Test de imaginaţie

Imagine preluată de pe pressalert.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Lucrurile rele se impun a fi pedepsite, iar cele bune răsplătite. Ar fi o variantă mai scurtă de răspuns la două situaţii contrare. Dar iată că mai este una: lucrurile bune trebuie făcute cunoscute, trebuie diseminate. În rândurile de mai jos veţi avea ocazia să citiţi un exemplu de bună practică, exemplu ce sper că vă va fi folositor...

Omul de la birou răsfoi cu atenţie hârtiile din dosar, puse câteva întrebări de rutină şi, la sfârşit, conchise:

- Tinere, actele sunt în regulă. Îndeplineşti condiţiile de studii, de vechime în muncă, recomandările sunt bune, mă rog, ai adus tot ce trebuie. Dar, pentru a putea fi angajat în unitatea noastră, unitate cu un specific aparte, urmează să susţii şi un test de imaginaţie. Probă obligatorie şi… eliminatorie!

Tânărul se foi neliniştit în fotoliul din faţa biroului. La un asemenea examen nu se aşteptase.

- Ei?!...

- Păi, n-avu încotro tânarul, cu imaginaţia nu stau prost. Dimpotrivă. Dar, când e vorba de un test… Unchiul meu chiar mi-a spus: “Fii atent cum procedezi! Dacă te afli cumva în încurcătură, îmi dai un telefon…”

- Serios?! Cine-i unchiul ăsta al dumitale?

- A, nu, că m-a şi avertizat: “Să nu cumva să te foloseşti de numele meu. Nu vreau să fiu amestecat în cine ştie ce. Te duci, te prezinţi ca orice cetăţean, clar? Eu îl cunosc pe omul acela (vorbea de dv.), în câteva rânduri, în clipe grele, l-am şi ajutat”. Vă amintiţi?

- Dac-aş şti despre cine e vorba…

- A, nu, că ajutorul a venit indirect. Era şi greu să ajungeţi tocmai la el. Însă i-a telefonat un amic al dv., iar dumnealui a intervenit unde trebuia… Că mi-a şi zis, înainte de a porni încoace: ”Oamenii trebuie să se întrajutoreze. Nu se ştie când ai nevoie de cineva, undeva…” Nu sunteţi de aceeaşi părere?

- Ba da… ba da…

- În ce priveşte testul, continuă cu prudenţă tânărul, ştiţi, n-aş vrea… Dv. ce mă sfătuiţi? Poate ar trebui să dau un telefon…

Omul de la birou chibzui îndelung:

- Nu, nu e cazul! hotărî el, ferm. De ce să deranjăm? Problema dumitale e rezolvată, de fapt mâine te prezinţi la lucru. Şi să fii foarte punctual!

- Vă mulţumesc!

Peste câteva zile, tânărul fu chemat iarăşi de omul de la birou:

- Ei, te simţi bine la noi?

- Excelent!

- Apropo de unchiul dumitale, n-ai vrea să…

- Vă rog să mă iertaţi – zâmbi tânărul, dar n-am nici un unchi.

Omul de la birou rămase perplex:

- Vrei să spui că toată povestea aia a fost…

- Un test de imaginaţie, aşa cum mi-aţi cerut...

Să auzim de bine!

Shakespeare şi literatura SF

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ani la rândul m-am numărat printre amatorii de literatură SF. Numai eu ştiu cât am colindat anticariatele ca să-mi pun la punct Colecţia Povestiri Ştiinţifico Fantastice... O atitudine care mi se pare normală la o anumită vârstă şi, dacă stau să mă gândesc bine, nu numai.
Un rol important în formarea acestei atracţii l-au avut romanele lui Jules Verne. Dacă fac o analiză sumară, îmi dau seama că ele sunt caracterizate de vastitatea imaginaţiei autorului, realismul descrierilor şi accesibilitate. Stilul acestuia precum şi descrierile deosebit de accesibile m-au ajutat să văd în lucrările lui nu numai evenimente probabile, ci chiar posibile. Desigur că nu a fost singurul, dar a fost primul.
Acum, rar mai citesc literatură cu acest profil nu numai din cauza lipsei de timp, dar şi din cauza creşterii ştachetei valorice. Nu fac referire la filmele din domeniu pentru că, pentru mine, un trucaj a rămas un trucaj şi niciodată nu am reuşit să trec de imaginea unui ecran.
De la cititul literaturii SF şi până la a ajunge la concluzia destul de populară că „tot ceea ce omul îşi imaginează azi, mâine se va realiza” nu a fost decât un pas. O judecată care, acum mi se pare simplistă în pofida popularităţii ei. Şi am să mă explic.
Cu ani în urmă citeam o asemenea lucrare SF, scrisă de un autor faimos şi apărută prin anii `70, în care se vorbea despre aventurile unui echipaj de pe o staţie spaţială aparţinând pământenilor. Echipajul beneficiază la un moment dat de un privilegiu neaşteptat, fiind contactaţi de un echipaj extraterestru. Pe culoarele staţiei terestre, cele două specii ajung să se întâlnească. În momentele întâlnirii, unul dintre extratereştrii scoate din buzunar o cutiuţă pe care o îndreaptă spre pământeni. În cutiuţă se afla o bobină minusculă cu un fir foarte fin pe care se făcea înregistrarea imaginilor. Restul nu mai e important pentru ceea ce vreau să vă spun.
Este vorba de un roman SF a cărui acţiune se petrece mult în viitor. Dar chiar şi imaginaţia unui autor de calibru de literatură SF nu a putut trece de concepţia mecanicistă de înregistrare a imaginilor, nu a putut să-şi imagineze, oricât şi-a dat silinţa, că pot exista şi alte mijloace decât cele analogice, nici măcar el nu a putut anticipa că tot ce se află în noi şi în jurul nostru se poate reduce la nivelul de informaţie. Înregistrare digitală? Transfer electronic? Card de memorie? Nici vorbă! La acea dată oamenii nici măcar nu puteau să-şi imagineze o modalitate de înregistrare care, acum a devenit un loc comun. O modalitate prin care toată realitatea înconjurătoare poate fi transformată într-o înşiruire de cifre de 0 şi 1 cu care, apoi, poţi face ce doreşti. O realitate care poate fi mutată sau transformată cu simple apăsări de buton. O realitate care poate fi înmagazinată pe suporturi care devin tot mai puţin vizibile.
Atunci, mai putem spune că afirmaţia de mai sus este valabilă, că mai are vreun sens din moment ce chiar viaţa pe care o trăim depăşeşte imaginaţia predecesorilor? Care este legătura cu Shakespeare? Haideţi să ne reamintim ce a rostit el prin gura lui Hamlet, pe când acesta stătea cu craniul bietului Yorrick în mână: “Mai multe lucruri sunt în cer şi pe pământ, Horatio, decât poate filozofia ta măcar bănui…” Hamlet, act I, scena 5. Avea dreptate bătrânul Will, nu?
Să auzim de bine!

Culmea imaginaţiei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mă suisem la Piaţa Romană într-un autobuz care mergea spre Gara de Nord. Ca un călător disciplinat, compostasem biletul şi stăteam în picioare ca să nu fiu deranjat de vreo persoană în vârstă. Odată cu mine se suise şi un cârd de vreo patru sau cinci elevi (după vorba, după port) care, bunînţeles, nu au compostat în majoritatea lor biletele.

La prima staţie se suie controlul. Aceştia au atacat aidoma partizanilor, prin flancuri, blocând toate uşile. Şi au început controlul biletelor. Cât a mai parcurs autobuzul o staţie controlorii au reuşit să se apropie ameninţător de elevii care îi urmăreau cu ochi atenţi. Odată cu deschiderea uşilor, elevii au ţâşnit cu viteza vântului pe lângă ceilalţi călători şi pe lângă controlori. Cu excepţia unuia, care s-a dovedit mai puţin abil. Ca un stol de vulturi, controlorii s-au repezit asupra lui. Flăcăul trăgea spre uşa din mijloc, uşă care era ţinută barată de barele din stânga şi din dreapta de o controloare agabaritică.

Domnu’ şofer, domnu’ şofer, striga femeia, vă rog să nu plecaţi. Pentru moment, şoferul i-a dat ascultare, aşa că femeia şi-a îndreptat privirile spre tânăr întrebându-l cu glas mieros: Ei, acum ce mai faci? Dusă de bucuria victoriei efemere, femeia nu a mai dat atenţie prietenilor lui care coborâseră şi faţă de care se dovedea total vulnerabilă. Între ei, unul a arătat că este dotat cu o imaginaţie exemplară. S-a apropiat uşor prin spatele femeii controloare şi brusc, băgându-i mâinile pe sub fustă, i-a tras jos dresurile şi chiloţii! Concomitent cu strigătul de surpriză, femeia a făcut gestul de a-şi salva pudoarea, fapt care i-a permis tânărului să coboare fuga chiar pe lângă ea şi să se îndepărteze dincolo de un spaţiu minim de siguranţă.

Ruşinată de hohotele de râs ale călătorilor şi ale propriilor colegi, nu a mai avut altă alternativă decât să coboare şi să lase publicul călător în pace. Autobuzul a plecat în uralele de felicitare adresate de toţi tânărului atât de inventiv.

Să auzim de bine!