Românii o spun franc: Jos cu francul!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Capitalismul biruitor a avut puţine zile în România pre-comunistă. Spre deosebire de alte state, unde acesta s-a format treptat, în urma unor procese sociale consolidate, poporul român a avut parte de o trecere mult mai rapidă, ca să nu spunem bruscă, de la feudalism la capitalism. Iar de la capitalism la comunism de una şi mai scurtă.
Astfel, Revoluţia din 1989 i-a găsit pe români total nepregătiţi şi neantrenaţi la acest capitol, cel al unei culturi, să-i spunem, sindicale. Efectele au fost vizibile imediat, din chiar a doua zi. Directorul avea chelie şi asta nu-i plăcea liderului de sindicat? Pac, liderul de sindicat punea de o grevă cu manifestaţie cum că directorul are o comportare abuzivă. Nu venea salubritatea să ridice gunoiul? Pac, se punea de o grevă cu manifestaţie cum că securitatea sabotează producţia. Cine are timp să consulte ziarele vremii va observa cu uşurinţă că nu era zi în care nu una, ci zeci de greve să zguduie ţara de la un cap la altul; orice motiv era bun de o grevă însoţită de o amplă manifestaţie.
Cu timpul, rândurile proletariatului s-au subţiat (statisticile curente afirmă că numărul salariaţilor din sectorul privat este de peste 80 %), implicit scăzând şi numărul greviştilor şi al grevelor, cu atât mai mult cu cât în România postdecembristă, firmele private nu prea cunosc noţiunea de sindicat. Dar apetitul românilor pentru ieşit în stradă a rămas.
În aceeşi perioadă comunistă, poporul român a suportat şi o operaţie de grefă a unei mentalităţi paternaliste, a grijii „tătucului” faţă de toţi şi de toate, a existenţei unui stat paternalist al tuturor şi al nimănui, stat în care toate erau adunate la grămadă şi din care trăgeau prin toate mijloacele pentru că, deh, erau ale statului. Aveai nevoie de casă? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de zahăr? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de ciment pentru prispa casei? Tot statul era cel de la care se fura.
Iată că recent, aceste două elemente combinate au căpătat o nouă viaţă sub forma unei monede străine: francul elveţian. A crescut cursul francului elveţian? Au şi ieşit oameni în stradă cu lozinca uşor de anticipat: Statul să suporte diferenţa. Statul, adică acea entitate difuză în mentalul comunist, răspunzătoare şi plătitoare de tot. De ce ar trebui statul să plătească difernţele debitorilor în franci elveţieni şi nu şi pe cele ale debitorilor în euro? De ce nu şi diferenţele de putere de cumpărare pentru debitorii în lei? Acestea fiind doar câteva întrebări simple şi de bun simţ.
Atunci când debitorul a semnat contractul de creditare, l-a semnat cu banca, nu cu statul. L-a semnat ca o persoană responsabilă, care ştie şi înţelege ce este acela un contract, asumându-şi, pe lângă drepturi, şi obligaţii. Care a fost aici amestecul statului? Ducând raţionamentul la un exemplu mai concret, să ne imaginăm un cetăţean care şi-a cumpărat un şifonier. A semnat contractul cu furnizorul, a plătit, a primit şifonierul, dar a constatat că nu îi intră în casă. Care ar trbui să-i fie următoarea acţiune? Să ceară statului să-l despăgubească? Pentru că nu a ştiut ce cumpără, pentru că nu a măsurat de două ori, pentru că a fost chior şi lipsit de maturitate?
În acest timp, opoziţia solicită puterii intervenţia statului (şi implicit, alterarea bugetului), uitând să se întrebe dacă ar fi intervenit dând bugetul peste cap în cazul în care ar fi fost la putere, iar mass-media bagă paie pe foc în ambele tabere, dornică de noi scandaluri, noi demonstraţii, noi agitaţii aducătoare de audienţă.

Poate că aceste cereri de intervenţie a statului în rezolvarea unor treburi personale ar putea fi trecute mai uşor cu vederea. Dar este un aspect care nu ne permite. Acela că statul, ca să obţină aceşti bani pentru despăgubilrile debitorilor în franci elveţieini trebuie să le ia de la o populaţie care a plătit deja din banii proprii şi nu a ieşit în stradă pentru diferenţele de creştere a cursului euro sau datorită scăderii puterii de cumpărare.
Nu putem încheia fără a adăuga un mic corolar de consolare pentru debitorii mai sus menţionaţi. Înainte de a mai solicita intervenţia statului, să se gândească la economiile făcute atât cât timp şi-au plătit ratele la un curs al francului eleveţian mai mic decât al euro.
Să auzim de bine!

Transferul responsabilităţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Statul nu este nicidecum o apariţie deus ex machina, nu este o invenţie şi nici un lux. El a apărut în mod firesc şi nu impus, ca un rezultat al progresului maimuţoilor hominizi şi al evoluţiei lor sociale. Deşi abstract în definiţie, statul este cât se poate de concret prin structura şi manifestările sale. Spre exemplu, instituţia armatei a apărut ca o necesitate practică de a avea un corp de luptători pregătiţi în orice moment pentru luptă, fără a fi nevoie de căutări, recrutări sau angajări de moment care sunt lipsite de substrat ideologic sau eficienţă. Asta, spre ciuda domnului Băsescu, care crede că armata e făcută ca să tragă cu puşca şi nu ca să fie pregătită să tragă cu puşca.

Indiferent de forma statală, instituţiile statului şi-au dovedit utilitatea, chiar în condiţiile apariţiei unor sisteme paralele, cum este, de exemplu, învăţământul privat. Iar unele s-au dovedit chiar indispensabile, cum este cea a Poliţiei. Şi să nu uităm că una din instituţiile statului este Guvernul. Printr-o practică verificată istoric, între instituţiile statului s-au stabilit relaţii şi responsabilităţi specifice, care ajută nu numai instituţia în funcţionarea sa, ci întreg sistemul.

Nu există nicio îndoială că, pentru a fi funcţionale, aceste instituţii trebuie să beneficieze nu numai de finanţarea corespunzătoare, dar şi de personal specializat. Asta într-un stat normal, cu funcţiuni normale. De exemplu, în statul normal la care făceam referire, instituţia Parlamentului este cea legislativă. Asta însemnând că acolo se elaborează legi şi, prin vot, acestea se validează. Ulterior, Guvernul este instituţia abilitată cu aplicarea respectivelor legi. Revenind la cele două condiţii de mai sus, este nevoie ca Parlamentul să aibă fonduri pentru desfăşurarea activităţii şi personal competent pentru elaborarea legilor. Iar Guvernul are şi el nevoie de bani pentru funcţionare şi personal specializat în ducerea la îndeplinire a legilor. Dar dacă un parlament nu ar mai avea personal? Sau doar jumătate din necesar? Ar mai fi funcţional? Nici vorbă! Dar un Guvern fără Prim Ministru sau jumătate din miniştrii necesari? Ar mai fi un Guvern? Şi-ar mai îndeplini responsabilităţile?

Dar o Poliţie prost plătită şi cu efectivele reduse? Ar mai fi eficientă? Dar un sistem de sănătate fără fonduri, fără spitale şi fără medici? Ar mai fi el un sistem de sănătate? Urmărind doar aceste câteva aspecte în decursul ultimilor trei ani, observăm cu uşurinţă că instituţiile statului român nu mai sunt nici pe departe funcţionale. Spitalele fără medicamente şi depopulate de medici nu mai pot acorda asistenţa medicală ce le revine, nu îşi mai pot îndeplini responsabilităţile. Parlamentul, blocat de un sistem democratic înţeles prosteşte, dar de care un partid poate profita din plin cu legea în mână, a devenit doar un instrument de decor, legile fiind validate prin asumarea răspunderii. Nici el nu îşi mai poate îndeplini responsabilităţile. Poliţia, la rândul ei, prost plătită şi cu efectivul diminuat, nu mai poate face faţă asaltului infracţionalităţii, nu îşi mai poate îndeplini responsabilităţile.

Practic, trăgând linie, observăm cu ochiul liber disoluţia statului. Dar asta nu poate împiedica populaţia să trăiască conform unor drepturi naturale sau dobândite. Ce se întâmplă atunci? Păi, ce să se întâmple? Se face transferul responsabilităţilor. Unde? În stradă. Sau în Piaţă. Sau şi în stradă şi în Piaţă. Dar cu efecte benefice şi imediate. L-a dat domnul Băsescu afară pe domnul Arafat? Piaţa l-a pus la loc. A emis domnul Boc o lege a sănătăţii idioată? Strada a anulat-o. A tăiat domnul Boc salariile jandarmilor? Piaţa le-a dat banii înapoi. E haos în TVR? Strada a reglementat situaţia. A tăiat domnul Boc salariile bugetarilor? Iată că Piaţa şi strada sunt pe cale de a le restitui. A emis domnul Boc o taxă idioată pe poluare? Piaţa a amânat-o. Şi mai sunt exemple... Mai poate cineva susţine că acum, în România democratică a secolului al XXI-lea, responsabilităţile instituţiilor statului nu au fost transferate în stradă?

Să auzim de bine!

Un alt calcul simplu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un prieten mai harnic decât mine şi cu ceva aptitudini matematice a făcut o cercetare pe Internet urmată de o mică socoteală la nivelul elementar, dar pe care guvernanţii noştri uită să ne-o prezinte. La fel ca şi socotela cu subvenţionarea băncilor făcută de statele afectate de criză din postarea anterioară, şi această socoteală este pe cât de simplă, pe atât de cutremurătoare.

“Am căutat taxele incluse în benzină de la 1 ianuarie 2011:

- acciza este de 467 EUR/tonă,

- taxa de drum este de 125 EUR/tonă,

- taxa de solidaritate (câte un eurocent/litru - motivul este acoperirea prejudiciului din urma falimentului Bancorex) adică 10 EUR/tonă,

Producătorul are preţul de aproximativ 370 EUR/tonă.

Astfel, rezultă următorul preţ pe tona de benzină: 370+467+125+10=972 EUR /tonă (combustibil, taxe şi accize).

Se adaugă TVA de 24 % adică 233,28 EUR,

Totalul este de 1.205,28 EUR/tonă.

Un litru de benzină este 1.205 EUR (aproximativ 5,15 RON),

Producătorul încasează 370 EUR/tonă,

Statul încasează 835,28 EUR/tonă.”

COMENTAAAŢI?

Să auzim de bine!

Disoluţia statului român

Tuturor celor prezeenţi şi viitori, salutare!
Poate că postarea de azi vi se va părea puţin mai lungă. Dar, până la urmă, sper că veţi aprecia că merită. Şi, pentru a fi mai bine înţeles, îmi voi începe expozeul cu un mic exerciţiu de imaginaţie.
Să ne imaginăm că suntem martorii unor scene petrecute la începuturile civilizaţiei. Un trib oarecare, sătul de atâta hălăduială prin diferite teritorii se decide să se statornicească într-un anume loc. Membrii tribului, şi atunci la fel ca şi acum, sunt formaţi din persoane cu diferite caractere şi comportamente. Unii din ei, mai leneşi, dar mai şireţi, descoperă că cea mai bună soluţie pentru ei de a trăi bine este ca să fure sau să tâlhărească. Şi aşa vor face. Timp de o zi sau timp de o lună. La un moment dat, ceilalţi membri ai tribului ajung la concluzia că aşa nu mai merge, că munca lor este irosită de alţii, astfel că îşi deleagă câţiva membri mai zdraveni ca să le păzească agoniseala. Dar tribul nu are parte de prea multă linişte pentru că un trib vecin le doreşte răul, chiar aşa săraci cum sunt. Sunt atacaţi şi pierd totul, inclusiv o parte din membri. Cu greu îşi revin, dar sunt iarăşi atacaţi şi iarăşi pierd totul. Aşa că supravieţuitorii se strâng la sfat şi decid să aleagă un număr de oameni cărora să li se dea ciomegele şi ghioagele cele mai grele cu care să nu facă altceva decât să se antreneze toată ziua pentru ca, atunci când vor fi atacaţi din nou, să aibă o forţă care să îi respingă pe duşmani. Ba chiar, un trib ceva mai îndepărtat decide să îşi constituie o forţă de intervenţie asemănătoare, dar cu scopul de a ataca şi supune alte triburi.
Ce avem aici? Nimic altceva decât primii muguri de organizare statală. Sunt germenii instituţiilor de stat care, mai târziu se vor numi poliţie sau armată. Nu sunt structiuri impuse de vreo lege sau de vreo persoană, ci rezultatele evoluţiei fireşti a societăţii. Iar în acelaşi fel, ca urmare a unor necesităţi şi interese colective, vor apărea şi celelalte instituţii ale statului. Odată cu maturizarea acestor structuri, observăm că existenţa statului şi funcţionarea lui în sensul scopurilor pentru care s-a format nu se poate face fără un pachet bine structurat de legi sau regulamente, un număr de organisme care să genereze, să implementeze şi să verifice legile sau regulamentele şi un efectiv de personal care să ducă la îndeplinire cele de mai sus.
România este de doi ani în plină criză. Şi vor mai trece ani buni până va ieşi. Dincolo de faptul că nu s-au luat niciun fel de măsuri de stopare a căderii economiei sau de stimulare a creşterii ei, fenomenul la care asistăm este unul de disoluţie a statului. Disoluţie petrecută pe mai multe planuri: morală, instituţională şi fizică.
1. Disoluţia morală. Corupţie a fost, este şi va fi. Doar o gândire utopică poate imagina o societate fără corupţie. Practic, tot ce poate face o societate în această privinţă este dor să o ţină sub control. Ceea ce trăim acum depăşeşte cele mai negre estimări. Totul se vinde şi totul se cumpără. Se vând şi se cumpără nu numai oameni, ci chiar instituţii. Oamenii nu numai că nu mai au încredere unii faţă de alţii, dar şi-au pierdut încrederea chiar în instituţiile statului. Cum poţi avea încredere în justiţia care eliberează un violator imediat după arestare pe motiv că nu reprezintă un pericol social? Cum poţi avea încredere într-o poliţie ai cărei membrii, deşi au datoria să te păzească, fură şi tâlhăresc mână în mână cu infractorii? Cum poţi avea încredere într-un parlament în care legile se votează prin furt? Cum poţi avea încredere într-un guvern care îşi schimbă declaraţiile de la o oră la alta şi care emite legi în interesul grupurilor partizane? Cum poţi avea încredere într-o mulţime de organisme ale statului care acţionează la comandă, sub umbrela celui mai vădit partizanat politic? Cum poţi avea încredere într-un parlament care schimbă Codul fiscal în fiecare lună sau emite legi fără metodologie de aplicare? Legile sunt stufoase, incomplete şi elaborate în scopul unor interese vădite, sistemul legislativ neoferind nicio stabilitate. Toate aceste abateri tolerate şi nesancţionate nu dau decât un singur semnal: fă aşa şi nu vei păţi nimic, fii şmecher, ocoleşte legea şi îţi va fi bine. Nimeni dintre noi nu a visat că se va ajunge la un asemenea grad de promiscuitate morală. Şi efectele ei nu se opresc doar aici, dar asta e o altă discuţie. Apatia creată de această disoluţie morală generează un cer vicios: oamenii nu mai iau nicio atitudine pentru că ştiu că nu se va întâmpla nimic, iar cei îndrituiţi să ia măsuri vor fi corupţi. Şi nici nu se întâmplă nimic pentru că oamenii refuză ia atitudine. Ar trebui să fim orbi şi surzi ca să nu ne dăm seama că trăim într-o ţară neguvernată şi neguvernabilă, o ţară în care legile se elaborează doar pentru a bifa un punct la ordinea de zi şi nu pentru a fi respectate.
2. Disoluţia instituţională. Ca urmare a apariţiei lor fireşti, în urma unei evoluţii a societăţii, toate instituţiile statului sunt strâns legate prin chiar funcţionarea lor. Fără un sistem educaţional de calitate nu poţi avea un sistem sanitar de calitate, ca să vă dau doar un exemplu. Dar pentru buna lor funcţionare, aceste instituţii au nevoie, pe lângă reglementări clare şi eficiente, de fonduri cu ajutorul cărora să-şi poată desfăşura activitatea şi de personal care să le ducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin. Indiferent cât de minimal ar fi nivelul lor de funcţionare, există limite sub care nu poţi trece. Pur şi simplu pentru că o continuare a diminuărilor dincolo de aceste limite nu numai că stagnează funcţionarea lor, dar le întoarce chiar împotriva cetăţeanului. Şi astfel se ajunge, de exemplu, ca un bolnav să vină la spital ca să moară, în loc să vină pentru a fi vindecat. Dar, dacă diminuarea fondurilor mai poate fi suplinită în unele cazuri cu donaţii sau sponsorizări, lipsa personalului este decisivă. Nu te poţi aştepta să fie incoruptibili nişte poliţişti, atâta timp cât sunt plătiţi cu salarii mai mici decât ale femeilor de serviciu. Împinşi de sărăcie sau ahtiaţi după bunăstare funcţionarii nu mai rezistă nici măcar tentaţiilor celor mai ieftine. Poliţiştii lucrează mână în mână cu traficanţii şi bandiţii, doctorii emigrează în masă, profesorii se descalifică prestând alte munci mai bine plătite, atacurile banditeşti au devenit un loc comun. Asistăm la fenomenul intrării într-un adevărat colaps instituţional. Rând pe rând, instituţiile statului devin incapabile de a-şi exercita atribuţiile. Acestea refuză sau sunt în imposibilitate de a-şi exercita funcţiunile. Avem o poliţie de mediu, dar nu i-a văzut nimeni vreun reprezentant amendând un şofer care aruncă uleiul de motor la canal. Avem direcţii de control în primării, dar nu a văzut nimeni un inspector din aceste direcţii verificând starea drumurilor. Practic, organismele statului îşi exercită atribuţiile doar impulsionate şi sub presiunea mass-media. Poliţiştii şi cadrele medicale sunt bătuţi ca nişte animale de brute primitive în umbra neputinţei organismelor statului. Coroborat cu lipsa de încredere, acest fapt sporeşte, dacă mai e posibil aşa ceva, sentimentul că trăim într-o ţară neguvernată şi neguvernabilă.
3. Disoluţia fizică. De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, se mai adaugă şi disoluţia fizică. Prin ea înţelegând atât scăderea numărului de locuitori, cât şi scăderea efectivelor de personal ale diferitelor instituţii. Iar cutia Pandorei a fost deschisă, cel puţin în această privinţă, în momentul când un preşedinte iresponsabil a îndemnat public populaţia să părăsească ţara, confundând dreptul la liberă circulaţie cu îndemnul la emigrare. Nu poţi ţine sub control circulaţia într-un oraş cu două milioane de locuitori doar cu o sută de poliţişti şi aceia prost plătiţi. Nu ai cum să sporeşti veniturile bugetare atâta timp cât subiecţii impozitării nu se nasc sau, maturi fiind, migrează efectiv spre alte ţări. Nu poţi susţine activitatea unei camere de gardă într-un mare spital doar cu trei medici şi o asistentă pe schimb. Sunt lucruri şi fapte evidente, de bun simţ şi nu trebuie să ai nicio pregătire specială pentru a le observa. Spitalele îşi pierd medicii (şi cât de greu se formează un medic bun...), şcolile profesorii (şi câtă nevoie avem de profesori buni...), iar poliţiştii preferă să spele geamuri în străinătate. Calitatea tuturor serviciilor şi atribuţiilor statului scade dramatic, iar oamenii văd îngroziţi cum toate astea se petrec într-un dispreţ adânc şi suveran faţă de ei şi faţă de necesităţile lor. Trăim un adevărat exod al românilor către alte meleaguri, nu din dorinţa de a parveni, ci din dorinţa elementară de a trăi. Ţara este depopulată, iar instituţiile statului sunt sărăcite de personal. Nu ai bani? spun guvernanţii. Nicio problemă, mănâncă doar pâine cu apă. Nu sunt poliţişti suficienţi? te întreabă aceiaşi guvernanţi. Nicio problemă, pune mâna şi prinde singur hoţul. Eşti nemulţumit de salariu? De ce nu emigrezi, doar şi-ai câştigat acest drept, ne povăţuieşte preşedintele.
Ca oameni maturi, vedeţi şi simţiţi pe propria piele toate cele de mai sus. Şi atunci, nu am dreptate să afirm că asistăm la disoluţia statului român şi că România a devenit un stat neguvernat şi neguvernabil?
Să auzim de bine!