Instituţia Institutului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

O aprigă dispută a încins floarea intelectualităţii româneşti. Pentru necunoscători, vă reamintesc că este vorba de acea categorie socială ai cărei reprezentanţi, anterior lui 1989, au beneficiat de burse în străinătate şi avantaje la care restul populaţiei nici nu visa, din rândul lor remarcându-se dizidenţii nemulţumiţi de atâtea avantaje. Este vorba de aceeaşi categorie socială ai cărei reprezentanţi, contrar intelectualităţii din orice ţară civilizată, manifestă o ideologie de dreapta atât de vehementă încât îşi reneagă propriul popor. Este vorba de aceeaşi categorie socială ai cărei reprezentanţi, în loc să fie un simbol al verticalităţii morale, manifestă cea mai slugarnică şi umilă obedienţă faţă de conducere. În fine, este vorba de aceeaşi categorie socială ai cărei reprezentanţi au avut întotdeauna opţiuni atât de eronate încât, ulterior, chiar ei s-au ruşinat de alegerea făcută.

Şi totul a pornit de la schimbarea subordonării Institutului Cultural Român. Nu sunt sociolog şi nici politolog, dar caut să-mi folosesc din plin bunul simţ atunci când emit o judecată de valoare. Iar acest bun simţ mă determină acum să mă şi să vă întreb: ce caută un institut cu un asemenea profil în subordinea Preşedinţiei? Nu numai pentru că iniţial, el nu a avut această subordonare, care i-a fost stabilită ulterior de domnul Băsescu. Dat fiind profilul, cred că ar fi mult mai logică şi mai utilă suibordonarea lui faţă de Ministerul afacerilor externe. Sau celui al educaţiei. Sau chiar al agriculturii. Dar în niciun caz instituţiei Preşedinţiei. Pentru că, mergând pe un asemenea raţionament, putem justifica şi subordonarea Ansamblului Doina al Armatei sau a SNCFR faţă de aceeaşi instituţie a Preşedinţiei.

Dar acesta este doar un aspect formal. Aspectele de fond sunt altele. Unul este legat de celebra expoziţie organizată în 2008 de respectivul institut la New York, expoziţie care a scandalizat lumea cu însemnele naziste popularizate în numele artei. Iar scriitoarea Herta Müller, care nu e o oarecare, ci laureată a premiului Nobel pentru literatură în 2009, a criticat organizarea de către filiala din Berlin a ICR a unei şcoli de vară în colaborare cu doi foşti informatori declaraţi ai Securităţii. Ceea ce ar trebui să li se amintească intelectualilor care acum, bine înregimentaţi politic, clamează rodnica lui activitate şi verticalitatea morală a instituţiei.

Iar cel de-al doilea aspect este legat chiar de numele conducătorului respectivului institut. Care nu este altul decât domnul Horia Roman Patapievici. Cine este acest domn? Păi, nimeni altul decât cel care afirma în scrierile sale că:

- "Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

- "23 de milioane de omuleţi patibulari." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53)

- "Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare (nota mea: conform DEX, patibular = persoană vrednică să moară), ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.34)

- "Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)

- "Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături..." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)

- "În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile...) i-au dovedit." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

- "Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc... spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag49)

- "Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC." (Din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)

- "România are o cultură de tip second hand" a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în Revista "Rost" nr.24/2005)

Acesta este Institutul Cultural Român din subordinea Preşedinţiei, condus cu umilinţă de intelectualul cu a cărui prietenie se mândreşte domnul Mihai Răzvan Ungureanu.

Să auzim de bine!

P.S. Dacă vreţi să vedeţi un model de operativitate în ceea ce priveşte ridicarea de osanale domnului HRP, atunci căutaţi amănunte despre ICR pe Wikipedia. În plus, veţi observa cu uşurinţă faptul că niciun eveniment politic sau cultural de până acum din România nu a avut o asemenea de rapidă transpunere în Wikipedia. Ei da, reprezentanţii intelectualităţii româneşti, morali şi verticali, nu se dezmint nici acum!

Transferul responsabilităţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Statul nu este nicidecum o apariţie deus ex machina, nu este o invenţie şi nici un lux. El a apărut în mod firesc şi nu impus, ca un rezultat al progresului maimuţoilor hominizi şi al evoluţiei lor sociale. Deşi abstract în definiţie, statul este cât se poate de concret prin structura şi manifestările sale. Spre exemplu, instituţia armatei a apărut ca o necesitate practică de a avea un corp de luptători pregătiţi în orice moment pentru luptă, fără a fi nevoie de căutări, recrutări sau angajări de moment care sunt lipsite de substrat ideologic sau eficienţă. Asta, spre ciuda domnului Băsescu, care crede că armata e făcută ca să tragă cu puşca şi nu ca să fie pregătită să tragă cu puşca.

Indiferent de forma statală, instituţiile statului şi-au dovedit utilitatea, chiar în condiţiile apariţiei unor sisteme paralele, cum este, de exemplu, învăţământul privat. Iar unele s-au dovedit chiar indispensabile, cum este cea a Poliţiei. Şi să nu uităm că una din instituţiile statului este Guvernul. Printr-o practică verificată istoric, între instituţiile statului s-au stabilit relaţii şi responsabilităţi specifice, care ajută nu numai instituţia în funcţionarea sa, ci întreg sistemul.

Nu există nicio îndoială că, pentru a fi funcţionale, aceste instituţii trebuie să beneficieze nu numai de finanţarea corespunzătoare, dar şi de personal specializat. Asta într-un stat normal, cu funcţiuni normale. De exemplu, în statul normal la care făceam referire, instituţia Parlamentului este cea legislativă. Asta însemnând că acolo se elaborează legi şi, prin vot, acestea se validează. Ulterior, Guvernul este instituţia abilitată cu aplicarea respectivelor legi. Revenind la cele două condiţii de mai sus, este nevoie ca Parlamentul să aibă fonduri pentru desfăşurarea activităţii şi personal competent pentru elaborarea legilor. Iar Guvernul are şi el nevoie de bani pentru funcţionare şi personal specializat în ducerea la îndeplinire a legilor. Dar dacă un parlament nu ar mai avea personal? Sau doar jumătate din necesar? Ar mai fi funcţional? Nici vorbă! Dar un Guvern fără Prim Ministru sau jumătate din miniştrii necesari? Ar mai fi un Guvern? Şi-ar mai îndeplini responsabilităţile?

Dar o Poliţie prost plătită şi cu efectivele reduse? Ar mai fi eficientă? Dar un sistem de sănătate fără fonduri, fără spitale şi fără medici? Ar mai fi el un sistem de sănătate? Urmărind doar aceste câteva aspecte în decursul ultimilor trei ani, observăm cu uşurinţă că instituţiile statului român nu mai sunt nici pe departe funcţionale. Spitalele fără medicamente şi depopulate de medici nu mai pot acorda asistenţa medicală ce le revine, nu îşi mai pot îndeplini responsabilităţile. Parlamentul, blocat de un sistem democratic înţeles prosteşte, dar de care un partid poate profita din plin cu legea în mână, a devenit doar un instrument de decor, legile fiind validate prin asumarea răspunderii. Nici el nu îşi mai poate îndeplini responsabilităţile. Poliţia, la rândul ei, prost plătită şi cu efectivul diminuat, nu mai poate face faţă asaltului infracţionalităţii, nu îşi mai poate îndeplini responsabilităţile.

Practic, trăgând linie, observăm cu ochiul liber disoluţia statului. Dar asta nu poate împiedica populaţia să trăiască conform unor drepturi naturale sau dobândite. Ce se întâmplă atunci? Păi, ce să se întâmple? Se face transferul responsabilităţilor. Unde? În stradă. Sau în Piaţă. Sau şi în stradă şi în Piaţă. Dar cu efecte benefice şi imediate. L-a dat domnul Băsescu afară pe domnul Arafat? Piaţa l-a pus la loc. A emis domnul Boc o lege a sănătăţii idioată? Strada a anulat-o. A tăiat domnul Boc salariile jandarmilor? Piaţa le-a dat banii înapoi. E haos în TVR? Strada a reglementat situaţia. A tăiat domnul Boc salariile bugetarilor? Iată că Piaţa şi strada sunt pe cale de a le restitui. A emis domnul Boc o taxă idioată pe poluare? Piaţa a amânat-o. Şi mai sunt exemple... Mai poate cineva susţine că acum, în România democratică a secolului al XXI-lea, responsabilităţile instituţiilor statului nu au fost transferate în stradă?

Să auzim de bine!