Nostalgii comuniste, nostalgii naziste

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am sperat ca, odată cu Revoluţia din 1989, orânduirea ceauşită în frunte cu "măreţul ei conducător" să se menţină suficent de odioasă în mentalul colectiv ca să nu mai fie pomenită în vecii vecilor altfel decât ca o etapă sinistră a istoriei noastre. Viaţa a dovedit că şi această speranţă se poate alătura altora, la fel de neîmplinte.
Nu a existat sondaj în care să nu se remarce un procent nejustificat de mare de nostalgici ai epocii comuniste. Mai mult, de atunci nu a existat aniversare a defunctului Ceauşescu pe care mass media să nu o releve cât mai insistent, amintindu-ne în fiecare an ziua lui de naştere sau câţi ani ar fi împlinit, lucru ce nu are a face nimic cu evocarea istorică pentru simplul motiv că, mergând pe această idee, ar trebui să ni se reamintească şi ziua de naştere a lui Vlaicu Vodă sau câţi ani ar fi împlinit Odobescu. Pur şi simplu, nu suntem lăsaţi să-l uităm...
Pentru nostalgicii din sondaje şi pentru mass media cea de comunism ţiitoare de minte, haideţi să urmărim o paralelă între comunism şi o altă orânduire, la fel de odioasă, la fel de tragică pentru omenire, nazismul, paralelă ce sperăm că ne va ilustra continuitatea celor două epoci.
Prigonirea evreilor, a fost considerată, în general, un apanaj al nazismului. Dar istoria, părinţii sau bunicii ne pot releva imagini de coşmar cu trenuri sau vapoare ticsite de evrei deportaţi din România în chiar zorii comunismului, obligaţi să-şi ia bagaje doar atât cât puteau lua într-un geamantan, cu evrei morţi pe drum aidoma celor din trenurile naziste, cu case abandonate şi familii spulberate sau dezrădăcinate.
Prigonirea propriei populaţii, practicată de nazişti imediat după preluarea puterii a fost continuată de comunişti cu mijloace identice. Deportările familiilor în Bărăgan, trimterea la moarte în lagărul de la Canal sau în închisorile comuniste nu erau decât copia deportărilor şi lagărelor naziste. Înfometarea, schingiuirea munca silnică, bătaia, au fost mijloace de opresiune comune celor două epoci.
Sacrificarea proprie populaţii nu a fost doar apanajul naziştilor, iar comuniştii au excelat în acest domeniu. Exploatarea populaţiei, lipsurile şi privaţiunile impuse pentru satisfacerea orgoliilor măreţului conducător sunt elemente comune celor două epoci.
Poliţia secretă, ajunsă de temut nu doar în Germania, a fost continuată de comunişti fără nicio modificare, inclusiv mantalele negre cu care erau îmbrăcaţi agenţii cu care te trezeai noaptea la uşă. Frica, suspiciunea, teroarea au fost uneletele comnune ale acestor poliţii secrete.
Delaţiunea, care a trimis la moarte mase întregi de oameni doar pentru că aveau altă părere, a fost folosită la fel de intens şi în aceleaşi scopuri şi de orânduirea comunistă. Drame balzaciene produse de laşitate, torturi sau abuzuri psihice au fost rezultatul umilirii orale a propriilor cetăţeni.
Rasismul nu a fost nici de departe o aberaţie nazistă. Să ne amintim de deviza omului nou, comunist, de activităţile sportive sau culturale impuse pentru formarea lui şi purificarea rasei, singura deosebire fiind aceea că omul nou, comunist, nu trebuia să fie blond.
Impunerea ideologiei unice prin mijloace represive, unele demne de evul mediu, dacă ne gândim doar la arderea cărţilor şi interzicerea sau cenzurarea creaţiilor artistice de orice natură. Congresele prin care se trasau liniile directoare ale ideologiei şi se legiferau şi se impuneau aberaţiile conducătorului unic în aplauzele participanţilor nu au altă deosebire decât locaţia.
Închiderea graniţelor a fost una dintre primele măsuri luate atât de nazişti, cât şi de comunişti. Izolarea populaţiei pentru o mai bună manevrare, ascunderea abuzurilor şi exceselor puterii, îndoctrinarea oamenilor şi restrângerea orizontului lor cultural au fost mijloace de opresiune folosite şi de unii, şi de alţii.
Constituirea unei elite conducătoare a fost o rezultantă tacită a ideologiei unice impuse opresiv. A fi membru de partid era garanţia protecţiei şi succesului în viaţă, iar beneficiile de orice natură nu întârziau să apară. Partidul unic impus prin alegeri fraudate a fost atât o realitate nazistă, cât şi una comunistă.
Cultul aberant al personalităţii sprijinit pe ideologia unică a fost unul dintre instrumentele de bază. Ideea Conducătorului unic, Tatăl suprem idolatrizat s-a manifestat plenar în marile adunări, cu mulţimi mărşăluind aliniate strigând în extaz lozinci dedicate. Nürenberg, stadionul 23 August, care era deosebirea? Cultura a fost prima victimă a acestui cult deşănţat. Librăriile, bibliotecile, mijloacele mass media erau saturate de Mein Kampf în perioada nazistă şi de “opererele nemuritoare ale tovarăşului” în perioada comunistă.
Militarizarea populaţiei a fost un alt instrument de bază în controlul populaţiei, în impunerea ideologiei conducătorului unic prin autoritatea ordinelor militare. Femei sau bărbaţi, studenţi sau salariaţi, toţi purtau grade militare şi trebuiau să se supună ordinelor conducătorului unic, înregimentat şi el.
Aceasta a fost o scurtă, foarte scurtă şi sumară analiză, care nu a avut alt scop decât acela de a-i determina pe nostalgicii comunismului să se întrebe: ce regretă, comunismul sau nazismul?
Să auzim de bine!