Credinţa la români

Imagine preluată de pe outinmures.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Credinţa! Ce cuvânt greu, ce cuvânt plin de semnificaţii! Este unul dintre cuvintele pe care un dicţionar, oricât de explicativ ar fi el, nu-l poate explica în toată cuprinderea.

Credinţa poate intra lejer în categoria sentimentelor primordiale, dacă ne gândim doar la faptul că ea exista temeinic cu mult înaintea apariţiei creştinismului sau a altor religii de cuprindere mondială. Credinţa nu a fost niciodată doar un simplu sentiment. Ea a fost în egală măsură un instrument sau o armă, de atac sau de apărare, după caz. Să ne amintim de masacrele conchistadorilor sau ale Inchiziţiei făcute în numele credinţei, în aceeaşi măsură în care ne putem aminti de credincioşii daţi fiarelor în primii ani ai creştinismului.

Credinţa a fost şi a rămas unul din stâlpii oricărei societăţi. În numele credinţei s-au ctitorit şcoli sau locaşuri de cultură, în numele ei s-au făurit opere nemuritoare în toate domeniile artei, credinţa a fost unul din stâlpii dăinuirii pentru multe popoare, inclusiv poporul român.

Credinţa a fost sentimentul care nu a dispărut nici măcar atunci când a dispărut speranţa. În numele credinţei oamenii au împins societatea înainte şi tot în numele credinţei au ucis oameni nevinovaţi în atentate sinucigaşe.

Credinţa românilor s-a dovedit, în decursul veacurilor trecute, una şi nestrămutată. Grefată pe vechile tradiţii şi confundată deseori cu acestea, credinţa românilor nu a putut fi zdruncinată de vicisitudinile istoriei. Puţine sunt paginile istoriei românilor care să nu fie marcate de suportul oferit de credinţă. Nici chiar prigoana comunistă nu a reuşit îndepărtarea românilor de credinţă.

Odată cu explozia libertinajului post-revoluţionar, am fost tentat să cred că românii au uitat de ceea ce însemnă credinţă, că sufletele lor sunt îngheţate. Dar iată că ultimele alegeri mi-au redat speranţa. Căci, ce altceva ar fi putut determina un grup de oameni să-l aplaude frenetic pe preşedintele Băsescu după opt ani de minciuni, sfidare şi bătaie de joc la adresa propriilor conaţionali?

Să auzim de bine!
P.S. Nu sunt analist politic şi chiar dacă aş fi, nu sunt nici de departe de calibrul domnului Cristian Tudor Popescu. Dar nu pot să nu jubilez de satisfacţie când dânsul, prin declaraţiile făcute după alegeri, confirmă părerile mele, din postarea mea "Afară cu PDL!" din 09 iunie.