Subiecte de reportaj

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum am mai declarat sunt un fidel admirator al emisiunilor postului National Geographic. Dar, vorba bătrânului Marx, acumulările cantitative duc al salturi calitative. Altfel spus, deşi nu am nicio pregătire regizorală sau artistică, aviditatea cu care urmăresc emisiunile m-a ajutat să identific elemente specifice ale reportajelor difuzate. Elemente care sunt folosite aidoma unor şabloane în toate reportajele şi care nu dovedesc doar profesionalismul celor care le concep, dar şi modul în care ne pot fi manipulate trăirile afective pornind de la imaginile vizualizate pe un ecran.

Primul şablon este cel al editării. Toate reportajele sunt produse ale editării. Personajele nu au de recitat replici aidoma actorilor de teatru, iar compunerea filmărilor făcute cu două, trei sau mai multe camere vine să dea conţinut imaginilor. Dar pentru că nu este vorba de filme artistice, nici măcar de filme documentare, autorii au trebuit să recurgă la alte mijloace pentru a suplini lipsa dialogului. Şi au recurs la ce era mai normal, la imagini. Astfel că, un reportaj arată cam aşa:

Personajul:

- Eram uimit!

Şi pac! un calup de imagini de câteva minute înfăţişându-l uitându-se uimit la cameră.

Personajul continuă, spunând acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte:

- Eram bulversat!

Şi pac! editorul de imagine ne serveşte un calup de alte minute cu imagini filmate din alt unghi, cu persoanjul aruncând priviri bulversate.

Personajul continuă în aceeaşi manieră:

- Nu ştiam ce să mai fac.

Şi pac! editorul ne mai prezintă un calup de câteva minute cu personajul gândindu-se ce să facă.

Şi tot aşa. La finalul secvenţei, observăm că, în timp de un sfert de oră, au fost spuse doar zece cuvinte, iar restul au fost imagini exemplificative. Iar finalul reportajului ne duce la concluzia că o povestire de o sută de cuvinte a fost derulată pe parcursul unei ore.

Al doilea şablon este cel al timpului. Sau, mai bine zis, al lipsei oamenilor. Pentru că, deşi personajele principale sunt constituite îndeobşte din oameni, aceştia nu apar, iar dacă apar nu vorbesc decât relaţionaţi la timp. Toate acţiunile lor se desfăşoară sub presiunea timpului, a termenelor limită.

- Eram foarte încordaţi. Termenul limită era peste două zile şi noi nu aveam pompa, zice unul.

- Echipa lui Tom lucra zi şi noapte. Aveau un termen limită de predare şi nu vroiau să îl rateze, ne informează crainicul.

- Mâine avem prezentarea şi voi încă nu aţi terminat roţile, îşi mustră muncitorii un altul.

- Tunelul înainta cu repeziciune. Echipa avea un termen de respectat şi nu vroia să se facă de râs, ne face cunoscut un şef de echipă.

- Eram hotărâţi! Ne propusesem să terminăm cu trei zile în avans, ne spune şeful unui şantier.

Nu am nimic împotriva termenelor şi a respectării acestora, ba chiar consider punctualitatea şi respectarea unui termen câteva dintre trăsăturile obligatorii unei conduite fireşti, civilizate. Dar toate lucrările minunate care fac obiectul acestor reportaje sunt realizate de oameni. Oameni care au nu numai termene de respectat. Oameni care îşi mai scapă un ciocan peste degete, care au un copil cu note proaste la şcoală sau o soacră bolnavă. Oameni care trebuie să facă cumpărături, lecţii cu copiii sau să calce rufe. Oameni care beau o bere cu prietenii după program, care îşi repară maşina sau care şi-au rupt un picior acum trei ani, iar acum au dureri. Altfel spus, oameni vii, care trăiesc. Despre care, oameni şi vieţile lor, reportajele nu ne spun nimic.

Să auzim de bine!