţumit de prestaţia lui Boc, la fel ca şi alţii, a considerat că este de datoria lui ca să-şi manifeste respectiva nemulţumire într-un loc public, prin câteva vocalize şi huiduieli bine interpretate.

Până aici, nimic neobişnuit. În fond, una din libertăţile pe care presupunem că ni le-am câştigat după Revoluţie a fost aceea a liberei exprimări. Ba chiar şi a liberei huiduieli.

Auzindu-l, jandarmeria locală a purces la o acţiune specifică: l-a “umflat”, cum se spune în limbajul de specialitate şi l-a dus la secţie, unde i s-a aplicat amenda de rigoare. Nici acesta nu este un fapt neobişnuit. În fond, aşa cum respectivul cetăţean şi-a câştigat libertatea de a se manifesta, şi Jandarmeria Română consideră că şi-a câştigat libertatea de a amenda pe cine vrea muşchii ei.

Cele două fapte coroborate nasc însă două întrebări, una mai ciudată ca cealaltă:

1. De ce Jandarmeria Română nu amendează la fel de prompt motocicliştii care îşi turează motoarele printre blocuri după 12 noaptea cu scopul vădit de a declanşa alarmele maşinilor parcate? De ce aceeaşi Jandarmerie Română nu amendează la fel de prompt beţivii care rag printre blocuri, umflaţi de băutură, până noaptea, târziu? De ce la fel de aceeaşi Jandarmerie Română nu amendează huliganii (era să scriu microbiştii) care urlă pe străzi şi prin mijloacele de transport în comun înainte şi după meciurile de fotbal?

2. Să presupunem, doar de dragul exerciţiului, că respectivul cetăţean ar fi fost un exaltat admirator al lui Boc. Şi că, luat de avântul admiraţiei nemărginite, ar fi strigat la fel de tare şi de răspicat „Trăiască Boc!” „Slavă lui Boc!” „Boc să trăiască, România să înflorească!”. Şi altele asemănătoare. Aceeaşi Jandarmerie Română l-ar mai fi amendat? Liniştea publică nu ar mai fi fost la fel de tulburată?

Masa media vuieşte, emisiunile nu mai contenesc, se fac tot felul de scenarii şi se construiesc ipoteze. De fapt, lucrurile cred că sunt mult mai simple. Sunt sigur că Boc nu a dat nicio indicaţie pentru efectuarea unei asemenea acţiuni. Sunt la fel de convins că nici comandantul Jandarmeriei nu a făcut asemenea tâmpenie. Toată treaba porneşte de la un trepăduş local din partid sau din Jandarmerie care s-a gândit cam aşa: „Cuuum, vine la noi în oraş Conducătorul nostru şi noi, în loc să-l întâmpinăm cu braţele deschise, îl întâmpinăm cu huiduieli? Aşa ceva nu se poate!”.

L-aţi recunoscut? Nu? Ei bine, este acelaşi trepăduş care mătura aleile şi spoia pomii atunci când se anunţa vizita lui Ceauşescu. Acelaşi servitor umil şi slugarnic din administraţie. Despre asta este vorba.

Să auzim de bine!

Azi am făcut o faptă rea (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cred că mulţi dintre voi mi-au văzut poza ataşată pe blog la rubrica Profil. Cei care nu au făcut-o încă au tot timpul să o facă de acum încolo. Şi o pot privi mult şi bine pentru că alte poze cu mine nu prea am. Ei bine, ce puteţi spune privind respectiva poză? Eu cred că nimic. Nu sunt nici excesiv de înalt, dar nici excesiv de scund. Nu sunt excesiv de gras, dar nici excesiv de slab. Pur şi simplu sunt un individ normal, cu trăsături (cel puţin fizice...) normale. Cu un comportament care mă străduiesc permanent să fie cât mai normal. Poate unul dintre motivele pentru care sunt mulţumit în pielea mea este şi acela că sunt un tip normal, comun, asemănător altor milioane. Singura trăsătură care mă diferenţiază net de ceilalţi civili aflaţi la un moment dat în jurul meu este dată de căştile player-ului meu, căşti care sunt portocalii. Nu sunt mari, dar sunt atât de portocalii încât se pot observa de la minimum 13,7 metri.
Iubesc viaţa, binele şi frumosul. Mă opresc cu încântare să miros o floare frumoasă oricât de grăbit aş fi, îmi schimb pasul dacă sunt pe cale de a călca o furnică şi sunt trist dacă la retroinspecţia pe care mi-o fac în fiecare seară descopăr că nu am făcut o faptă bună în ziua care tocmai a trecut. Că ajut o mămică să suie sau să coboare căruţul cu un copilaş, că ajut o persoană în vârstă să care ceva sau să traverseze, nu are importanţă. Principalul este să fac o faptă bună. Tot între faptele bune o încadrez şi pe aceea de a răspunde cuiva atunci când acesta îmi cere o lămurire sau o indicaţie. Şi o fac cu cea mai mare plăcere pentru că nu există în Bucureşti (hehe, şi în Salonic...) o singură piatră pe care să nu o cunosc.
Dar toate aceste lămuriri implică o condiţie minimă şi necesară: aceea de a NU avea căştile în urechi. În momentul în care mi-am băgat căştile în urechi, lumea mea se restrânge foarte mult, dacă ne gândim doar la nivelul intensităţii sonore la care obişnuiesc să ascult. Ei bine, aşa cum am mai scris într-un articol precedent pornind tot de la această frustrare, exact atunci când am căştile în urechi, din toată masa de impozitare (ca să nu zic cetăţeni) aflată în jurul meu la acel moment, ei bine, indiferent de numărul celor aflaţi în zonă FĂRĂ căşti în urechi, cineva vine să mă întrebe ceva. Problema îmi produce o frustrare deosebită pentru că nu îmi pot imagina logica unui om care vine să te întrebe ceva, deşi este evident că tu nu îl poţi auzi.
Azi dimineaţă mă aflam în staţia de metrou Eroilor aşteptând sosirea unei rame. Evident cu căştile în urechi. Şi la fel de evident, cu alte sute de călători în jur. Ce credeţi că s-a întâmplat? Păi, ceea ce se întâmplă de obicei: un cetăţean a venit direct la mine ca să mă întrebe ceva, exact când ascultam piesa "Bofe de elite". Şi aici, o spun cu regret, bătrânii nervii mei cei prea mult prea încercaţi nu au mai rezistat aşa că, în timp ce îi indicam cu degetul (deşi nu e frumos) căştile foarte vizibile şi foarte bine înfipte în urechi, am zbierat la el cu ochii cât cepele:
- NU AUUUD! NU VEZI CĂ AM CĂŞTILE ÎN UREEECHI?
După care m-am suit în rama care tocmai venise (Era rama Londra. Dacă nu aţi observat încă, deasupra cabinei conductorului, pe lateral, e scris numele ramei). Am o conştiinţă care pâlpâie din când în când, iar acum este unul din acele momente. De aceea, cred că am făcut o faptă rea şi vă rog pe voi, măcar pe cei care citiţi acest blog, să nu veniţi să mă întrebaţi ceva pe stradă atunci când mă vedeţi că am căştile în urechi!
P.S. Asta se petrecea dimineaţa. Seara, după ce am scris şi am postat articolul, fiind în staţie la 385, o tipă s-a apropiat de mine cu intenţia vădită de a mă întreba ceva, deşi mai erau 10-12 călători în staţie, iar eu aveam aceleaşi căşti în aceleaşi urechi. Am rupt-o la fugă...
Să auzim de bine!