Maşinile din staţii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Acţiunea se petrece în troleul 69. De fapt, se poate produce în orice mijloc de transport din Bucureşti, Paşcani sau Alba Iulia pentru că este pură imaginaţie. Dar redă o stare de spirit specifică nouă, românilor. Pe scurt, este vorba despre consecvenţă. Sau despre lipsa ei... Personajele sunt un grup format din două doamne în vârstă (una cu basma şi cealaltă cu pardesiu), un domn cu şapcă şi servietă, în vârstă şi el şi un alt domn în vârstă, înalt şi cu pălărie, dar neafiliat grupului. Haideţi să-i ascultăm:

- Mă iertaţi, doamnă, nu v-am văzut, spune doamna cu basma, mă duc la fie-mea şi sunt cu gândurile duse, începe ea discuţia în timp ce-şi aranjează părul sub basma.

- Nu-i nimic. Da’ ce are? E bolnavă? întrebă ce-a de a doua scuturându-şi pardesiul de picăturile de ploaie.

- O, nu, Doamne fereşte. Mă duc s-o ajut că e ziua lu’ bărba-su şi vrea să o ajut la pregătiri.

- A, da. păi şi eu tot de aia mă duc la Obor. Să cumpăr ouă. M-a trimis fi-miu, că acolo sunt mai ieftine cu doi bani şi io, dacă am transportul gratuit...

- Da. aşa e bine, intră în vorbă domnul cu servieta. De dimineaţă se face treaba. Uite, io acu’ mă duc la RADET. Păi, ce credeţi, dacă plecam mai târziu, mai aveam fro şansă?

Domnul cel înalt stă atârnat cu multă demnitate de bară, dar nu dă niciun semn de participare, deşi este evident că îl interesează discuţia. Troleul opreşte în staţie şi se suie o altă doamnă cu două sacoşe pline pe care le scutură de zor, deranjând persoanele din jur.

- Stai doamnă! Ce faci? Nu vezi că mi-ai agăţat ciorapii?

- Văd, doamnă, văd da’ n-am ce face. Vezi şi matale cum a parcat ăştia în staţie de nu ai loc să te sui... Şi mai am şi sacoşele astea pline...

- Da, aşa e, întăreşte domnul cu servietă. Parchează fără niciun Dumnezeu, pe unde apucă.

- Parcă nu sunt sănătoşi, intervine doamna cu batic. Dacă ar putea, le-ar băga în scara blocului.

- Are lumea bani, doamnă! intervine domnul cel înalt pe un ton care îţi dădea certitudinea că ştie mai multe decât Isărescu în problema respectivă.

- Are, dom’le, are, intervine şi doamna cu pardesiu. Uitaţi-vă, continuă ea, că nu poţi traversa de maşini. Ar trebui să le dea nişte amenzi să-i usture.

- Da, dom’le nişte amenzi să-i usuce la ficaţi, intervine domnul cu servietă. Aşa am auzit că e în Vest şi d-aia sunt ăia aşa disciplinaţi.

- La noi, ca la nimenea. Maşini parcate în staţie, pe trotuar, pe iarbă, pe locuri de joacă, oriunde. Aia e, nu sunt amenzile suficient de mari, revine doamna cu batic.

Duşi de discuţie, abia acum observă că troleul nu s-a mai mişcat, deşi ar fi trebuit să fie deja în staţia următoare. Parcă înţelegându-le gândurile, domnul cel înalt se uită peste capetele celorlalţi călători şi vede prin parbriz că un echipaj cu macara ridica o maşină parcată în staţie.

- Ridică maşini parcate neregulamentar, se întoarce el spre grup şi îl informează sobru.

- Daaa, nu ştiu cum să-i mai jecmănească pe oameni, intervine şi domnul cu servietă.

- Nişte hoţi, dom’le, nişte hoţi. Cinci milioane te costă să o iei înapoi, intervine doamna cu batic.

- N-au bani şi le căşunează pe nenorociţii de şoferi, completează şi doamna cu pardesiu. Ce să facă bieţii oameni? continuă ea. Să-şi parcheze maşina în casă? S-o fi dus bietul om să-şi cumpere un pachet de ţigări şi acu’ a rămas fără maşină.

Acum, cred că aţi prins ideea. Este genul de discuţie pe care o putem auzi în fiecare zi, oriunde există mai mult de doi interlocutori. Se pare că nu este destul că ne lipseşte simţul dramei (pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, îi anunţ că singura dramă - Năpasta - din literatura română e scrisă de I.L. Caragiale, autor de comedii), dar lacuna trebuie completată şi cu lipsa consecvenţei. Vestea proastă este că această lipsă se întoarce împotriva noastră, ne este greu să finalizăm un lucru sau o idee, avem o gândire stufoasă şi dezordonată, suntem oportunişti şi aşteptăm evenimente favorabile nouă, în loc să le determinăm, suntem uşor influenţabili şi fără responsabilitate. Altfel spus, mămăliga românească. Şi mă doare să recunosc asta...

Să auzim de bine!

Gata cu ecologia!

Imagine preluată de pe wn.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Am scris în numeroase din articolele mele despre comportamentul meu (şi al familiei mele) de ecologist practicant. Nu îmi plac afirmaţiile gratuite şi de aceea, puteţi fi convinşi că sunt cu adevărat un asemenea exemplar al speciei.

Am stins toate luminile la Ora Pământului, frigiderul e reglat pe funcţionare ecologică, am becuri ecologice la toate corpurile de iluminat din casă, reciclez hârtia şi toate ambalajele cu care mă procopseşte comerţul modern, ce să vă mai spun, le fac pe toate.

Inclusiv mersul cu autobuzul. Lunar îmi cumpăr abonament RATB pe toate liniile şi îl folosesc cu prioritate. Doar dacă am ceva greu sau voluminos de cărat sau am de făcut drumuri contra cronometru, ei bine, doar atunci folosesc autoturismul personal. Cu timpul chiar am descoperit unele avantaje ale acestui sistem de transport. De exemplu, pot citi o carte (că ziare mă feresc) sau pot urmări un film pe telefon sau un clip muzical cu Alexis Jordan sau Elli Kokkinou. Pot dezlega un careu rebus sau o integramă. Pot vedea clădiri şi oameni vii, care vorbesc, se ceartă sau se ţin de mână, pot auzi păsărele cântând (cât aştept autobuzul) sau pe ţiganii care colectează sticle goale. Pot să urmăresc un poliţist cum dă o amendă sau pot fi lovit pe trecerea de pietoni de un şofer bucureştean (care, se ştie, conduce cu capul în traistă...). Ce să vă mai spun, viaţa devine mai reală odată ce am ieşit din cuşca numită habitaclu. Adăugaţi şi doza de mişcare pe care simt nevoia ca să o practic zilnic şi veţi vedea că, per total, obţin un rezultat pozitiv.

Se pare că viaţa este frumoasă, nu? Aşa ar fi dacă...

Dacă nu ar trebui să folosesc linia autobuzului 381. Linia în sine nu are nimic dăunător. Nici şoferii şi nici autobuzele. Atunci cine? Călătorii? Ei bine, da! Dar nu toţi, ci doar unii dintre ei. Şi mă refer aici la aurolacii care folosesc această linie la modul intensiv pentru deplasare sau chiar adăpost. Dacă pe timpul iernii lucrurile au fost cât de cât suportabile, acum, cu venirea căldurii, au întrecut orice limită. Pestilenţial este puţin spus despre mirosul pe care îl emană. Cu hainele pline de cea mai crasă murdărie (ca să mă limitez aici cu descrierea...) se aşează fără niciun complex pe scaunele pe care vei sta tu, cu hainele tale pe care te-ai chinuit ca să le cumperi, să le speli şi să le calci. De cele mai multe ori, din cauza duhorii emanate, călătorii se grupează terorizaţi într-unul dintre capetele autobuzului. Nici chiar călătoria cu nasul la sub braţ (ca să acoperi duhoarea cu mirosul deodorantului) nu mai dă rezultate. Au devenit stăpânii autobuzelor, fără jenă sau ruşine şi repetă la nesfărşit parabola cu mărul stricat într-o ladă cu mere bune, un singur aurolac terorizând un autobuz întreg. Oricum, din cauza lor şi a celor care strănută în palmă şi apoi pun mâna pe bară, eu nu mai folosesc barele de susţinere din autobuze de ani buni.

Pe lângă faptul că aceste călătorii confirmă zilnic teoria existenţei mămăligii româneşti, totuşi nu pot ca să nu mă întreb: există o lege privind interzicerea călătoriei persoanelor murdare în mijloacele de transport în comun. Cine trebuie ca să o aplice? Noi, călătorii? Să nu credeţi că acestea sunt rândurile unui şovin. Atâta doar că mă consider un bărbat curat care îşi doreşte ca să trăiască într-o lume pe care şi-o doreşte curată. Pe care nu vreau ca să o amestec cu a lor.

Până ce se vor lămuri lucrurile, eu vă declar că renunţ la calitatea de ecologist practicant şi voi folosi zilnic şi din plin autoturismul propriu.

Să auzim de bine!