Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Capitalismul biruitor a avut puţine zile în România pre-comunistă. Spre deosebire de alte state, unde acesta s-a format treptat, în urma unor procese sociale consolidate, poporul român a avut parte de o trecere mult mai rapidă, ca să nu spunem bruscă, de la feudalism la capitalism. Iar de la capitalism la comunism de una şi mai scurtă.
Astfel, Revoluţia din 1989 i-a găsit pe români total nepregătiţi şi neantrenaţi la acest capitol, cel al unei culturi, să-i spunem, sindicale. Efectele au fost vizibile imediat, din chiar a doua zi. Directorul avea chelie şi asta nu-i plăcea liderului de sindicat? Pac, liderul de sindicat punea de o grevă cu manifestaţie cum că directorul are o comportare abuzivă. Nu venea salubritatea să ridice gunoiul? Pac, se punea de o grevă cu manifestaţie cum că securitatea sabotează producţia. Cine are timp să consulte ziarele vremii va observa cu uşurinţă că nu era zi în care nu una, ci zeci de greve să zguduie ţara de la un cap la altul; orice motiv era bun de o grevă însoţită de o amplă manifestaţie.
Cu timpul, rândurile proletariatului s-au subţiat (statisticile curente afirmă că numărul salariaţilor din sectorul privat este de peste 80 %), implicit scăzând şi numărul greviştilor şi al grevelor, cu atât mai mult cu cât în România postdecembristă, firmele private nu prea cunosc noţiunea de sindicat. Dar apetitul românilor pentru ieşit în stradă a rămas.
În aceeşi perioadă comunistă, poporul român a suportat şi o operaţie de grefă a unei mentalităţi paternaliste, a grijii „tătucului” faţă de toţi şi de toate, a existenţei unui stat paternalist al tuturor şi al nimănui, stat în care toate erau adunate la grămadă şi din care trăgeau prin toate mijloacele pentru că, deh, erau ale statului. Aveai nevoie de casă? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de zahăr? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de ciment pentru prispa casei? Tot statul era cel de la care se fura.
Iată că recent, aceste două elemente combinate au căpătat o nouă viaţă sub forma unei monede străine: francul elveţian. A crescut cursul francului elveţian? Au şi ieşit oameni în stradă cu lozinca uşor de anticipat: Statul să suporte diferenţa. Statul, adică acea entitate difuză în mentalul comunist, răspunzătoare şi plătitoare de tot. De ce ar trebui statul să plătească difernţele debitorilor în franci elveţieni şi nu şi pe cele ale debitorilor în euro? De ce nu şi diferenţele de putere de cumpărare pentru debitorii în lei? Acestea fiind doar câteva întrebări simple şi de bun simţ.
Atunci când debitorul a semnat contractul de creditare, l-a semnat cu banca, nu cu statul. L-a semnat ca o persoană responsabilă, care ştie şi înţelege ce este acela un contract, asumându-şi, pe lângă drepturi, şi obligaţii. Care a fost aici amestecul statului? Ducând raţionamentul la un exemplu mai concret, să ne imaginăm un cetăţean care şi-a cumpărat un şifonier. A semnat contractul cu furnizorul, a plătit, a primit şifonierul, dar a constatat că nu îi intră în casă. Care ar trbui să-i fie următoarea acţiune? Să ceară statului să-l despăgubească? Pentru că nu a ştiut ce cumpără, pentru că nu a măsurat de două ori, pentru că a fost chior şi lipsit de maturitate?
În acest timp, opoziţia solicită puterii intervenţia statului (şi implicit, alterarea bugetului), uitând să se întrebe dacă ar fi intervenit dând bugetul peste cap în cazul în care ar fi fost la putere, iar mass-media bagă paie pe foc în ambele tabere, dornică de noi scandaluri, noi demonstraţii, noi agitaţii aducătoare de audienţă.
Capitalismul biruitor a avut puţine zile în România pre-comunistă. Spre deosebire de alte state, unde acesta s-a format treptat, în urma unor procese sociale consolidate, poporul român a avut parte de o trecere mult mai rapidă, ca să nu spunem bruscă, de la feudalism la capitalism. Iar de la capitalism la comunism de una şi mai scurtă.
Astfel, Revoluţia din 1989 i-a găsit pe români total nepregătiţi şi neantrenaţi la acest capitol, cel al unei culturi, să-i spunem, sindicale. Efectele au fost vizibile imediat, din chiar a doua zi. Directorul avea chelie şi asta nu-i plăcea liderului de sindicat? Pac, liderul de sindicat punea de o grevă cu manifestaţie cum că directorul are o comportare abuzivă. Nu venea salubritatea să ridice gunoiul? Pac, se punea de o grevă cu manifestaţie cum că securitatea sabotează producţia. Cine are timp să consulte ziarele vremii va observa cu uşurinţă că nu era zi în care nu una, ci zeci de greve să zguduie ţara de la un cap la altul; orice motiv era bun de o grevă însoţită de o amplă manifestaţie.
Cu timpul, rândurile proletariatului s-au subţiat (statisticile curente afirmă că numărul salariaţilor din sectorul privat este de peste 80 %), implicit scăzând şi numărul greviştilor şi al grevelor, cu atât mai mult cu cât în România postdecembristă, firmele private nu prea cunosc noţiunea de sindicat. Dar apetitul românilor pentru ieşit în stradă a rămas.
În aceeşi perioadă comunistă, poporul român a suportat şi o operaţie de grefă a unei mentalităţi paternaliste, a grijii „tătucului” faţă de toţi şi de toate, a existenţei unui stat paternalist al tuturor şi al nimănui, stat în care toate erau adunate la grămadă şi din care trăgeau prin toate mijloacele pentru că, deh, erau ale statului. Aveai nevoie de casă? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de zahăr? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de ciment pentru prispa casei? Tot statul era cel de la care se fura.
Iată că recent, aceste două elemente combinate au căpătat o nouă viaţă sub forma unei monede străine: francul elveţian. A crescut cursul francului elveţian? Au şi ieşit oameni în stradă cu lozinca uşor de anticipat: Statul să suporte diferenţa. Statul, adică acea entitate difuză în mentalul comunist, răspunzătoare şi plătitoare de tot. De ce ar trebui statul să plătească difernţele debitorilor în franci elveţieni şi nu şi pe cele ale debitorilor în euro? De ce nu şi diferenţele de putere de cumpărare pentru debitorii în lei? Acestea fiind doar câteva întrebări simple şi de bun simţ.
Atunci când debitorul a semnat contractul de creditare, l-a semnat cu banca, nu cu statul. L-a semnat ca o persoană responsabilă, care ştie şi înţelege ce este acela un contract, asumându-şi, pe lângă drepturi, şi obligaţii. Care a fost aici amestecul statului? Ducând raţionamentul la un exemplu mai concret, să ne imaginăm un cetăţean care şi-a cumpărat un şifonier. A semnat contractul cu furnizorul, a plătit, a primit şifonierul, dar a constatat că nu îi intră în casă. Care ar trbui să-i fie următoarea acţiune? Să ceară statului să-l despăgubească? Pentru că nu a ştiut ce cumpără, pentru că nu a măsurat de două ori, pentru că a fost chior şi lipsit de maturitate?
În acest timp, opoziţia solicită puterii intervenţia statului (şi implicit, alterarea bugetului), uitând să se întrebe dacă ar fi intervenit dând bugetul peste cap în cazul în care ar fi fost la putere, iar mass-media bagă paie pe foc în ambele tabere, dornică de noi scandaluri, noi demonstraţii, noi agitaţii aducătoare de audienţă.
Poate că aceste cereri de intervenţie a statului în rezolvarea unor treburi personale ar putea fi trecute mai uşor cu vederea. Dar este un aspect care nu ne permite. Acela că statul, ca să obţină aceşti bani pentru despăgubilrile debitorilor în franci elveţieini trebuie să le ia de la o populaţie care a plătit deja din banii proprii şi nu a ieşit în stradă pentru diferenţele de creştere a cursului euro sau datorită scăderii puterii de cumpărare.
Nu putem încheia fără a adăuga un mic corolar de consolare pentru debitorii mai sus menţionaţi. Înainte de a mai solicita intervenţia statului, să se gândească la economiile făcute atât cât timp şi-au plătit ratele la un curs al francului eleveţian mai mic decât al euro.
Să auzim de bine!
Nu putem încheia fără a adăuga un mic corolar de consolare pentru debitorii mai sus menţionaţi. Înainte de a mai solicita intervenţia statului, să se gândească la economiile făcute atât cât timp şi-au plătit ratele la un curs al francului eleveţian mai mic decât al euro.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!