Un NU hotărât referendumului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mărturisesc faptul că am fost un susţinător al primarului Oprescu. Şi încă mai sunt. În mod deosebit am apreciat abilităţile dumisale manageriale, dincolo de cele medicale. Felul deschis, lipsit de formalism şi popular a fost şi el un factor în aprecierile mele.

Dincolo de numele primarului sau de abilităţile dovedite, am fost şi m-am educat ca un om iubitor al vieţii, un creştin care respectă viaţa ca dar suprem al fiecăruia dintre noi. M-am ferit să calc o furnică şi îmi sunt dragi toate vietăţile pământului, indiferent de mărimea sau aspectul lor, măcar pentru faptul că fiecare dintre ele ascund acest miracol al vieţii. Nu am făcut niciodată vreun rău unui animal şi, cu atât mai puţin unui om. Dar, indiferent cât am iubit şi iubesc animalele, omul a avut întâietate. Iar în faţa omului adult, copiii au fost cei care au stat. Atunci când am devenit părinte, alături de sentimentul formidabil de a fi tată, un alt sentiment mi s-a conturat: acela de a privi toţi copiii lumii ca pe ai mei. Indiferent că sunt ţigani sau laponi, i-am privit şi ocrotit cu aceeaşi grijă, au fost icoanele mele, în fiecare copil am văzut chipul copilului meu. Pentru mine, niciodată, în nicio situaţie, nicio vietate, fie ea om adult sau animal nu a avut prioritate în faţa unui copil.

De câteva zile ascult diatribe patetice şi inutile despre ce măsuri trebuie să ia şi cine. Când lui Alexandru Macedon i s-a pus în faţă nodul gordian, nod pe care nimeni nu reuşise să-l desfacă, marele conducător nu a stat mult pe gânduri, a luat o sabie şi l-a tăiat. Nu a organizat un referendum, nu a pus presiune în parlament, nu a iniţiat convorbiri cu opoziţia, nu a cerut planuri de măsuri. A acţionat. Nu are rost să comentăm declaraţiile aberante prin nesimţirea lor făcute de un oficial, care susţinea că a strâns toţi câinii pe stadion (aluzie la un meci de fotbal) sau de un fost fotbalist care le oferea părinţilor bilete la meci, declaraţii care dovedesc, dacă mai era cazul, nu doar neam-prostia lor, ci şi faptul că odată ajuns pe o poziţie, românul devine cinic şi batjocoritor.

Domnul Oprescu a fost ales de oameni, într-un oraş populat de oameni iar fişa postului îl obligă să rezolve problemele oamenilor. Domnul Oprescu nu a fost ales de câini, nu este primarul unei canise şi nu trebuie să rezolve problemele câinilor. Nu mai adăugăm faptul că e vorba de o capitală din secolul al XXI-lea. Domnul Oprescu nu are de ce să organizeze un referendum. Referendumul este o acţiune consultativă, nu are caracter de lege şi se caracterizează prin răspunsul cu „da” sau „nu” la o singură întrebare. Care va fi întrebarea? Vreţi eutanasierea câinilor vagabonzi? Vrezi cazarea cîinilor vagabonzi în ţarcuri? Vreţi adopţia câinilor vagabonzi de câtre iubitorii de animale atât de vocali şi atât de puţin concreţi? Sau vreţi să vă fie copiii devoraţi în continuare de către câinii vagabonzi? Ce ar fi făcut domnul Oprescu dacă era primarul unei localităţi din India care ar fi fost invadată de elefanţi? Organiza şi acolo un referendum? Dar dacă ar fi fost o invazie de broaşte? Sau de ţânţari? Organizează domnul Oprescu referendumuri atunci când stârpeşte ţânţarii din cartiere?

Domnul Oprescu nu are de ce să organizeze un referendum. Pentru că, în acest mod, dânsul transferă rezolvarea problemei asupra noastră, asupra mea. Iar au nu îi cer domnului Oprescu să îmi rezolve mie problemele. Şi nici voi, cititorii blogului, nu cred că faceţi asta. Domnul Oprescu are o problemă de rezolvat, nu de azi, de ieri. Să o rezolve. Pe mine mă interesează să pot să-mi plimb copiii fără grija că vor fi devoraţi de fiare. Iar pateticii iubitori de câini vagabonzi să îi ia acasă fiecare şi să-i îngrijească. Sau să se ofere voluntari ca să fie muşcaţi sau devoraţi de câini în locul victimelor.

Să auzim de bine!