Umilirea naţiei (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

“Premii SMART pentru discuţii CUL” ne anunţă în cea mai pură limbă românească un crainic al Antenei 3. Convins că acest mod de adresare le va aduce milioane de ascultători în plus, nu pot să nu îmi amintesc de cuvintele Alessandrei Stoicescu prezentate cu obstinaţie de un promo al aceluiaşi post: unii vorbesc de parcă ar vrea să ucidă limba română. Emoţionant model de consecvenţă şi dăruire...
Dar ştiţi ce este acela un MACRIS? Cum, nici voi? Nu cădeţi în eroarea de a crede că este vorba despre MAQUIS, pentru că e cu totul altceva. Deci, ce este MACRIS? Este o componentă a unei reţete de plăcintă furnizată de cei de la BELLA, pe care îi asigur că NU voi mai cumpăra produsele lor: Placinta uscata cu macris (vă rog să citiţi aşa cum este scris, fără diacritice).

Dar astăzi nu vreau să mai fac vorbire despre uciderea limbii române, ca metodă de umilire a naţiei. Astăzi mă voi referi la o umilire cu efecte mult mai concrete, la o umilire efectivă. Subiectul în sine îmi provoacă o supărare suficient de mare ca să nu mai încerc o ordonare a evenimentelor, aşa că mă voi rezuma în a vi le prezenta.

Atât Serbia, cât şi poporul ei se numără printre prietenii istorici ai românilor, lucru dovedit şi atestat istoric. Dar nimic altceva decât o slugăreală umilă şi nedemnă nu a determinat guvernul României să încuviinţeze bombardarea lor de către americani cu 13 ani în urmă. Nu victorioşi, ci umili şi cu privirile în pământ am ieşit noi, românii, din această implicare.

Aceeaşi umilă slugărniceală ne-a caracterizat şi atunci când am cedat fără comentarii Insula Şerpilor. Ţări mult mai mici sau mai slabe ca România „şi-au arătat colţii” şi au avut o atitudine demnă şi protectoare atunci când a fost vorba chiar şi de un centimentru din teritoriul lor naţional. Umilinţa şi nu europenismul a fost eticheta pe care singuri ne-am pus-o atunci când am cedat insula în numele unei înţelegeri idealiste şi iluzorii a intereseului naţional.

Aceeaşi slugărnicie ne-a caracterizat comportarea în faţa oricărui venetic, doar pentru că era străin. Fără nicio urmă de demnitate sau de profesionalism, am făcut cadou pur şi simplu întregi industrii unor investitori care nu au oferit altă garanţie decât aceea că sunt străini. Să ne amintim doar cazul Uzinei ARO, făcută cadou unei puşlamamle care a reuşit să o trimită la fier vechi în câteva luni.

Lipsa de demnitate ne-a caracterizat atunci când am semnat, prin guvernul existent la acel moment, tot felul de acte şi tratate cu efecte puternice şi de lungă durată, fără cea mai elementară prudenţă sau dorinţă de apărare a intereselor naţionale. Aşa am cedat în întregime resursele petroliere ale ţării şi tot cu aceeaşi umilinţă grăbită am semnat acordul prin care ţara noastră devine primul cobai de dimensiuni naţionale privind utilizarea alimentelor modificate genetic.

Nimic şi nimeni nu a putut stăvili dorinţa de umilire naţională, indiferent de natura problemei în care am fost implicaţi. Apărea o reglementare internaţională care spunea că în fiecare dimineaţă trebuie să-ţi înjuri o dată mama care te-a născut? Noi, slugarnici şi umili veneam şi semnam cu observaţia că noi vrem să o înjurăm de două ori, că e mai european. În răstimpul celor douăzeci şi doi de ani petrecuţi de la Revoluţie, nu am putut consemna niciun act naţional care să fi dat dovada mândriei naţionale sau a demnităţii noastre ca popor. Am acceptat imediat orice şi nu am refuzat nicio clauză, oricât de înrobitoare, nu am ştiut şi nu am vrut să spunem NU, am fost slugile umile ale altora.

Am renunţat la Tezaurul furat de ruşi fără să crâcnim, ba chiar cu satisfacţie, după ce până şi guvernele comuniste se luptaseră pentru el, am acceptat baze militare pe teritoriul ţării şi ne-am trimis soldaţii să lupte pe teritorii şi pentru interese străine, trădând astfel doctrina militară seculară a ţării. Din aceeaşi dorinţă umilă de a nu deranja, nu am luat nicio atitudine atunci când am fost umiliţi public şi în mod repetat în mass media franceză. Minorităţile impun reguli majorităţii, sportivii sunt bătuţi de minoritatri doar pentru că sunt români, limba română a devenit a treia limbă în stat. Nu a existat niciun moment în care un cetăţean român să se simtă mândru şi apărat atunci când se află în afara graniţelor ţării ba, sunt tot mai mulţi cei care caută şă îşi ascundă originea.

Toate acestea precum şi multe altele ştiute cu siguranţă şi de voi, cititorii acestui blog, au o trăsătură comună: au produs efecte ireparabile, primul dintre ele fiind diluarea sentimentului de apartenenţă.

Să auzim de bine!

Regizorul şi sălbaticii (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Formăm un grup de vreo patru ghizi trimişi la cabana Caraiman cu provizii. Oamenii de acolo rămăseseră blocaţi din cauza vremii proaste şi cabanierul dorea să evite apariţia actelor de canibalism, mai ales că erau şi copii de faţă... Cu ocazia asta, la Caraiman făcusem cunoştinţă cu un regizor prost inspirat (deşi, analizând faptele petrecute, am putea spune că era nenorocos) care ne jignise din prima zi. Drept pentru care, noi îi şi plătisem o poliţă atunci când ne solicitase participarea la o scenă cu o momâie pe care trebuia să o aducem în cabană. La sfârşitul zilei, plătind un rând de vin fiert, omul crezuse că ne potolise setea de sânge nevinovat.

Tocmai ne prezintă scenariul lui pentru ce intenţiona să filmăm a doua zi:

- Trei dintre voi vor sta pe marginea râpei, în timp ce, din fundul râpei se aud strigăte de ajutor. Auzind strigătele, unul din voi va coborî în rapel şi după câtva timp, cât ar fi să lege victima, va fi tras de ceilalţi, el urmând să aibă rănitul pe sania Akia. E simplu, nu? ne întrebă el cu un uşor tremur interogativ în glas.

- Nimic mai simplu, răspundem noi. Hai, vă mai lăsăm să mai daţi doar un rând de vin fiert şi să mergem la culcare ca mâine să fim odihniţi, îi sugerăm noi cooperanţi.

Bucuros de confirmarea noastră explicită şi necondiţionată, bunul regizor a mai dat nu unul, ci două rânduri de vin fiert, tocmai bune pentru un somn lin...
A doua zi, după programul de înviorare matinală şi un mediu dejun (nu mai eram de mult la vârsta unui mic dejun) compus din vitamine liposolubile şi carbohidraţi, ne deplasăm în grup compact la parter, în sala de mese, locul cel mai propice pentru completarea necesarului de cerinţe regizorale. Apoi, ne repezim cu căţel şi purcel pe marginea unei râpe din vecinătatea cabanei. Sub coordonarea regizorului, echipa tehnică îşi amplasează echipamentele profitând de vremea ce, se pare, ţine cu noi. Se aude comanda de acum ştiută, unul din noi coboară după buza râpei, leagă sania targă de cordelină după care, cel rămas sus începe să tragă violent şi cu mare viteză de cordelină izbind sania targă de toate stâncile şi steiurile din jur.

- Stooop! zbiară omul tremurând din tot corpul. Stooop! Ce faaaci?

- Îl aduc sus, îi răspunde inocent colegul, trăgând viguros de cordelină.

- Măi omule, îi sare ţandăra regizorului, crezi că eu sunt nebun? Cum o să aduci în halul ĂSTA un om sus? Ai? Îl faci bucăţi, nu-ţi dai seama? Ce mama dracului? Mai presupunem că e şi rănit, continuă el să bombăne.

- Da, răspunde colegul, da’ acum nu e niciun om pe sanie şi m-am gândit că vă grăbiţi că e frig.

- Nu, răspunde sec şi decis regizorul, nu sunt grăbit de loc şi nu simt niciun frig (aici îl credeam, era deja transpirat). De la capăt, decide el.

Se reia amplasarea, se aud strigătele, încă un coleg coboară şi se face linişte. După câteva minute de filmat în gol, regizorul opreşte filmarea, se apleacă peste buza râpei şi întrebă nervos:

- Ce mama naibii se întâmplă acolo?

- Nu stă, strigă unul din colegii de jos.

- Cum adică nu stă? Cine nu stă? Ce nu stă? întreabă răguşit regizorul, uitându-se la noi complet buimăcit.

- Colegul meu, vine răspunsul de din vale. Colegul meu nu stă să îl leg de sanie.

- De ce nu stai domnule? strigă din toate puterile regizorul de se aude până în Buşteni.

- Mi-a frică, vine răspunsul imediat. Mi-e frică să nu mă lovească de stânci cum a făcut adineaori cu sania.

Urmează alte câteva momente de tăcere deplină. Doar vântul şuiera uşor prin viorile brazilor spulberând zăpada aidoma viselor unor copii.

- În regulă, ne trezeşte regizorul pe toţi din reverie, de ajuns pentru azi. Vom filma mâine plecarea voastră printre nămeţii viscoliţi spre Piatra Arsă.

Şi aşa s-a întâmplat.

Să auzim de bine!