Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Două au fost marile mele aşteptări înainte de Revoluţie şi dezamăgiri după: unirea cu Moldova şi schimbarea mentalităţii. Silviu Brucan socotea că douăzeci de ani vor fi suficienţi pentru schimbarea “omului nou, comunist”. Se pare că bătrânul politolog era de un optimism incurabil. Au trecut mai mult de douăzeci de ani, graniţele s-au deschis cât mai larg, românii au posibilitatea să vadă şi să înveţe ce e aia civilizaţie şi democraţie. Rezultatul este că suntem aceeiaşi, nu am învăţat nimic. Continuăm să troznim semniţe la colţul blocului şi să aruncăm cojile pe jos, să ne călcăm în picioare la suirea în autobuz, să tropăim în apartamentul nostru de bloc la fel cum făceam în căsuţa noastră din vârful muntelui, să ne fie frică să cerem să probăm a doua pereche de pantofi ca să nu luăm bătaie de la vânzător, ghişeele sunt construite ca să te apleci în faţa lor, birocraţia şi nepotismul sunt mai în floare ca niciodată.
Îmi sună şi acum cuvintele domnului Petre Roman, primul discurs al primului prim ministru post-revoluţionar prin care ne anunţa că profesionalismul va fi principalul criteriu. După mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţie cunosc personal cazuri de fostă secretară de director ajunsă şef de departament, deşi nu are decât opt clase, cunosc personal un fost director care şi-a modificat salariul în documentele aflate la financiar ca să ia mai mult, iar acum este angajatul unei firme de audit (!), cunosc personal zeci de nepotisme penibile şi păguboase toate în firme private, nu la stat. Iar privatizarea, să nu uităm, a fost considerat principalul instrument al creşterii eficienţei şi scăderii corupţiei.
Mă aflu la o staţie de benzină. Alimentez, închid buşonul şi intru să plătesc. Benzinăria are două case de încasat. La una nu se află nimeni, nici client, nici casier, iar la cealaltă casierul şi un client flegmatic şi impasibil, căruia îi trebuie cam un sfert de oră să finalizeze plata. În acest timp eu stau singur în faţa celuilalt ghişeu. În sfârşit, clientul pleacă şi îmi vine rândul.
- Bună ziua! Pompa doi, îi spun în timp ce-i înmânez cardul. Şi continui încercând o abordare mai veselă:
- Se pare că nu prea vă iubesc colegii.
- De ce, se arată mirat casierul.
- Păi, continui eu, v-au lăsat singur aici, fără niciun ajutor.
Omul se uită lung şi îmi răspunde râzând:
- La ce coadă s-a format...
Stupizenia şi obrăznicia răspunsului mă lasă perplex. Cum adică, eu, un om, chiar singur fiind, nu reprezint nimic? Un om care aşteaptă un sfert de oră nu are nicio semnificaţie în faţa lui? Câte sute ar fi trebuit să se strângă ca să mă bage cineva în seamă? Scopul unui vânzător nu mai este să ia bani cât mai mulţi şi mai repede de la clienţi? Atunci care e, să-şi bată joc de clienţi?
- Ar trebui să vă mai ducă directorul prin cele străinătăţi, să vedeţi şi voi că atunci când apare un client la tejghea, imediat e trimis vânzătorul la el chiar de către colegii lui, nu mai aşteaptă şeful.
Individul continuă să râdă prosteşte şi emite altă prostie, mai mare:
- E început de lună, avem multă treabă...
- Cum adică, şi asta nu era treabă? Dacă servirea unui client nu e treabă, atunci ce e?
Împreună cu un cunoscut ne aflăm în sediul unui oficiu poştal. Avem de efectuat o operaţiune simplă, dar la ghişeu este o singură funcţionară. Asta în timp ce prin spatele ei se foiesc fără rost sau pierd timpul alte patru. Iar la coadă suntem vreo şase-şapte persoane. Stăm răbdători, dar lucrurile se derulează foarte încet. Între timp, în spatele nostru s-au mai strâns vreo trei amatori de şezătoare. Tânăr şi neliniştit cum sunt, mă adresez uneia dintre funcţionare:
- Doamnă, de ce o lăsaţi singură şi nu o ajutaţi? Puteţi să mai deschideţi un ghişeu.
- Nu este coada suficient de mare, vine răspunsul ei năucitor.
Voi, cititorii acestui blog, care aţi mai colindat cele străinătăţi, spuneţi-mi: tot aşa ceva aţi văzut şi acolo? Că eu nu.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!