Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cobor pe şoseaua Mihai Bravu spre Splai. Ajuns la intersecţie, virez dreapta şi mă îndrept către staţia de metrou Timpuri noi. Aproape de traversarea podului, privesc instinctiv spre dreapta unde se întindeau, de când mă ştiu, Uzinele Timpuri noi. Nimic. Nici clădire administrativă, nici hale. Un mare maidan cu o groapă care se cască sinistru în mijloc. Un maidan, asta a rămas din marile şi renumitele Uzine Timpuri Noi. Şi numele unei staţii de metrou, până se va gândi că este o reminiscenţă comunistă şi îl va schimba şi pe acesta.
Nu ştiu dacă uzina a fost vândută (pe 1 dolar, ca IMGB!) sau falimentată, dar ea nu mai există pur şi simplu. Există maidanul sfâşietor de pustiu şi plin de ciuperci care acoperă azi toată ţara. Uzine mari, cu renume şi cifre de export reale, care au contribuit la ştergerea datoriei externe sub Ceauşescu, uzine care construiau deci echipamente competitive, au dispărut ca şi cum nu ar fi existat. Utilaje performante în epoca lor au fost date la fier vechi sau vândute pe nimic, fără ca statul să investească un singur leu din celebrele privatizări pentru retehnologizarea lor.
Încerc să-mi împiedic sentimentalismul să devină patetic. În fond, după ce mă căinez? După nişte fiare, după nişte obiecte neînsufleţite, după nişte lucruri pe care oamenii le pot face oricând? Da, este posibil să fie aşa, dar nu pot uita oamenii. Oamenii care au lucrat în Uzinele Timpuri Noi, Semănătoarea sau aiurea. La aceşti oameni nu pot să nu mă gândesc. Oameni care au muncit o viaţă sporindu-şi calificarea, trăind între colegi bucuriile unei mari realizări sau tristeţea unor eşecuri. Oameni care zeci de ani au venit înghesuiţi în tramvaiele şi autobuzele comuniste cu gentuţele cu pacheţelul de mâncare ca să-şi trăiască acolo cea mai mare parte a vieţilor lor. În uzinele şi şantierele care le-au fost şi şcoală şi casă pentru ei şi pentru mulţi, chiar pentru copiii lor. Oameni care au muncit în uzinele demolate acum, construindu-şi o carieră, făcându-şi vise şi lucrând la împlinirea lor. Oameni care au avut şefi sau subalterni, unii mai buni, alţii mai răi, oameni care s-au certat şi apoi s-au împăcat, oameni care, după ce îşi spălau palmele bătătorite şi murdare de unsoare plecau împreună la o bere, cu hainele mirosind a sudoare, a fum de la aparatele de sudură sau a metal proaspăt prelucrat. Oameni care şi-au legat acolo nu numai viaţa lor, ci şi a familiilor lor şi chiar viitorul acestora.
Deşi uzinele le-au fost demolate, mulţi dintre foştii lucrători mai există, trăiesc printre noi. La aceşti oameni mă gândesc: ce regrete simt în sufletele lor acum bătrâne atunci când văd aceste maidane?
Să auzim de bine!
Cobor pe şoseaua Mihai Bravu spre Splai. Ajuns la intersecţie, virez dreapta şi mă îndrept către staţia de metrou Timpuri noi. Aproape de traversarea podului, privesc instinctiv spre dreapta unde se întindeau, de când mă ştiu, Uzinele Timpuri noi. Nimic. Nici clădire administrativă, nici hale. Un mare maidan cu o groapă care se cască sinistru în mijloc. Un maidan, asta a rămas din marile şi renumitele Uzine Timpuri Noi. Şi numele unei staţii de metrou, până se va gândi că este o reminiscenţă comunistă şi îl va schimba şi pe acesta.
Nu ştiu dacă uzina a fost vândută (pe 1 dolar, ca IMGB!) sau falimentată, dar ea nu mai există pur şi simplu. Există maidanul sfâşietor de pustiu şi plin de ciuperci care acoperă azi toată ţara. Uzine mari, cu renume şi cifre de export reale, care au contribuit la ştergerea datoriei externe sub Ceauşescu, uzine care construiau deci echipamente competitive, au dispărut ca şi cum nu ar fi existat. Utilaje performante în epoca lor au fost date la fier vechi sau vândute pe nimic, fără ca statul să investească un singur leu din celebrele privatizări pentru retehnologizarea lor.
Încerc să-mi împiedic sentimentalismul să devină patetic. În fond, după ce mă căinez? După nişte fiare, după nişte obiecte neînsufleţite, după nişte lucruri pe care oamenii le pot face oricând? Da, este posibil să fie aşa, dar nu pot uita oamenii. Oamenii care au lucrat în Uzinele Timpuri Noi, Semănătoarea sau aiurea. La aceşti oameni nu pot să nu mă gândesc. Oameni care au muncit o viaţă sporindu-şi calificarea, trăind între colegi bucuriile unei mari realizări sau tristeţea unor eşecuri. Oameni care zeci de ani au venit înghesuiţi în tramvaiele şi autobuzele comuniste cu gentuţele cu pacheţelul de mâncare ca să-şi trăiască acolo cea mai mare parte a vieţilor lor. În uzinele şi şantierele care le-au fost şi şcoală şi casă pentru ei şi pentru mulţi, chiar pentru copiii lor. Oameni care au muncit în uzinele demolate acum, construindu-şi o carieră, făcându-şi vise şi lucrând la împlinirea lor. Oameni care au avut şefi sau subalterni, unii mai buni, alţii mai răi, oameni care s-au certat şi apoi s-au împăcat, oameni care, după ce îşi spălau palmele bătătorite şi murdare de unsoare plecau împreună la o bere, cu hainele mirosind a sudoare, a fum de la aparatele de sudură sau a metal proaspăt prelucrat. Oameni care şi-au legat acolo nu numai viaţa lor, ci şi a familiilor lor şi chiar viitorul acestora.
Deşi uzinele le-au fost demolate, mulţi dintre foştii lucrători mai există, trăiesc printre noi. La aceşti oameni mă gândesc: ce regrete simt în sufletele lor acum bătrâne atunci când văd aceste maidane?
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!