Dacă nu sunt Charlie, eu ce sunt?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O tragedie, pe cât de oribilă, pe atât de previzibilă s-a petrecut: redacţia unui ziar parizian a fost asasinată de doi terorişti (noi am prefera termenul de extremişti).
Nimic nu poate justifica o asemenea faptă aboninabilă chiar pentru un Ev Mediu, uciderea unei fiinţe omeneşti nu are şi nu poate avea justificare: nici credinţa, nici blasfemia, şi nici jignirea nu pot justifica un asemenea comportament. Dar îl pot motiva.
Bunînţeles, comentariile, scenariile, teorii ale conspiraţiei nu au încetat să apară, atât în presa franceză, cât şi în presa mondială. Manifestaţii de simpatie sau solidaritate de o amploare nemaiîntâlnită au cuprins lumea, deşi suntem de părere că teroriştii nu vor fi impresionaţi decât, cel mult, în direcţia cotului. Prilej nesperat de a arăta cu degetul spre lumea musulmană, lume cu care, vă rugăm să reţineţi, Occidentul nu a avut până acum niciun dialog, ci doar confruntări.
Spre regretul nostru, nu cunoaştem conţinutul Coranului, dar suntem de părere că nici religia musulmană şi nicio altă religie nu propovăduiesc crima şi asasinatul. Ceea ce nu i-a împiedicat chiar pe creştini să comită crime şi abuzuri în numele credinţei lor, lucru cât se poate de evident dacă ne gândim doar la colonizarea şi creştinarea Lumii Noi.
În acest context, două sunt aspectele care ar trebui puse în lumină, alături de multe altele, în cazul oricărei analize a celor întâmplate. Primul este legat de cât şi cu cine glumeşti. Fără a avea vreo cât de mică legătură cu libertatea cuvântului, ironia se bazează pe forţarea de către una din părţi a unor limite ale bunului simţ sau comun acceptate şi acceptarea acestei forţări de către partea ironizată, rezultatul optim obţinându-se atunci când aceste două părţi se află în echilibru. Şi nu este acum cazul să mai dovedim că religia şi credinţa ţin de cele mai intime resorturi ale sufletului omenesc, în această privinţă trebuind să se ţină cont de părerile celor care cred şi nu de cele ale ateilor (deşi, în faţa unei situaţii limită, nimeni nu mai este ateu), lucru pe care, mânaţi de dorinţa ironiei cu orice preţ, cei din redacţia publicaţiei l-au omis. O ironie făcută la adresa unuei persoane care nu are capacitatea de a o înţelege (din motive culturale sau, pur şi simplu, de inteligenţă) este tot atât de necesară şi utilă cât o frecţie cu Carmol la un picior de lemn. Credinţa din oameni este o valoare pe care occidentul a uitat-o.
Iar aici intervine cel de al doilea aspect, cel al vidului de credinţă din cultura occidentală. Cultura occidentală este aceea care se străduieşte de ani buni să-L scoată pe Dumnezeu din sufletele şi casele oamenilor, să-şi ridiculizeze zeitatea supremă şi s-o arunce în derizoriu prin tot felul de analize şi căutări mai mult sau mai puţin ştiinţifice, lucru neîntâmplat la nicio altă religie. Nici budiştii, nici musulmanii sau hinduşii nu au fost curioşi dacă zeul lor suprem a fost sau nu căsătorit sau câte amante a avut. Nicio civilizaţie şi nicio cultură nu au înlăturat o religie fără a pune o alta în loc, în deplină cunoştinţă de cauză că un asemenea vid de credinţă este cât se poate de dăunător. Statisticile menţionează numărul enorm de occidentali trecuţi la religia musulmană fără a se întreba cineva care este numărul musulmanilor trecuţi la religia creştină, deşi orice analiză ar fi caducă din moment ce multor occidentali le-a fost scos Dumnezeul lor din suflet. Ceea ce va face ca numărul musulmanizaţilor să crească din moment ce, spre deosebire de religia creştină ridiculizată de chiar credincioşii ei, religia musulmană le oferă un fundament clar şi solid. Atât de solid încât le dă puterea martiriajului.
Chiar participarea unor preşedinţi de state la uriaşa manifestaţie de susţinere a publicaţiei şi nu doar de luptă pentru păstrarea libertăţii de exprimare dovedeşte că relaţia dintre libertatea credinţei şi libertatea cuvântului nu este încă înţeleasă de Occident, din moment ce, de exemplu, preşedintele Franţei este preşedinte al tuturor francezilor, inclusiv al celor cinci milioane de musulmani naturalizaţi francezi şi afectaţi de ironizarea credinţei lor. Să nu uităm că, până la masacru, nimeni nu avea habar că redactorii respectivei publicaţii sunt păstrătorii mondiali ai libertăţii cuvântului. Practic s-a ajuns la o confruntare de martirii: pentru extremiştii musulmani, asasinii sunt martirii credinţei în Alah, pentru lumea occidentală, redactorii asasinaţi sunt martirii libertăţii cuvântului.
Aşa stând lucrurile, viitorul nu va fi al poliţiştilor amplasaţi la intrarea fiecărei clădiri, nici a reţelelor Big Brother amplasate la fiecare colţ de stradă şi nici al condamnărilor reciproce. Viitorul va fi al celor care îşi vor sufleca mânecile, se vor aşeza la aceeaşi masă cu musulmanii şi vor dialoga. Pentru că libertatea unui occidental nu înseamnă acelaşi lucru cu libertatea unui musulman, pentru că libertate nu înseamnă să faci ce vrei, cui vrei, când vrei. Nici creştinilor şi nici musulmanilor.
Să auzim de bine!