Bal demascat

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Scriam în postarea anterioară despre capitalul nesperat de imagine căpătat de PNL mulţumită domnului Johannis (pentru că acesta este numele dânsului, Johannis şi nu Iohannis cum ortografiază mass-media românească). Confundarea dânsului cu PNL-ul este exact arma dorită şi aşteptată de PDL-ul cel cu blana schimbată.
Mizând pe această confuzie şi ştiind că ea nu va ţine mult, PDL-ul apasă puternic pe acceleraţie, punând la înaintare PNL-ul, partid care, o spunem cu regret, nu mai are nimic comun cu doctrina liberală, eroarea sistematică pe care o fac fiind asemănătoare cu cea a ţăranului care, având mulţi iepuri pe ogor, aduce multe vulpi ca să-i stârpească, vulpi care, mai apoi, îi mănâncă puii, ceea ce îl determină să caute alţi prădători ca să-l scape de vulpi şi aşa mai departe...
Nicicând, de douăzeci şi cinci de ani încoace, reprezentanţii PNL nu au manifestat o atitudine atât de viscerală, atâta ură nejustificată, fapt care ne întăreşte convingerea că au căpătat deja chipul PDL.
Această schimbare forţată de atitudine asociată cu graba (justificată pentru ei prin prisma ultimelor evenimente penale) de a accede la guvernare îi determină pe reprezentanţii PNL (e uşor de observat că PDL rămâne consecvent în umbră) să comită erori grave de gândire şi să lanseze silogisme pa bandă rulantă.
O primă enormitate frecvent lansată în spaţul public este aceea că, după alegerile prezidenţiale s-a schimbat majoritatea parlamentară. Nimic mai fals din simplul motiv că alegerile prezidenţiale nu au nimic în comun cu cele parlamentare. Faptul că este ales un preşedinte sau altul nu poate schimba nimic în parlament, care îşi are alegeri specifice, conform unor legi specifice, cu nimic asemănătoare cu cele care reglementează alegerile prezidenţiale, nici ca formă şi nici ca date de desfăşurare.
Dar aceasta este doar o glumă de copil pe lângă aceea debitată de domnul Nicolaescu (pe care, cu sinceritate, l-am admirat în calitate de ministru al sănătăţii) care ne anunţă cu emfază că în 2015 sau 2016 (!) actualul guvern va fi debarcat, că este un guvern “pe făraş” şi că nu are niciun drept să mai emită vreun Cod fiscal valabil până în anul 2019!. Guvernul actual are aceleaşi drepturi ca oricare alt guvern de a emite un Cod fiscal pentru oricâţi ani vrea, are aceleaşi drepturi pe care le-a avut guvernul Boc când a contractat împrumuturi uriaşe pentru termene mult mai lungi decât un an, are dreptul să guverneze pentru că de aia este guvern.
În niciun caz, chiar fiind “pe făraş”, nu are dreptul să se ducă acasă şi să nu facă nimic, aşteptând anul 2016 ca să fie debarcat, doar pentru că aşa vrea onorabilul domn. Iar exemplul viu este acelaşi guvern Boc care a guvernat până în ultima clipă înaintea debarcării şi ai cărui membrii nu s-au dus acasă să aştepte debarcarea pentru că erau “pe făraş”. Deşi, poate că era mai bine pentru ţară...
Ca un punct de vedere personal, am fi preferat o altfel de manifestare a liberalilor. De exemplu, a domnului Rareş Mănescu, ales primar de sector şase, pe care nu l-a mai văzut niciun alegător de la alegeri încoace. Nici pe dânsul şi nici roadele muncii dânsului, cum ar fi alei asfaltate, gropi astupate, parcuri finisate sau locuri de joacă, ceea ce îi poate oferi certitudinea că, şi dacă guvernul actual va pleca “pe făraş”, la alegerile locale viitoare numărul alegătorilor dânsului va fi mult mai redus.
Desigur că, din poză nu putea lipsi domnul Băsescu, nelipsitul preşedinte de televizor, care nu mai conteneşte cu declaraţiile privind necesitatea ca un preşedinte să schimbe guvernul pentru a-şi instala o echipă proprie, uitând (pentru a câta oară?) că România nu e ţara lui ca să facă ce vrea în şi cu ea, deasupra dorinţelor sale (şi alor noastre) fiind Constituţia care nu pomeneşte nimic de o republică prezidenţială sau de amestecul preşedintelui în treburile guvernului sau ale parlamentului.
Să auzim de bine!
P.S. Într-o postare anterioară ne-am aventurat în a opina că, aşa cum avem o Beyonce de România, doamna Elena Udrea se doreşte o nouă Ioana d”Arc, una de România. Iată că viaţa bate blogul şi dânsa ne confirmă supoziţia („Mai bine mă ardeaţi pe rug”).

Cuiburile rezistenţei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Perioada comunistă a excelat în prezentarea “tovarăşilor ilegalişti”, oameni cu nervi de fier şi curaj de oţel, care împărţeau noaptea manifeste subversive. Desigur că, în optica propagandei comuniste, a împrăştia manifeste era o ocupaţiune infinit mai riscantă şi mai primejdioasă decât lupta cu arma în mână, faţă în faţă cu duşmanul... Luptă pe care nu s-au sfiit să o ducă (şi să moară) patrioţi ai rezistenţei din Italia, din Grecia, din Spania sau din Franţa, oameni care trăiau în maquis, luptau în maquis şi mureau în maquis, după ce aruncau în aer poduri, coloane de muniţii sau linii de aprovizionare.
În cele din urmă şi românii au avut parte de oameni care au luptat cu adevărat în rezistenţă, dar istoriografia comunistă nu i-a menţionat pentru că rezistenţa lor a fost una anticomunistă, iar numărul lor nu a justificat atribuirea denumirii de mişcare de rezistenţă.
Românul nostru, inventatorul celebrului proverb de mare demnitate capul plecat sabia nu-l taie a fost înţelegător, ca să folosim eun eufemism istoric. S-a adaptat condiţiilor, şi-a păstrat mica lui existenţă şi s-a mulţumit cu o bârfă mică la coadă la cartela de ulei.
Dar nu pentru mult timp pentru că, iată, a venit Revoluţia din 1989, prilej de eliberare a tot ce zăcea bun în spiritul românesc. Inclusiv a rezistenţei, care a căpătat noi forme şi noi valenţe. Aşa ne-a fost dat să auzim un celebru personaj al politichiei româneşti afirmând cu seriozitatea unui om matur, o tâmpenie de copil de doi ani: eu m-am înscris în Partidul Comunist Român ca să-l subminez din interior, argument care, cu siguranţă, i-a motivat pe toţi foştii membri de partid.
Credeam că odată atins acest prag, el va fi ultimul. Dar nu, rezistenţa românească continuă pe noi baricade şi cu noi valenţe. Şi astfel, ne este dat să-l auzim pe domnul Johannis afirmând sentenţios, cu aceeaşi seriozitate mai sus menţionată că: eu vroiam să intru în guvern nu pentru că mergea bine, ci pentru că mergea prost! Ceea ce, trebuie să fim sinceri, ar fi o premieră nu doar pe plan european, ci pentru un întreg univers. Ca să nu mai vorbim de întrebarea firească ce se naşte: şi acum ce-l opreşte să-i ceară acest lucru domnului Ponta, din moment ce, după propriile afirmaţii, motivul a devenit mult mai temeinic, economia României fiind un dezastru?
Morala este cât se poate de clară şi de utilă: cumpăraţi-vă o maşină rablă pentru că pierde piesele pe drum şi nu una nouă, locuiţi într-o casă părăginită pentru că pică pereţii pe voi şi nu într-o locuinţă confortabilă şi exemplele pot continua.
Iar pentru cei care au deschis mai târziu televizorul şi nu cunosc prerogativele preşedintelui, este momentul să vă împărtăşesc un secret, pentru a nu mai crede toate balivernele despre preşedintele care va conduce România: nici domnul Ponta şi nici domnul Johannis nu vor conduce România. Conform Constituţiei şi legilor în vigoare, preşedintele are un rol reprezentativ, România fiind o republică parlamentară, nu prezidenţială, aşa cum a vrut să le bage românilor în cap domnul Băsescu.
Să auzim de bine!

România mea, ţărişoara mea!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cei care au urmărit în timp articolele publicate în paginile acestui blog au putut face o observaţie, pe cât de interesantă, pe atât de reală: greşelile diferitelor personaje publice au fost criticate, iar faptele lor bune lăudate.
Asta a făcut ca cititorii să poată găsi articole critice la adresa domnului Băsescu, dar şi articole laudative, articole critice la adresa domnului Boc, dar şi articole laudative. Bunul simţ, respectarea echităţii şi credinţa că, aşa cum nu există rău absolut, nu există nici bine absolut, au fost criteriile călăuzitoare.
Niciodată şi sub nici un motiv nu au fost emise păreri preconcepute despre ce se presupune a face vreun personaj, acesta fiind drumul cel mai scurt spre acuzaţii sau laude la grămadă, bazate doar pe simpatii sau antipatii subiective, în afara oricărei realităţi. Dacă baba ar avea roate s-ar numi motocicletă este expresia populară care ilustrează cel mai bine acest concept.
Poate că într-o ţară cu valori politice consolidate şi fără dezbinare ar fi putut fi emise şi asemenea păreri. Dar nu în România mea, ţărişoara mea... ţară în care lupta politică nu se duce pe platforme politice, ci pe criterii de simpatii sau antipatii personale. Să ne amintim doar acel voi face orice ca Ponta să nu ajungă preşedinte emis de domnul Băsescu (şi, mai apoi, de domnul Antonescu) care nu poate fi asimilat cu nicio platformă politică sau doctrinară, indiferent din unghiul în care vom privi. Nu în România mea, ţărişoara mea... în care a fi de stânga sau dreapta nu înseamnă să fii adeptul vreuneia din respectivele ideologii, ci să simpatizezi sau nu cu domnul Ponta.
Aceeaşi confuzie este şi una din cauzele aberaţiilor acuzatorii emise de diverşi analişti, sociologi sau comentatori. Citeam un comentariu în care se afirma că domnul Ponta va închide graniţele şi că va duce România mea, ţărişoara mea... în China, în sărăcie, in măsura în care tot românul îşi doreşte să aibă, în sfârşit, libertatea mult visată şi să scape de comunism.
Pentru încălzire, haideţi să ne amintim că sărăcia impusă de chinezii domnului Ponta (?!) se concretizează în proiecte de investiţii în trenuri de mare viteză sau autostrăzi. Autorii acestor mesaje catastrofice se dovedesc a fi foarte bine informaţi, din moment ce ştiu deja nu numai ce va face domnul Ponta, dar şi faptul că va face numai rău. Nu am citit încă niciun articol sau comentariu în care să fie acuzat că va ucide pruncii în faţă şi nici că va aduce plăgile Eghipetului peste România mea, ţărişoara mea... dar mai este timp.
Iar dacă românii suferă de ceva, atunci nu despre lipsa libertăţii poate fi vorba. Comentatorii care ştiu deja că domnul Ponta nu le va oferi românilor libertatea mult visată, ar trebui să se gândească despre ce libertate e vorba. I-a oprit cineva pe români să-şi facă tabere de refugiaţi în Franţa sau Italia pentru că aici, în România mea, ţărişoara mea... se consideră discriminaţi şi nu sunt numiţi automat preşedinţi de companii multinaţionale? E nevoie de libertate mai multă? Ca să ce? I-a oprit cineva pe români să invadeze vestul (şi nordul, şi sudul şi aşa mai departe) cu hoţii, violatorii sau criminalii lor? Domnul Ponta nu va vrea să le ofere libertatea visată? Mai multă libertate ca să ce, mai mult decât atât? I-a oprit cineva pe români să plece în vacanţe unde au ei chef şi bani? Domnul Ponta nu le va oferi mai multă libertate? Ca să ce, din moment ce am auzit că un român este înscris pentru primul echipaj pe Marte? Îi va opri domnul Ponta pe întreprinzători să-şi mai deschidă firme sau afaceri? Ca să ce? Să se prăbuşească economia naţională şi să devină preşedintele unei ţări falimentare? Ce libertăţi ştiu ei că va limita domnul Ponta (pornind de la premisa că va acţiona aidoma domnului Băsescu, adică fără respect faţă de lege) de sunt aşa vituperaţi?
Gogoriţă. Acesta era termenul folosit de propaganda comunistă. O nouă gogoriţă capitalistă era sintagma prin care se prezenta orice realizare sau ideologie capitalistă. Fire nostalgică, românul a păstrat termenul, folosindu-l acum în sens invers. România mea, ţărişoara mea... nu a scăpat încă de comunism, este încă o ţară comunistă cu un popor primitiv care nu vrea să înţeleagă nici acum, după douzeci şi cinci de ani, că e bine nu ce vrea el, ci ce le spun eu, aceasta este ideea călăuzitoare a comentatorilor din zilele noastre.
Este o afirmaţie greu de contrazis pentru simplul motiv că orice om normal se va întreba: care comunişti? Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Emil Bârlădanu? Pentru că supravieţuitori comunişti nu mai sunt sau, dacă sunt, sunt puţini şi împrăştiaţi prin diferite partide, care numai comuniste nu pot fi numite: Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu.
Poate că argumentaţia de mai sus nu este suficentă pentru a clarifica cititorul asupra afirmaţiilor aberante cu care este împânzintă mass-media. Dar mai este un aspect, unul mai important decât oricare altul: domnul Ponta a câştigat primul tur al alegerilor prezidenţiale doar prin propriile puteri. Pentru că, trebuie să recunoaştem, nu există nicio publicaţie, niciun blog, niciun post de televiziune sau radio favorabile lui, nimeni nu-l vorbeşte de bine, nimeni nu îl laudă, nimeni nu-i recunoaşte vreo calitate, adevărul fiind că, în România mea, ţărişoara mea... nu există niciun mijloc mass-media de stânga. Şi totuşi, românii l-au votat cu majoritate.
Să auzim de bine!
P.S. Cititorii sunt rugaţă să pronunţe România mea, ţărişoara mea... pe un ton cât mai plângăcios, aidoma pesonajelor caragialeşti. Pentru că aşa pot fi caracterizate toate aceste lamentări publice.

Cerinţele diasporei?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Istoria recentă a României nu se poate mândri cu mari realizări pe tărâmul luptei disidente sau al rezistenţei, aşa cum se pot lăuda francezii sau grecii. Firi preocupate mai mult de micile lor interese egoiste, românii nu şi-au dezvoltat o cultură civică de amploare, fapt care a condus la apariţia unei mentalităţi paternaliste, peste care s–a potrivit ca o mănuşă educaţia comunistă, în care “tătucul” era stăpânul şi decidentul absolut, românii ajungând să prefere şi să cultive mentalitatea prin care altul are grijă de persoana ta.
Urmările acestui metisaj se văd pregnant chiar în zilele noastre, începând cu pietonul indisciplinat care îl apostrofează pe şofer cu un „ce, eşti chior, nu ai frână?” transferând altuia grija faţă de propria-i persoană şi terminând cu ţăranul fost colectivist care se luptă cu ţuicile în crâşmă, privind la străinii care îi reconstruiesc casa după inundaţii.
Cât este de păguboasă o asemenea mentalitate se vede chiar din exemplul mai sus citat, sinistraţii aşteptând ajutorul statului în loc să-şi asigure locuinţele, grevând astfel bugetul statului cu cheltuieli care se vor materializa în lipsuri pentru alte programe utile chiar lui, sinstratului. Aceeaşi mentalitate a “tătucului” care ne dă tot şi ne rezolvă tot a dus la apariţia unor adevăraţi fanatici băsişti sau chiar nostalgici.
Pe canalele de comunicaţii se vântură o creaţie intitulată “NOI CEI DIN DIASPORA SCHIMBĂM REGULILE! - VREŢI VOTUL NOSTRU? ACESTEA SUNT CONDIŢIILE!”
Autenticitatea creaţiei este discutabilă având în vedere faptul că începutul este făcut în nume colectiv, iar finalul este asumat la singular, fără a se specifica dacă şi cine a mandatat persoana respectivă să reprezinte întreaga diasporă. Ca să nu mai vorbim de faptul că, punând căruţa înaintea cailor, autorul deschide larg porţile minciunii electorale. “Da, eu le voi îndeplini pe toate, plus încă două”, poate oferta fără acoperire vreun candidat. Acesta, şi nu altul este motivul pentru care procesul electoral se derulează invers: candidatul îşi prezintă oferta, iar alegătorul o alege pe aceea care îi convine.
Pentru cursivitatea discursului, să lăsăm la o parte aspectele formale şi să ne concentrăm pe textul nud (mi-am permis să adaug diacriticile pentru a nu duce textul în derizoriu).
Candidatule!
Ascultă ce vreau eu, înainte de a-mi face tu o ofertă
Avem o adresare obsesiv-imperativă la singular, persoana respectivă considerându-se un catalizator sau reprezentant al diasporei, deşi în primele rânduri suntem anunţaţi că este vorba de “noi cei din diaspora” (fără virgulă după noi).
1. Respectarea rezultatului referendumului din 2009 pentru reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300. Ca principiu general, aceasta este şi părerea noastră: ce e mult strică, iar România duce în cârcă nejustificat de mulţi parlamentari.
2. Imprescriptibilitatea infracţiunilor de furt din bani publici, comise de demnitari. Într-o republică parlamentară, aşa cum este a noastră, legiuitorul este Parlamentul, nicidecum preşedintele. Dar, în mod firesc, apare întrebarea: de ce numai din banii publici? Banii munciţi din greu de restul populaţiei nu au aceeaşi valoare? După ce le-a spart hoţul casa, el să scape prin prescripţie, iar ei să rămână pe drumuri? O schimbare legislativă de asemenea amploare nu poate fă făcută de pe o zi pe alta din cauza gravelor probleme juridice ridicate.
3. Demnitarii şi familiile lor (copii, părinţi), să îşi asume obligaţia de a folosi doar sistemul public de sănătate. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Doar aşa s-ar putea schimba ceva în sistemul public de sănătate. Dar demnitarii noştri folosesc sistemul public de sănătate. Să ne amintim de cazul unui parlamentar UDMR care, cu câţiva ani în urmă, a reţinut la sol un elicopter SMURD care transporta un copil grav bolnav, pentru a veni şi el la Bucureşti ca să-şi trateze piciorul. Credem că cei care nu folosesc sistemul public de sănătate o fac nu din cauză că sunt demnitari, ci pentru că au bani. Şi o fac îndemnaţi de acelaşi impuls omenesc de a nu se uita la bani atunci când e vorba de sănătate.
4. Copiii/nepoţii demnitarilor vor învăţa doar în sistemul public de învăţământ de stat. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Poate aşa se va schimba ceva în învăţământ. Dar copiii demnitarilor noştri (autorul nu specifică limitele sociale în care se încadrează grupul demnitarilor) fac şcoală în sistemul public de învăţământ. Liceul J. Monet este un exemplu cât se poate de viu, din moment ce acolo s-a petrecut chiar şi un viol. Iar sistemul privat de învăţământ se conformează regulilor emise de acelaşi Minister al Educaţiei. Problema nu stă în calitatea elevilor, ci în calitatea actului de învăţământ, incluzând aici şi profesorii.
5. Orice pedeapsă primeşte un demnitar pentru infracţiuni comise în timpul mandatului, să fie dublată. O propunere pe cât de greu de aplicat, pe atât de greu de solicitat. Ce facem cu egalitatea tuturor în faţa legilor? O persoană devenită demnitar nu mai este om? Şi când îi încetează mandatul, ce se întâmplă?
6. Averea demnitarilor care nu poate fi justificată sa fie confiscată, la fel şi a rudelor care nu o pot justifica. Da, asta este o propunere legislativă bună, cu două amendamente: a) nu numai a demnitarillor, ci a tuturor celor găsiţi vinovaţi de justiţie şi b) mai puţin a rudelor demnitarilor pentru că, e lesne de observat, ruda unui demnitar poate dobândi o avere ilicită şi fără ajutorul acestuia.
7. Parlamentarii care nu au iniţiat nicio lege pe toată perioada mandatului, să restituie 50% din sumele primite ca îndemnizaţie. Nu sunt acolo doar pentru a încasa un salariu pe care mulţi dintre noi, nu îl au. Perfect de acord, pentru că obiectul muncii lor este unul legislativ, nu unul de trândăvit. Cu un amendament: şi în cazul în care nu a avut nicio intervenţie legislativă.
8. Interzicerea totală a traseismului politic. Pleci din partid, renunţi şi la funcţia obţinută. După cum se ştie, un parlamentar îşi acupă locul ca urmare a unui proces electiv, el reprezentând alegătorii unei circumscripţii, care l-au votat de bună credinţă, pentru un anumit program. Schimbarea sau renunţarea la partidul iniţial presupune şi schimbarea sau renunţarea la platforma pentru care a fost ales, el nemaiavând o bază justificativă a prezenţei lui în Parlament.
9. Parlamentarii care prin vot s-au opus solicitării Parchetului pentru cercetarea altor demnitari, să nu mai aibă dreptul de a candida pentru funcţii publice timp de 10 ani. Deja intrăm pe alte tărâmuri, cum este cel al liberului arbitru, ca să ne limităm doar la un singur aspect. Dacă un om ajunge parlamentar înseamnă că şi-a pierdut dreptul la propria-i opţiune, trebuie să fie automat de aocord cu ce-i cer alţii? Ce faci cu cei indecişi, care se abţin? Îi condamnăm şi pe ăia?
10. Interzicerea prin lege a dreptului parlamentarilor de a se pronunţa în privinţa cercetării unui demnitar. Acelaşi lucru ca mai sus, dar spus cu alte cuvinte şi într-o contradicţie de temeni: să interzici un drept? Confuzia persistă pentru că parlamentarii nu se opun cercetării, ci recomandă sau nu ridicarea imunităţii parlamentare. Altceva era dacă cerinţa ar fi fost formulată altfel: parlamentarii să nu beneficieze de imunitate pe durata mandatului, ceea ce i-ar fi adus mai paroape de principiul egalităţii tuturor în faţa legii.
11. Redeschiderea tuturor dosarelor care s-au închis prin prescriere, ale foştilor şi actualilor demnitari. Convingerea noastră este că o lege cu carecter retroactiv ar încălca nu numai pricipiile de drept, dar ar stârni revolta chiar a autorului acestor cerinţe.
12. Cheltuielile parlamentului să fie reduse cu 50% faţă de nivelul actual. Un stat sărac nu poate suporta costurile unui parlament bogat. Reducerea cheltuielilor parmanentare ar fi un lucru salutar, numai că nu depinde de preşedinte, indiferent cine va fi el, atât timp cât va respecta actuala Constituţie. Iar România nu este o ţară săracă. Cine nu crede, să încerce să traverseze strada la orele de vârf sau să dea un tur şi să admire vilele din Băneasa, Slobozia sau Feleac, să verifice procentul de ocupare în staţiuni sau numărul turiştilor plecaţi să viziteze alte ţări sau să verifice numărul supermarket-urilor care se deschid fără ostoire.
13. Produsele/serviciile din instituţiile de stat să fie în proporţie de 70% produse în România. O cerinţă nu numai absurdă, dar cât se poate de periculoasă. S-ar încălca principiile pieţei libere (pentru care, suntem siguri că autorul articolului luptă cu consecvenţă) şi ar duce la prăbuşirea economiei româneşti prin scăderea calităţii produselor/serviciilor (care şi aşa nu strălucesc) datorită lipsei concurenţei.
14. Reintroducerea pedepsei cu moartea pentru infracţiuni deosebit de grave. Se pare că autorul articolului este o persoană deosebit de tânără din moment ce nu ştie că, în decembrie 1989, una dintre primele cerinţe (dacă nu chiar prima) exprimată de masele de revoluţionari a fost tocmai abolirea acestei pedepse.
15. Inăsprirea pedepselor din codul rutier. Despre cât de aspre să fie, să-i întrebăm pe cei care şi-au pierdut copiii sau părinţii în accidente rutiere. Pedepse aspre sunt şi acum. Problema noastră este interpretarea şi aplicarea lor. Spre exemplu, ce îi determină pe judecători să dea pedepse cu suspendare în cazul ucigaşilor pe roţi?
16. Puşcăriaşii să muncească pt. Cazare, mâncare, îngrijire medicală. Ei ne fură, ne tâlhăresc, ne violează copiii sau părinţii şi noi îi ţinem pe banii noştri! În puşcărie, munca să fie obligatorie, mai puţin cauzele medicale certe. E curios că toate organizaţiile şi asociaţiile vorbesc despre şi susţin drepturile omului în cazul puşcăriaşilor, dar nimeni nu suflă o vorbă despre drepturile omului în cazurile victimelor. Care puşcăriaşi îşi ispăşesc vina în condiţii de sanatoriu. Veţi rămâne fără grai dacă veţi auzi de ce asistenţă medicală beneficiază un puşcăriaş pe banii contribuabililor, în numele respectivelor drepturi.
17. Castrarea pedofililor şi a violatorilor. Presupunem că autorul solicitărilor s-a referit la această acţiune ca la o propunere legislativă şi nu ca la o acţiune care ar trebui întreprinsă de viitorul preşedinte.
18. Pentru traficanţii de droguri, închisoare pe viaţă. Cu un amendament: producătorii şi traficanţii.
19. Mărirea alocaţiei pentru copii la cel puţin 150 lei. O nouă cerinţă care nu este de competenţa unui preşedinte în România, ca să nu vorbim de ciudăţenia sumei: de ce 150 şi nu 173?
20. Părinţii care nu-şi trimit copiii la şcoală, să fie decăzuţi din drepturi. Şi ce faci în cazul părinţilor care îşi trimit copiii la şcoală, dar pramatiile chiulesc? Oricum, învăţământul de 10 clase este obligatoriu. Mai obligatoriu decât obligatoriu nu se poate.
21. Interzicerea exploatării zăcămintelor de orice fel, prin metode care duc la distrugerea pe termen lung a mediului înconjurător. Toate exploatările, idiferent de natura sau amploarea lor duc la distrugerea în timp a mediului. România să fie prima ţară din lume care nu mai consumă benzină, gaze sau cărbune? O ţară fără automobile, termocentrale sau încălzire e o dorinţă greu de acceptat de populaţia care nu se află în diaspora şi care se luptă cu problemele zilnice.
22. Reîmpădurirea terenurilor defrişate, costurile urmând să fie suportate sau imputate tuturor celor care le-au defrişat sau trebuiau să apere pădurile, nu să le distrugă! Bănuim că este vorba de defrişări ilegale, pentru că altfel, pe lângă benzină, cărbune şi gaz, riscăm să rămânem şi fără mobilier.
23. Interzicerea vânzării pământului agricol românesc către străini. Copiii şi nepoţii noştri, vor trebui să-şi crească copiii. Noi dacă avem astăzi pământ românesc, avem datorită străbunilor noştri care nu l-au vândut, ci s-au jertfit să-l păstreze. Suntem de părere că a fost una din marile erori postrevoluţionare, dar nu preşedintele este cel care poate înterzice sau permite asemenea acţiuni.
24. În procesele câştigate la CEDO, daunele să fie plătite de către judecătorii care au dat sentinţele. Nu trebuie să plătim noi pentru că şi-au băgat ei bani în buzunare. O cerinţă pe muchie de cuţit pentru că judecătorii pot emite sentinţe eronate şi din greşeală, nu numai datorită faptului că sunt corupţi. Cine este arbitrul absolut care poate stabili dacă a fost vorba de o eroare sau de corupţie?
25. Executarea silită a datornicilor Bancorex, pentru recuperarea sumelor nerestituite. Datornicii Bancorex nu au intrat pe uşa băncii, au deschis uşa seifului şi au luat câţi bani au vrut. Ei au doar vina că au cerut. Sumele au fost aprobate şi eliberate de personalul de conducere din bancă, şi nu se ştie niciunul care să fi fost identificat şi sancţionat.
26. Tranzacţiile în cash între persoane fizice, să nu fie limitate de sumă. În actul de vânzare-cumpărare sunt părţi: notarul, vânzătorul, cumpărătorul. De ce trebuie să primească banca un comision? Notarul nu e parte într-un act de vânzare – cumpărare, banca nu are niciun amestec şi nici nu există vreo limitare de sumă. Exemplu este chiar domnul Băsescu, care a făcut o achiziţie de vreo 600.000 euro ducând banii în sacoşă.
27. Înlocuirea prin lege a denumirii de rrom, cu denumirea de ţigan. Fiecare etnie are dreptul să îşi spună cum vrea ea şi este împotriva oricăror principii umanitare să faci o asemenea impunere şovină. Atunci şi maghiarii să fie obligaţi să-şi spună unguri, iar ruşii să-şi spună slavi??
28. Deschiderea unui proces împotriva tuturor guvernantţlor, a celor care se fac vinovaţi de distrugerea industriei. Împotriva TUTUROR guvernanţilor? Nu a fost nici măcar unul bun? O solicitare aiuritoare care confundă puterile în stat, guvernanţii nefăcând altceva decât să aplice legile elaborate de legiuitor. Corolarul ar fi şi un prces împotriva tuturor parlamentarilor? Pe banii cui şi pe baza căror principii juridice?
29. Depolitizarea autorităţilor de reglementare şi control (fisc, media, protecţia consumatorului etc). Depolitizarea e bună, dar revine nostalgia tătucului atoatefăcător. Cum este posibil ca, într-o democraţie, într-o ţară în care e garantată libertatea exprimării, un preşedinte să intervină în structura media? Ce să facă, să schimbe patronii de ziar sau de posturi de televiziune? Să le impună ce ştiri să publice? Există un singur om în ţara asta care ar accepta aşa ceva?
30. Desecretizarea tuturor contractelor civile făcute cu statul român. Contractele de achiziţie din bani publici să fie transparente şi să nu fie acceptată nicio formă de secretizare. Altă absurditate cu iz sindical, pentru că autorul uită că, într-un contract încheiat cu statul, intră, pe lângă stat, unul sau mai mulţi parteneri. Care pot sau nu pot fi de acord cu desecretizarea. Cine plăteşte procesele la Curtea de Arbitraj Internaţional şi daunele care vor fi impuse?
31. „Catedrala Neamului” să devină în totalitate şcoală pentru copiii defavorizaţi, cămin pt. Bătrânii fără ajutor şi spital social – administrarea şi costurile să fie în sarcina Bisericii Romane (B.O.R). De ce doar în sarcina BOR? De ce nu şi în sarcina altor culte? Copiii defavorizaţi sau bătrânii sunt toţi ortodocşi prin definiţie?
32. Anularea subvenţiilor de la buget către cultele religioase. Momentan, numărul credincioşilor este mai mare decât cel al ateilor, majoritatea oamenilor consideră că mai au nevoie de credinţă, iar aceste subvenţii sunt un răspuns implicit al respectului faţă de ei.
Voi vota cu cel care ştie să răspundă aşteptărilor mele. Dacă cineva consideră că ceea ce am scris mai sus, contravine Constituţiei, legislaţiei (multe legi fiind făcute special pentru a servi intereselor clientelei politice), normelor europene, precizez că asta va trebui să facă cel care îmi cere votul şi care astfel se obligă: să iniţieze legi, să le corecteze pe cele greşite, să găsească soluţii, aşa încât lucrurile să funcţioneze în favoarea cetăţeanului.
Distribuie dacă eşti de acord... dacă nu, poate faci parte din "sistem".
Articolul se încheie în aceeaşi manieră personal-imperativă, deşi la început s-a afirmat ca fiind dorinţa unei întregi diaspore. Chiar dacă unele cerinţe sunt legitime sau necesare, ele nu sunt decât cerinţe cu aspect sindical, un preşedinte român neavând nici de departe asemenea atribuţii. Ele pot fi foarte bine incluse în platforma unui partid politic, dar nu ale unui preşedinte având o funcţie reprezentativă într-o republică parlamentară. Nostalgia după un preşedinte jucător, un preşedinte care conduce el ţara şi impune legile după propria voinţă, eludând legi, constituţie, parlament sau guvern este cât se poate de evidentă, chiar pentru trăitorul unei republici prezidenţiale (pentru că, mai mult de atât nu se poate, decât în cazul unei monarhii absolutiste). Cerinţe greu de acceptat chiar pentru un preşedinte al Statelor Unite, care sunt cât se poate de prezidenţiale, dar cu uşoare şanse de acceptare în cazul alegerii unui monarh absolut într-o republică bananieră.
Nu ştim la ce sistem face referire autorul articolului, dar considerăm că, prin prisma actualei Constituţii, tot ce ne dorim este un preşedinte care să o respecte. Iar autorul articolului ne dovedeşte că diaspora în care trăieşte este una cât se poate de dictatorială.
Să auzim de bine!

De ce, ce?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Gata, iată că s-a încheiat şi marele congres al unificării. PDL şi PNL şi-au dat mâna. Şi-au dat mâna domnii Blaga şi Johannis, dar nu orice mână, ci mâna dreaptă, formând o puternică construcţie politică de dreapta. Şi ne referim aici doar la cele două personalităţi pentru că domnul Ungureanu nu este un lider politic, aşa cum Forţa Civică nu este un partid.
Interesant mai este şi un alt aspect. Acela că doamna Udrea a rămas cu mâna dreaptă a dumneaei în aer. Oare cine îi va cere respectiva mână, PSD sau PNL? În mod absolut firesc au apărut comentatori, specialişti sau speculanţi, care nu au pregetat să deplângă soarta defunctului PDL. Iar domnul Blaga este supus unui tir de acuzaţii care, culmea, vin din partea dreaptă, nu din partea stângă a presei (care, între noi fie vorba, nici nu există). Pentru a clarifica puţin lucrurile şi a linişti spiritele, haideţi să rememorăm câteva date despre PDL.
Odată apărut PDL, s-a pornit de la premisa eronată că este un partid. Dar PDL nu a fost niciodată un partid, el nu a apărut ca urmare a acumulării unei anumite ideologii sau platforme politice în rândul populaţiei. El nu a fost un partid, ci o creaţie. Constituirea lui s-a făcut peste noapte, la modul cel mai propriu, la comanda domnului Băsescu, prin alăturarea transfugilor de la PNL şi fostul PD. Mai mult, ca să pună capac, domnul Băsescu a comandat şi schimbarea ideologiei, la fel de peste noapte. PDL nu a avut un trecut istoric şi nicio activitate istorică, singura lui sarcină fiind aceea de a duce la îndeplinire comenzile venite de pe punte.
Odată cu părăsirea lui de către domnul Băsescu (în stilul caracteristic şi tradiţional), PDL-işii au început să conştientizeze faptul că au şi ei un nume, o soartă în lume, dar conştientizare insuficient de aprofundată din moment ce domnul Băsescu le trăgea şuturi la ţurloaie, iar ei, în loc să strige vai, strigau că îl vor susţine oriunde şi oricând pe căpitanul jucător.
Şi iată că s-a ivit ocazia numită nu Johannis, nu PNL, nici măcar Antonescu. Ocazia ivită s-a numit Frunzăverde, domn de care nimeni nu mai pomeneşte nimic acum, domn a cărui plecare a lăsat multă jale în PDL, aducând potopuri de fericire în PNL, personaj care, se pare, că a fost eminenţa cenuşie a acestei unificări. Unificare care, prin lumina celor de mai sus, este mai mult “întoarcerea acasă a fiilor risipitori”.
Dar faptele sunt fapte şi acum, iată că avem o dreaptă unificată şi puternică, lucru pe care şi l-a dorit orice cetăţean român cu scaun la cap. Întrebarea care persistă este de ce acum, din ce motiv? Ce a presat atât de mult dreapta românească la o unificare dorită dar nerealizată de atâta vreme? Răspunsul se prefigurează la capătul tunelului: alegerile prezidenţiale. Alegeri prezidenţiale la care dreapta neunită nu putea să spere în victoria vreunui candidat propriu. Speranţe care, acum, au renăscut oarecum firav deoarece cine aleargă după doi iepuri riscă să nu prindă niciunul, iar dreapta reunită alergă şi după domnul Predoiu, şi după domnul Johannis, şi după domnul Diaconescu ca să enumerăm doar câţiva. Pe domnul Antonescu nu-l pomenim, deoarece degringolada logică manifestată de dânsul nu poate atrage oamnii în secţiile de vot decât, poate, pentru a face curăţenie. Ei bine, chiar aşa stând lucrurile, de unde până unde dorinţa asta ardentă a dreptei ca România să aibă un preşedinte de dreapta, cunoscut fiind faptul că atribuţiile constituţionale nu îi permit prea multe acţiuni?
Şi iată cum a apărut răspunsul: pentru a avea o continuitate a guvernării băsiste, adică a acelei guvernări în care preşedintele face ce vrea el, chiar dacă constituţia nu-i permite. Inclusiv prin intermediul unui prim ministru care s-ar putea numi Băsescu.
Să auzim de bine!

Proba de paralele inegale

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Hai că m-am dat cu sportul în ultimul timp, trebuie să recunoaşteţi! Probabil că simt nevoia de puţină mişcare... Lasă că vine el concediul... nu mai e mult... şi Gecia... marea... văleu, am început să bat câmpii!

Aşa! Despre ce vorbeam? A, despre paralele inegale. Ei bine, dragii mei, observ cu ajutorul diferitelor căi de comunicaţie că, în ultimul timp se forţează o paralelă între schimbarea preşedinţilor PDL-işti ai celor două camere cu schimbarea domnului Mircea Geoană. În sensul că simpatizanţii USL invocă schimbarea celor doi preşedinţi de cameră având la bază precedentul caz cu domnul Geoană. Fals! Dragii mei, nimic mai fals! Între cele două acţiuni se pot face tot atâtea paralele cât se pot face între struţul Emu şi merele Ionathan. Pur şi simplu pentru că, dacă în cazul domnului Blaga şi al doamnei Anastase s-a forţat într-un fel legea, în cazul domnului Geoană totul s-a făcut după litera legii, adică nu PDL-ul a forţat schimbarea lui, ci PSD-ul i-a retras sprijinul. Exact cum scrie la manual.

A, dacă se doreşte cu tot dinadinsul o paralelă, atunci ea poate fi făcută în condiţii de similitudine totală cu schimbarea domnului Năstase după alegerile precedente. Atunci da, domnul Năstase a fost forţat să părăsească conducerea camerei pe baza unor motive ciudate invocate de domnul Băsescu, din câte îmi amintesc, deşi configuraţia rezultată în urma alegerilor impunea cu totul altceva. Dar, pornind de la cunoscutul adagiu băsescian că nu poţi face nimic dacă nu ai conducerea absolută, s-a forţat schimbarea domnului Năstase.

Dar mai am un subiect pentru ziua de azi. Vorbeam în postarea precedentă despre prostiile debitate de PDL din cauza vălului de ură care le acoperă ochii. Iată însă că a răsărit soarele şi pe strada lor atunci când au conceput sloganul Vara asta se poartă alb.

Ideea, deşi simplă, este excepţională, ca toate ideile simple, de altfel. Cine poartă culori închise vara, mai ales pe o căldură ca acum? Puţini oameni, foarte puţini. 99,99 % din populaţie poartă, vrea-nu vrea, culoarea albă la haine. Chiar eu, de exemplu, astăzi sunt îmbrăcat în alb mai dihai ca un doctor...

Iată cum, mulţumită unui slogan inteligent conceput, vedem o ţară întreagă populată cu simpatizanţi de-ai domnului Băsescu. Sper să avem parte şi de alte idei inteligente în campania abia începută. De ambele părţi.

Să auzim de bine!

Pluralul majestăţii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De la început vă mărturisesc că nu sunt regalist. Iar Casa Regală de România îmi inspiră şi mai puţine afinităţi. Îmi este greu să îi spun alteţă unui fost prezentator TV. La fel de greu îmi este să mă gândesc la o Casă Regală care, timp de cincizeci de ani, nu a făcut nimic, dar absolut nimic concret pentru ţara asta. Iar de la revenirea în ţară nu ştie altceva decât să ceară proprietăţi şi despăgubiri... Şi îmi este şi mai greu ca să mă gândesc la Mihai ca la un rege, atât timp cât episodul trenului cu tablouri este cât se poate de real.

Dar asta e una, iar respectul şi bunul simţ cu totul altceva. Văd şi aud mass media vuind de revoltă ca urmare a ultimei isprăvi băsiste. Ce nu înţeleg nu este modul vituperat al exponenţilor diferitelor categorii, ci faptul că uită un lucru esenţial: omul care a adus bădărănia la nivel de stat a fost ales cu cinci (5) milioane de voturi! Jumătate din numărul alegătorilor! El este jumătatea noastră, aşa cum a fost dorită de jumătate dintre noi, după ce timp de un mandat s-a dat în spectacol. Este chiar jumătatea imaginii noastre: bădărani mâncători de seminţe pe stradă şi iubitori de manele, cu unghia degetului mic mai lungă şi cu lanţ de un kilogram de aur la gât. Asta e jumătatea noastră, de ce ne mirăm? De ce se revoltă azi cei care ieri l-au ales?

Este un fapt care pe mine nu mă miră, atât timp cât este actul unui om iresponsabil. Iar prin iresponsabil înţeleg o persoană care nu se gândeşte că, prin faptele lui, îşi pune propria poziţie în joc. Există o serie de protocoale, de reguli de conduită la nivelul şefilor sau foştilor şefi de stat. La sărbătoarea de 1 Decembrie a refuzat în mod făţiş ca să dea mâna cu foştii preşedinţi ai ţării. Ce va zice şi ce va simţi acest individ când, peste nu mulţi ani, la un eveniment asemănător, va fi tratat cu aceeaşi monedă, şi preşedintele care va fi atunci în funcţie va refuza ca să dea mâna cu el? Sau poate, mai ştii, se va simţi bine, dacă ne gândim că mitocănia estre regula lui... Nu am auzit de nicio comisie prezidenţială de specialitate şi nici ca Preşedintele să aibă vreo pregătire în domeniul istoric, care să îi permită emiterea unei judecăţi de valoare într-un domeniu atât de delicat. Nu sunt istoric, dar o abdicare silită rămâne o abdicare silită şi nimic altceva. Credeţi măcar o singură secundă că Băsescu le-ar fi spus cotropitorilor ruşi: „Împuşcaţi-mă, dar eu nu abdic!”. Îi minţea şi pe ei la fel ca atunci când a minţit la suspendare… Ne văităm că el, ca simbol al celei mai înalte instituţii a statului este neglijat, umilit şi evitat la întrunirile conducătorilor de state şi, implicit, şi România? Staţi să vedeţi de acum încolo... Pentru că niciun conducător al vreunui stat civilizat nu şi-a permis ca să emane asemenea păreri despre un predecesor, indiferent ce ar fi făcut acesta. Dacă nu din bun simţ, măcar la gândul că îi va veni şi lui rândul ca să fie un fost... Pentru asta sunt plătiţi nişte persoane care sunt numite istorici.

Şi în acest caz, ca şi în cel cu împărţirea teritorială, el nu a făcut decât să emane o prostie proprie, o prostie de om care nu îşi anticipează consecinţele faptelor sale...

Să auzim de bine!

Originalitatea românească

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Suntem un popor deosebit care populează o ţară deosebită. Chiar dacă nu ni se spun aceste lucruri sau nu sunt evidente, simţim aşa.
Un popor cu o vechime incontestabilă, care a reuşit chiar cu preţul umilinţei să supravieţuiască vicisitudinilor istorice, un popor care a putut genera o cultură semnificativă şi al cărei aport la cultura universală e de necontestat. Am dat dovadă de personalitate în multe privinţe, am dat dovada bărbăţiei şi puterii noastre în multe ocazii. Am ştiut să ţinem arma în mână la fel de bine ca şi coarnele plugului. Suntem capabili, ca naţie, să producem profesionişti la fel ca orice altă civilizaţie de pe planetă. Suntem capabili să construim sau să producem opere de artă, avem originalitate şi imaginaţie. Avem femei frumoase şi harnice şi copilaşi dolofani. Aportul nostru, ca naţie, adus civilizaţiei mondiale nu poate fi negat.
Deşi am avut ocazia să cunosc şi alte ţări şi sunt un mare (ca să nu zic pătimaş) iubitor al Greciei, pot spune cu mâna pe inimă că avem o ţară frumoasă. Cea mai frumoasă. Avem ieşire la mare şi un fluviu lung cât toată Europa. Avem păduri dese şi munţi albiţi pe culmi, avem toate formele de relief pe care le învăţăm la geografie. Avem coaste împădurite străbătute de izvoare năvalnice, avem dealuri cu pomi fructiferi şi câmpii cu sol mănos. Păsări vesele populează arboretul şi animale viguroase pasc pe dealuri. În orice direcţie ne-am uita avem ceva frumos de văzut, indiferent că e vorba de creste albite de ninsoare sau de plaurii Deltei. Avem la un loc toate frumuseţile pe care şi le poate dori orice turist. Nu am cunoscut încă o ţară cu o asemenea varietate a naturii şi nici cu o asemenea frumuseţe a folclorului.
Per total, putem spune fără frică de greşeală că suntem originali, atât ca popor, cât şi ca ţară. Originalitate manifestată în lucrările sau creaţiile noastre. Inclusiv în politică, pentru că, din câte cunosc, suntem singura ţară europeană condusă de un Preşedinte şi un Prim Ministru SUSPENDAŢI!
Rezultatele? Le vedem cu ochii noştri şi le simţim pe pielea noastră.
Să auzim de bine!

Poziţia României?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mi-am terminat ziua de lucru la serviciu, mi-am terminat ziua de lucru şi acasă, mi-am terminat şi timpul alocat blogului aşa că, nu mai altceva mai bun de făcut decât să mă întind pe canapea, să iau un ziar de acum trei săptămâni şi să citesc ultimele ştiri. Chiar aşa fac iar, pentru ambinaţă, dau drumul şi la televizor.
Bla-bla-bla se spune la televizor, bla-bla-bla citesc şi eu în ziar până când, cu coada ochiului surprind o scenă. Nu am reţinut despre ce eveniment este vorba, dar văd o mulţime de preşedinţi, primi miniştri şi tot felul de personalităţi politice îmbrăcate cât mai sobru. Camera video se plimbă peste toată adunarea respectivă surprinzând diferite momente. Grupuri-grupuri, câte doi, trei sau mai mulţi, respectivii stau de vorbă, bârfesc şi se bat pe spate pe un fel de peron mai mare, în faţa unei instituţii. Un personaj este stingher, nimeni nu se opreşte în dreptul lui, nimeni nu îi vorbeşte. Omul se plimbă de colo-colo fără rost, cu mâinile în buzunare sau la spate, fără să se oprească în dreptul cuiva, fără să schimbe vreo vorbă şi fără ca cineva să îl oprească. Este greu să nu observi că este Băsescu. Este vorba de Traian Băsescu, preşedintele României. Continuă să se plimbe fără rost, se mai întoarce până când, îl văd pe Berlusconi împreună cu un tip pe care îl ţine după umeri. Cu grabă mare aceştia se îndreaptă spre Băsescu. Iată, îmi zic în sinea mea, totuşi o personalitate va vorbi cu el. Ajunşi în dreptul lui Băsescu, Berlusconi îl împinge uşor într-o parte şi, fără o vorbă, se opreşte cu însoţitorul lui în dreptul unui alt personaj politic, cu care încep o discuţie înflăcărată.
Las ziarul jos şi privesc ecranul stupefiat. Nu îmi vine să cred. Pe ecran imaginile se reiau. Nimeni, dar absolut nimeni nu vorbeşte cu el. Se plimbă fără rost printre politicienii adunaţi acolo, se uită în sus şi în jos, dar nimeni nu îl bagă în seamă. Din atitudinea tuturor celor prezenţi un lucru se desprinde cu claritate: nimeni nu îl doreşte în preajmă, nimeni nu îi agreează prezenţa, nimeni nu îl cunoaşte sau nu vrea să îl recunoască. Repet, este vorba de Traian Băsescu, personajul acela foarte popular, care face băi de mulţime. Bun sau rău, deştept sau prost, este totuşi preşedintele unei ţări membră a Uniunii Europene, a NATO etc. Ca un om să ajungă la această poziţie de neinvidiat trebuie să se străduiască ceva, mai ales într-un context în care uzanţele de protocol sunt la mare preţ. Este poziţia tipică a unui om marginalizat, evitat.
Dar, oare, să fie aceasta şi poziţia României? Este România o ţară marginalizată? Prostiile spuse şi făcute de un preşedinte îşi reflectă efectele asupra ţării? Sau prostiile făcute de oamenii unei ţări se reflectă asupra preşedintelui ei?
Să auzim de bine!

In memoriam

Astăzi dimineaţă, Preşedintele Poloniei şi echipa guvernamentală care îl însoţea au murit într-un tragic, foarte tragic accident de avion. 87 de suflete s-au înălţat la cer lăsând o mare suferinţă în rândul familiilor şi al întregului popor polonez
Dumnezeu să-i odihnească! Cele mai sincere condoleanţe poporului polonez.

România şi românii de azi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă spun sincer că, iniţial, acest articol intenţiona să atingă un singur subiect. Dar, pe parcursul redactării, a apărut o legătură cu un cu totul alt subiect, dar care merită toată atenţia. Dar, destul cu vorbăria şi să trecem la treabă.
Este vorba despre ceea ce fac românii cu limba lor. Vechiul adagiu enunţat de Ienăchiţă Văcărescu, cel cu „las vouă moştenire creşterea limbii româneşti/şi-a patriei cinstire” este desuet pentru generaţia de azi. Pe lângă mutilarea limbii cu anglo-expresii care abia pot fi pronunţate sau înţelese chiar de către emitenţi, acum a mai apărut un fenomen, acela al mutilării bietelor cuvinte româneşti rămase nealterate. Am observat fenomenul în mod deosebit odată cu apariţia celebrelor sintagme “flacăra violet” sau „flăcări violet”. Din cursul primar învăţătorii au ca primă grijă să ne înveţe că, în limba română, adjectivul se acordă un totalitate cu substantivul determinat, asta însemnând că se acordă şi în gen şi în număr. Putem spune o „casă galbenă” (substantivul „casă” fiind de genul feminin, genul este preluat şi de adjectivul „galben”) dar nu putem spune un “cal galbenă”. Dezacordul este evident şi strident. Similar se prezintă situaţia în ceea ce priveşte acordul cu numărul substantivului. Putem spune „mere roşii” (substantivul „mere” fiind la plural, numărul este preluat şi de adjectivul „roşu”), dar ne doare urechea dacă auzim „mere roşu”. Cred că au fost suficiente aceste câteva rânduri ca să ne dăm seama că sintagmele de care pomeneam la începutul articolului sunt cât se poate de greşite. Putem spune „flacăra violetă”, dar este incorect „flacăra violet”. La fel de bine putem spune “flăcări violete”, dar este greşit „flăcări violet”.
Cu mare surprindere observ că mass media românească, în preocuparea ei pentru apologii ale nimicului, nici măcar nu este atentă la ceea ce scrie sau pronunţă. Bani să iasă! Accept (cu durere în suflet) faptul că au devenit redactori sau moderatori oameni fără nicio calificare sau experienţă, prezentatoare care ajung pe un post de televiziune doar pentru că au pozat goale, reporteri sau redactori angajaţi pe pile, dar chiar ca nimeni să nu adopte nicio atitudine, deja e de neînţeles. Citeam că, în Franţa, a fost necesară întrunirea membrilor Academiei pentru a se accepta utilizarea în vorbirea curentă a coruptelei „prof” în loc de „profesor”. La noi, societatea civilă, intelectualitatea sau membrii Academiei au cu totul alte preocupări. Mai nou, aceea de a numi noi membri. Ca o Academie să numească printre membrii ei un preşedinte, fie şi al altei ţări, nu este un sacrilegiu. Este un gest care ţine de curtoazia faţă de personalitatea respectivă sau un gest de prietenie în relaţia dintre două ţări. Sunt o mulţime de preşedinţi membrii de academii din ţara lor sau de aiurea fără să aibă niciun merit academic, la fel cum sunt o mulţime de preşedinţi membrii ai diverselor colane, ordine sau însemne cu care nu au nimic în comun. Cu riscul de repetare, dar gestul nu are nimic anormal sau viciat în el. Ce este dincolo de orice imaginaţie este motivaţia anunţată de respectivii academicieni. Pentru că le-a dat sediu şi i-a făcut bugetari? Oare, în Academie, nu există un consilier de imagine, o minte limpede, cineva care să îmbrace asemenea declaraţii într-o formă acceptabilă? Mergând pe această idee, e de aşteptat ca cei din Consiliul Suprem al Magistraturii să îl adauge între membrii săi pentru că a promulgat cine ştie ce lege. Sau ca Sindicatul şoferilor să îl numească Lider de sindicat pentru că a promulgat legea cu taxa de mediu? Sau profesorii să îl numească profesor emerit pentru că a promulgat legea învăţământului? Maneliştii să îl declare Tatăl lor pentru că a declarat că suntem o ţară de manelişti, Uniunea scriitorilor să-l declare membru pentru că a aprobat Bugetul de stat, Armata să-l declare Comandant şef pentru că a fost în vizită la soldaţii din Afganistan şi aşa mai departe. Ceea ce preşedintele a făcut, a făcut pentru că astea îi sunt îndatoririle lui, ăsta e obiectul muncii lui. Sediul nu l-a dat de pe moşia lui şi nici salariul de bugetari nu li se dă din încasările fabricii de îngheţată. O asemenea motivare mercantilă, o asemenea linguşeală de la oameni de mare ţinută, oameni emblematici ai societăţii noastre, nu este altceva decât dovada micimii şi decăderii la care a ajuns societatea românească. Aş intenţiona să afirm că mai jos de atât nu se poate, dar îmi este teamă că la noi se poate.
De fapt, aşa cum am învăţat umblând printre tarabele din piaţă, preşedintelui nu-i pot face nicio imputare deoarece nebun nu este cel care cere, nebun este cel care dă.
Să auzim de bine!
P.S. Aud că preşedintele a refuzat titlul acordat. Personal, nu mă interesează nici dacă a acceptat, nici dacă a refuzat. Doar mă umileşte umilinţa acelor academicieni.